Contemporanul » Eseu - Publicistică » Scrisoare pentru fata pe care nu am reuşit să o uit

Scrisoare pentru fata pe care nu am reuşit să o uit

Elina Adam, pseudonimul Gildei Daisa. Este absolventă a Universităţii Babeş‑Bolyai, Cluj, Facultatea de Litere, secţia Limba Moderne Aplicate, engleză‑franceză. Debutul literar: poeme, revista culturală Leviathan (2020). Volumul de debut: Alean de aripă, Editura Ars Longa, Iaşi, 2020. Colaborări la revistele Arca (poeme şi proză), Alternanţe, Discobolul, Neuma, Leviathan, Prag de lume (poeme şi proză). Semnează într‑un volum colectiv bilingv, Despre oameni şi colivii; Des hommes et des cages, Editura Ars Longa, Iaşi, 2020 (poeme şi proză). Traduce din propriile poeme în limba franceză, unele au fost publicate la rubrica Echo a revistei Leviathan. Colaborează cu poetul francez Jean Dornac, care o publică periodic pe blogul său, Couleurs poésies. Premiul Editurii Ardealul şi al Filialei Tg‑Mureş a Uniunii Scriitorilor din România la Concursul naţional de creaţie literară şi artă plastică „Laudă seminţelor celor de faţă şi‑n veci tuturor”, 2021; la secţiunea Traduceri a aceluiaşi Concurs de creaţie literară din cadrul Festivalului Lucian Blaga, 2022, i se acordă Menţiune.

Nici nu mai ştiu de când nu ţi‑am mai scris. Vezi tu, neuitato, au trecut anii peste inimile noastre, nici nu ne‑am dat seama cum, ne‑au întors şi ne‑au învălmăşit sentimentele care s‑au pornit la vale, când bezmetice şi haotice, la fel ca fuioarele de frunze purtate de vânt, când line şi molcome precum curgerea apelor în albie. Au fost şi momente când ele, sentimentele, păreau că îngheaţă în aşteptare, ca un somn de iarnă cu vise înverzite sub pleoape. Iată‑mă iar în faţa ecranului, adăugând rânduri unei scrisori pe care nu ştiu dacă o vei citi vreodată. Recitesc un fragment dintr‑o scrisoare mai veche:

De vreo câteva luni încoace, oamenilor li s‑a părut că e mai bine să stea în case, izolaţi, distanţa s‑a‑nstăpânit între ei. Şi lumea a reacţionat, surprinsă la început, nepregătită, apoi s‑a obişnuit cu haosul, cu teama, cu despărţirea. Mulţi oameni au plecat dincolo, trupurile lor au ajuns în saci de plastic, aruncate într‑o groapă, fără ca ai lor să poată să‑i plângă pe ultimul drum. Lucruri înfricoşătoare se întâmplă când frica devine stăpân. Însă, nu te teme, Stăpânul celor de deasupra şi al celor de dedesubt, în numele Căruia tot genunchiul să se plece, pe toate le ştie, pe toate le îngăduie dacă sunt spre folosul nostru. Fie voia Lui! În tot acest timp, am gustat din toate cu măsură la început, apoi ne‑am întrebat cum este să trăieşti fără ele. Am început să apreciem răsăritul de soare şi pe cel de lună, iarba de sub zăpezi şi mugurii firavi pe ramuri. Mergând pe străzile pustii, inima rezona cu un altfel de ritm, mai lent, mai nuanţat, mai consistent, mai adevărat. Verdele din copaci şi din ierburi ne colora irişii în valuri marine, înspumate de bucuria trăirii vegetale, mireasma vie a primăverii ne îmbrobodea simţurile şi ne făcea să umblăm prin aer, cu tălpile abia atingând pământul, apostoli singuratici ai unui anotimp cu totul nou.

În toată această neobişnuită solitudine, sufletul a început să simtă că‑i lipseşte ceva. La început era doar un abur fin, ca o părere, un gând pe care‑l alungi, ori doar crezi că se‑nfiripă în minte. Aburul s‑a prefăcut apoi într‑un fel de pâclă, o opacitate, care s‑a aşezat pe fereastra sufletului. Ceva lipsea. Nu mai era vorba despre nicio părere, lipsa se simţea greoaie, surdă. Sfintele lăcaşuri s‑au închis, iar Liturghiile au început să fie săvârşite cu uşile închise, fără credincioşi. Un lucru nemaivăzut. Am ajuns să stăm cu urechile lipite de radio, să rostim Amin şi Doamne, miluieşte din casele noastre. La început ni s‑a părut comod oarecum, parcă aveam o lene greoaie, în trup şi în minte, dar apoi durerea acestei lipse a devenit tot mai acută, un fel de ghimpe care înţepa fără încetare, în acelaşi loc: inima noastră. O sete nemaiîntâlnită în timpurile de acum îşi făcea simţită prezenţa nu doar în inimi, ci şi în trupurile scofâlcite de atâtea întrebări, de atâta plecat capul, în limbile amorţite de atâta Yes man. Unii s‑au revoltat, şi pe bună dreptate, alţii, poate cei mai mulţi, au urmat drumul obedienţei, al turmei. Care mai era păstorul? Oile s‑au risipit, chemarea Lui părea că e din cea în ce mai slabă. Câtă inimă îţi trebuia ca să‑l auzi? Câte lacrimi să spele albeaţa din ochi, din ochiul cel atoatevăzător, atoateînţelegător? Rugile erau făcute în taină, în timp ce secundele picurau neîncetat, boabă cu boabă, prin clepsidra transparentă a trupurilor omeneşti. Ce e omul dacă nu o clepsidră? Cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare boabă de nisip îşi zideşte lăcaşul. Câte anotimpuri să fi trecut, câte anotimpuri de trăit, de visat, de dorit, de zidit? Cu mască şi fără mască, viaţa se ducea precum un război.

Nici acum, când îţi scriu, nu îmi dau prea bine seama cum s‑a întâmplat şi unde ne aflăm. Stau şi mă gândesc la tine, la felul în care cu mulţi deja ani în urmă ai ales să pleci, să te retragi. La început nu am înţeles. Tu, care iubeai atât de mult viaţa, oamenii, copacii, păsările, iarba, totul. Poate că şi tu trăieşti aceleaşi lipsuri, doruri, neputinţe. M‑am întrebat ani la rândul de ce ai ales calea aceasta. Am încercat, crede‑mă, am încercat să mă pun în locul tău, dar nu am putut decât să mimez durerea, îmi dau seama, la o scară infinit mai mică. Începeam să îţi scriu câte un rând, apoi lăsam să treacă spunându‑mi că eşti atât de departe, încât scrisorii mele i‑ar trebui o mie de ani să ajungă la tine. Aşa treceau lunile, anotimpurile, zăpezile, aşa creşteau păsările în cuiburi, aşa picurau din înălţime ploile şi albastrul care ne ajungeau pe pleoape şi dincolo de ele. Te vedeam în oamenii de pe stradă, fragmentată, ruptă, ca şi când ai fi umblat descărnată prin lume, împrumutându‑le unuia şi altuia câte un membru, o mişcare, un gest. Uneori, dorul de tine mă sfâşia. Lăsam, literalmente, câte o bucată din trupul inimii să cadă cu sunet. Sunetul sângelui pe podea. L‑ai auzit vreodată? Îmi amintesc de ziua în care a trebuit să mă mobilizez după o operaţie majoră, după o noapte de nemişcare când, vezi tu, ar fi trebuit să mă mobilizez şi să mă întorc când pe o parte, când pe cealaltă. Doar că durerea era aşa de mare, încât nu am îndrăznit să fac acest efort. A doua zi trebuia să mă dau jos din pat. Şi m‑am dat. La al doilea pas, am auzit un sunet cald, aproape că ieşea aburul din el, lovind greu podeaua. O tuşă nervoasă de vopsea pe pânza imaculată. Nu ştiam atunci pentru ce dureri mă pregăteam.

Avem o memorie bună a durerii, noi, oamenii. Cât de mult aş vrea să îmi amintesc fiecare bucurie şi nebunie a noastră, fiecare dor, fiecare cuvânt, fiecare hohot de râs în lumina dimineţilor reci de toamnă. Doar că, se pare, memoria bucuriei, a dragostei mi s‑a împăienjenit cu totul. Au fost momente în care îmi doream să pot călători în timp. Atâtea poveşti s‑au scris, atâtea şanse ne‑au fost date, nu ştiu însă câtă lumină am cerut pentru a vedea cu adevărat, câtă dorinţă am avut să ne facem mici pentru a‑i lăsa pe alţii să crească, câtă voinţă să schimbăm aşezarea noastră neorânduită. Nu ştiu dacă aş avea cum să repar, dacă aş putea prinde clipa aceea în care să ştiu să spun altceva, să fac altfel ca să nu te rănesc. Îţi mărturisesc că multă vreme am dat vina pe alţii, pe împrejurări, pe circumstanţe, când, de fapt, îmi era cu neputinţă să recunosc că am greşit. Jocul ce‑ar fi fost dacă l‑am jucat de prea multe ori în singurătate. Mă hrăneam cu himere, îmi construiam o lume în care tu continuai să exişti alături de mine, să mă iubeşti. Mereu sunt alegerile noastre. Cât de greu îmi este să înţeleg acest lucru. Cât de greu îmi este să înţeleg libertatea. Târziu m‑am dat la o parte. Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri disparate, bucăţi de viaţă ruptă pe care le pun pe o pânză în încercarea de a alcătui un trup, nu ştiu al cui, îmi dau seama că nu te‑am lăsat cu adevărat să pleci. Cu ce să umplu golul pe care l‑ai lăsat?

Mă uit pe geam. Nu mai ştiu în care an suntem, ce anotimp îşi bate pleoapele una de alta. Poate‑poate într‑o clipă de nemişcare, voi reuşi să prind iar, între alte două bătăi de inimă, chipul tău. Aş şti cum să o iau de la capăt? Cred că a venit toamna. Ca un suspin, din buzele copacilor mai sângeră, cu ecou, povestea. Auzi‑vei‑o oare?

***

E o toamnă cu soare şi roşu în frunze, cu vânt molatic şi rece, zgribulind simţăminte. Urc dimineaţa strada Regală şi trec cu privirea printre călătorii grăbiţi, uitaţi în ei înşişi, trec peste maşini, zgomot ori miros de gaze arse. Oraşul se trezeşte la viaţă şi e mai nerăbdător ca niciodată. Adio, vară, cu frunze verzi şi sevă clocotindă în copaci, adio ore nesfârşite îmbrobodind vise şi năluci ameţitoare, când pare că ai reuşit să prinzi clipa cea mare între două pleoape leneşe. Bun venit, toamnă caldă şi bogată, frumoasă, nerăbdătoare, plină de speranţe şi gânduri măreţe.

E trecut de amiază în oraşul în care departe îmi este inima, plutesc peste dealuri, dorinţi şi peste covoare de frunze, veştejite impresii ori întrebări fără răspuns. Unde sunt toate speranţele? Aici suntem, răspunde via bogată de rod şi gâlgâind năvalnic. Aici suntem, se aude ecou venit din copaci înţelepţi, despuindu‑şi veşmintele toate. Suntem aici, în inimile tânjind după dragoste şi îmbrăţişare caldă, aici, în ochiul încremenit în care lacrima aleargă, rostogolind tăceri neştiute.

Sunt chiar aici, pentru tine, să nu te mai temi. Cuprinde‑mi obrajii şi lasă‑ţi chipul să se odihnească pe inima mea. A venit toamna. Se deschid inimile pentru o nouă respiraţie. Adâncă. Amplă. Curată.

***

Curge ca sângele gâlgâind anotimpul din mine. Năvalnic, cutremurător se vântură gândurile, iureş de cuvinte nerostite, uneori reci şi înţepătoare, alteori calde, molcome şi doritoare, culori calde şi nuanţe vii de roşu şi galben, pe verdele tot mai slab ce moare în dăruirea‑i fără sfârşit. Aş vrea să fiu şi eu ca toamna asta: senină, caldă, blândă, îmblânzită de îmbrăţişarea‑ţi tandră şi copilăroasă, de frumuseţea inimii tale.

Să ştii că te port în inimă cum porţi ceva nepreţuit, cu grijă şi nădejde că va rodi frumos. Să ne bucurăm de toamna asta ca de un tablou pe care doar El, Artistul, îl poate crea. Noi, oamenii, nu putem decât să ne bucurăm de creaţia Lui. Ce bine că avem cuvintele la îndemână, ce bine că putem respira toamna aceasta luminoasă şi vie, care se dăruieşte pe sine în grădini, în parcuri şi pe dealuri. Alături de tine vreau să le cuprind cu ochiul şi să le strângem ca pe un dar de mare preţ în inimi, născând, la rândul nostru, bucurii.

■ Poet, prozator

Elina Adam

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest