Contemporanul » Eseu - Publicistică » Veşnica întoarcere

Veşnica întoarcere

Veşnica întoarcere adună între copertele ei texte mai vechi şi altele câteva inedite în intenţia de a reface din mai multe unghiuri acel traseu inefabil ce are ca scop kierkegaardiana „redobândire a sinelui”, întoarcerea la ceea ce eşti şi descinderea în subterana fiinţei; devii ceea ce eşti, ar fi spus Pindar cel înzidit în credinţa vie, conform căreia „de neatins rămân doar copiii zeilor”. Afirmaţiile de adineaori ar avea, probabil, o cartografie semantică emfatică dacă autorul acestor – să le spunem, şi mai departe, generic – texte (aflate la graniţa dintre genuri, deci în albia interdisciplinarităţii) ar fi crescut şi s‑ar fi format într‑un alt spaţiu geografic, istoric şi cultural. În condiţiile în care locul în care te‑ai născut, patria ta – unde te simţi în exil; da, acasă te simţi în exil, şi asta tot timpul! – se află de mai bine de două secole în menghina unui imperiu, identitatea clătinată se transformă într‑un hăţiş labirintic, în care rişti să te rătăceşti şi, în cele din urmă, să te pierzi dacă eziţi să transformi acest dat în privilegiu.

În asemenea condiţii, aşadar, descoperirea şi, respectiv, redobândirea identitară devin o odisee neostenită, cu inerente văi, ocolişuri, căderi riscante, aiuritor de adânci şi abrupte, apoi ezitări, îndoieli şi miraculoase reveniri, când lente, când fulgerătoare – ca să nu zic spectaculoase – şi, târziu, târziu de tot, adică la timp, nemaisperate urcuşuri şi vârfuri aflate deasupra firii, care te bucură şi te fac să suferi, în egală măsură; te bucură în timp ce atingi şi contempli în voie înălţimile, diamantele aşezate înlăuntrul tău, şi suferi, apoi, într‑o aşteptare nostalgică, împânzită de capcane şi îndoieli – oare le vei mai atinge, le vei mai contempla, le vei descrie şi altă dată?! –, şi speri, şi vrei să crezi că ţi se va mai dărui forţa de a mai urca la nivelul lor măcar o dată, o foarte singură dată!… Apoi, şi mai mult. Uitându‑te cu ochii inimii când în forul lăuntric, prins de vârtejul construcţiei de sine, când în afară, spre Cerurile de sus.

E o odisee în toată legea, aşadar – mă abţin să spun o aventură halucinantă –, cât o viaţă, care, e adevărat, cu un dram de noroc, se poate transforma în destin. Un destin construit, asumat, nestrăin de sfâşietoare contradicţii, de patina mentalităţii caracteristice omului de prisos, cu suita‑i opulentă de stări pendulând între ipostaza de exclus, damnat şi privilegiat sau ales, în egală măsură, ca lermontovianul Peciorin – acel „erou al zilelor noastre” slab de înger când e vorba de politeţe şi de sorbona celor şapte ani de‑acasă… Destinul unui om departe de a fi străin de şansa de a vedea lumina zilei într‑un aer cosmopolit, la intersecţia câtorva culturi şi civilizaţii majore, într‑un spaţiu identitar aflat, vorba istoricului de neegalat, într‑un ocean slav; mă refer la Nicolae Iorga, marele om sărbătorit de Academia Română printr‑o sesiune omagială, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la naştere. Un spaţiu înstrăinat de ţara‑matcă, ce‑şi conservă limba de extracţie latină, istoria, cultura, rădăcinile, tradiţia şi obiceiurile printr‑un miracol. Miracol respirat de mine la Chişinău – locul naşterii mele –, în copilărie, adolescenţă şi prima (şi vreau să cred eterna, ca să glumesc puţin!) tinereţe zi de zi, apoape. Locul naşterii mele, purtat cu mine – oriunde m‑ar duce divinitatea – aşa cum se poartă un blazon nobiliar, admirat de unii, trecut cu vederea sau tratat cu condescendenţă, desconsiderat sau atacat făţiş de alţii. (Dacă ar şti că atunci când fac aşa ceva aceşti indivizi ating performanţa de a lovi în ei înşişi în primul rând… Extrem de – har Domnului – dificila, strania şi, în esenţă, minunata mea viaţă m‑a adus în punctul în care mă rog, în primul rând, pentru ei, să fie întorşi la bunătate şi rugăciune, să li se dea şansa să vadă cu inima, raţiunile ei fiind atotvindecătoare, ca să nu spun atotvăzătoare. Rugându‑mă pentru ei, evident, pentru mine mă rog…)

Şi aceasta se întâmplă în timp ce se vorbeşte, adesea convingător, despre nevoia de unire reală a românilor din toate provinciile istorice. Când asist la dezbateri temeinice (şi, recunosc, extrem de rare în spaţiul public) pe seama acestei necesităţi vitale, mă gândesc, în primul rând, la Mircea Vulcănescu – acest scriitor important, considerat un „sfânt al închisorilor” stalinisto‑dejiste – care se referea la deosebirile dintre ardeleni, cu aplecarea lor vădită, obsesiv‑salvatoare, spre latinitate, basarabeni, cu propensiunea lor spre uriaşa cultură rusă (guvernată suveran de cele două vârfuri de neatins: Dostoievski şi Tolstoi), şi muntenii, întorşi cu faţa spre imperiul cultural întemeiat, între alţii, de Baudelaire. Să aduci faţă în faţă aceste şi alte deosebiri care, la suprafaţă, despart şi, regăsind afinităţile ce ne sudează definitiv – acestea fiind incomparabil mai multe, mai nuanţate, mai temeinice pentru ochii atenţi şi inimile pregătite să urce în spirit –, să construieşti deliberat, consecvent, unitatea culturală românească, visată, printre primii, de fondatorul limbii române moderne: Mihai Eminescu… Ce vis uriaş, turnat într‑o minte de om, prin care se crea o „lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii” şi avea un caracter, prin excelenţă, european, universal! Vis care ne mână – în ciuda accentelor sceptice, în ciuda văilor de extracţie ecleziastică, în ciuda intelectualilor cu un orizont de aşteptare lipsit de anvergură, din cale afară de ahtiaţi de glorie cu orice preţ, plimbându‑se între literatură şi politică şi condamnând vajnic comunismul la mai bine de trei decenii după ce acest regim a fost răsturnat (mişcările anticomuniste fiind folosite, după cum se ştie, şi ca instrument de manipulare: de pildă, în campaniile electorale), prea grăbiţi să trădeze în vreme ce lunecă în oportunisme cu faţa politic corectă – vis care ne mână încă, aşadar, spre împlinirea idealului de unitate naţională (şi europeană, care implică conservarea şi promovarea identităţii fiecărei naţiuni!) la acest început de mileniu, căruia i se încearcă tăriile, plămânii, nervii, ca să se vadă – nietzschean vorbind – dacă va rezista, dacă are sau nu valoare. Şi, da, va rezista dacă va reveni la valorile fondatoare ale umanităţii, cu rădăcinile adunate în cele două civilizaţii: iudeo‑creştină şi greacă. Apropo de intelectualii numiţi publici, o parte din aceştia se împotmolesc, uneori‑adeseori, în oportunisme ancorate în geografii lucrative şi, în funcţie de context, în băşcălie, râsete, scepticisme de tot soiul sau spaima de ridicol; evident, este alegerea lor. Pe urmele lui Orfeu, pe urmele spiritelor auguste ale naţiunii române, noi am ales să înaintăm prin infern cântând. Şi chiar dacă, excedaţi sau, pur şi simplu, câteodată, mai puţin entuziaşti – sau probabil că doar niţel obosiţi – în trecerile‑limită, simţim un vag, vag de tot tremur răspândit în templul sufletului, ceva de deasupra firii, poate aedul acela regăsit în biserica dintre coaste, va cânta prin noi – sperăm şi vrem să credem – şi în acele clipe de ezitare destinală, folosindu‑ne ca unealtă… până din tremurul acela obscur praful şi pulberea se va alege.

Cred că pentru acest demers, numit în siajul filosofului danez al angoaselor şi disperării „redobândire a sinelui”, ni s‑au creat – mai ales în condiţiile pandemiei – absolut toate condiţiile, odinioară negândite. Izolarea a impus unora dintre noi o singurătate liminară, irespirabilă şi poate corozivă. Pentru alţii – după depăşirea crispărilor, împotrivirilor şi inconvenientelor iniţiale –, dincolo de pedeapsă, solitudinea forţată era şi mai este regăsită ca un alt pretext de (re)apropiere, dintr‑un unghi diferit de astă dată, de lucrurile importante, dar, mai cu seamă, ca un prilej fast – în pofida experienţelor pandemice întunecate sau dramatice, în pofida spaimelor de tot soiul – de întoarcere în ţara fiinţei, care, pe anumite culmi abia bănuite, abia ghicite sau contemplate, după un timp, în toată limpezimea şi liniştea, poate să apară aşa cum este ea, mai exact, aşa cum a fost creată: de o bogăţie magică. Acolo, pe acel istm vrăjit, regăsim, firesc, dimineaţa şi răsăritul de soare – acelaşi şi, totuşi, de fiecare dată altfel – în faţa căruia suntem reduşi la o tăcere recunoscătoare. Regăsim vechile valori fondatoare: neclintite – în ciuda încercărilor, a atacurilor şi avalanşelor de reevaluări operate de actanţii unor ideologii vechi, inventive, ce‑şi schimbă măştile subversive, păstrându‑şi intactă esenţa malignă. Acolo, în acea ţară, mereu redobândită, după ce ne hrănim din tezaurul salvator al suferinţei, ne bucurăm de privilegiul de a respira aerul rarefiat al vârfurilor înălţate în spirit. Şi reînvăţăm să ascultăm liniştea. Reînvăţăm să ne bucurăm de miracolul care este viaţa. Reînvăţăm să ne bucurăm din adâncul inimii de oamenii dragi, de poezie, de frumuseţea unui câmp împânzit de brânduşe sau de maci, întins ca o punte între două coame de munţi, veşnic înzăpezite… Reînvăţăm să ne bucurăm de cărţile, muzica, evenimentele din forul lăuntric – singurele reale şi cu adevărat importante –, călătoriile şi fragmentele de realitate, care ne alină, ne vindecă şi, când şi când, ne salvează poate, ajutându‑ne să ascultăm de chemarea imperativă a lui Fiodor Dostoievski: să ne înălţăm în spirit, făcându‑ne, apoi, să redescoperim misia noastră altminteri şi îndemnându‑ne să o urmăm în lumina credinţei vii că niciodată nu suntem singuri.

Oare şi alte dăţi ne‑am mai simţit atât de bucuroşi, fericiţi şi împliniţi ca acum şi aici, hic et nunc? Ce minunat e că ne aflăm exact unde suntem şi că suntem exact cum suntem – realităţi pentru care mulţumim şi de care ne bucurăm, urmărindu‑le până le vedem cu inima, adică aşa cum i se sugera, discret şi convingător, micului Prinţ, căci „ochii nu pot să pătrundă‑n miezul lucrurilor”.

Observând, cu uimire, faptul că lunec de pe o limită pe alta, să înţeleg – mai exact, să aud spunându‑se prin gura mea – că, de fapt, am lunecat mereu, uimitor, dintr‑un miracol în altul – eu, tocmai eu, care nu înţeleg din ce pricini ezitam între lumi!… – este, fără îndoială, un dar al darurilor – poate, o revelaţie – de care mă minunez.

Să urmăresc, aşadar, în continuare, fiind cât mai prezentă, aici şi acum, această aventură spirituală unică, extrem de vie, cu bucurie, întoarsă cu fiinţa toată spre acea realitate substanţială, despre care am scris atâtea pagini şi căreia, pe vremuri, creatorul de neegalat al Coloanei fără sfârşit – românul Constantin Brâncuşi – îi spunea realitatea de dincolo de realitate sau „realitatea adevărată”, singura – susţine acest înţelept întârziat între lumi – care contează.

■ Poet, romancier, eseist şi editor
Pagini ilustrate cu sculptură în lemn de Mircia Dumitrescu

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest