Contemporanul » Eseu - Publicistică » Revanşa lui Marx. Identitatea de idei între marxism şi corectitudinea politică. Pasiunea egalitaristă

Revanşa lui Marx. Identitatea de idei între marxism şi corectitudinea politică. Pasiunea egalitaristă

Este un subiect încă în dezbatere dacă Marx a teoretizat cu adevărat o idee egalitaristă. Deseori este citat Friedrich Engels, care, în Anti‑Dühring, stabileşte că „adevăratul conţinut al solicitării proletariatului pentru egalitate este abolirea claselor. Orice solicitare egalitaristă ce excede abolirii claselor este absurdă”. Se înţelege, deci, că esenţială pentru ideea de egalitate, din perspectiva marxistă, este perspectiva economică: abolirea statutelor de exploatator şi de exploatat asigură ideea de egalitate. Capacităţile de producţie trecând în mâna statului, distincţia marxistă exploatat/ exploatator nu mai există. În acelaşi timp, formula lui Marx din Critica Programului de la Gotha, „fiecăruia după capacitate, fiecăruia după nevoi”, a fost interpretată în ideea de egalizare, prin eliminarea a tot ceea ce decurge din calităţile naturale diferite ale indivizilor (inteligentă, capacitate de muncă, abilităţi) şi eliminarea diferenţelor care decurg din inegalitatea oportunităţilor, ajungându‑se la formula în care statul recompensează în mod egal contribuţii economice diferite. Merită, totuşi, spus că această premiză marxistă (relativ ambiguă) nu a fost preluată în leninism şi nici în practica acestuia.

Astfel, în Constituţia URSS, formula a ajuns „fiecăruia după capacitate, fiecăruia după muncă”. În practica comunismului, într‑adevăr, recompensarea a tins să ţină de contribuţia economică (în sens competitiv), în vreme ce abilităţile şi capacităţile intelectuale au fost lăsate să diferenţieze indivizii. În Critica Programului de la Gotha, Marx nuanţează semnificativ posibilitatea unei egalităţi între indivizi, acceptând că datele naturale îi fac automat diferiţi şi argumentând rolul contextelor în realizarea unei inegalităţi asupra căreia nu s‑ar putea interveni; el militează pentru stabilirea muncii ca singura măsură de comparare a indivizilor, ca standard unic. Dar corectitudinea politică, în calitatea ei de continuator de drept al marxismului, duce ideea de egalitate la formule distorsionante, exacerbând marxismul, de la care, totuşi, pleacă.

Ideea egalitaristă din corectitudinea politică excede, deci, egalitarismul marxist. Ea este strâns legată de ideea de egalitate a oportunităţilor (level playing field), în mare măsură ignorată de marxism. De fapt, Marx considera realizarea în practică a egalităţii oprtunităţilor un lucru imposibil şi nedezirabil, indivizii fiind diferiţi (deci, inegali) şi trăind în spaţii şi contexte diferite, unice. Comunismul practic a pus un accent limitat pe egalitatea oportunităţilor (cotele de studenţi provenind din mediile rurale sau muncitoreşti care trebuiau acceptaţi în universităţi au fost aplicate scurte perioade, de exemplu). În teoria corectitudinii politice, egalitatea şanselor joacă însă un rol central. Cel mai important mod în care poate fi asigurată egalitatea şanselor pentru corectitudinea politică este egalitatea veniturilor sau, mai bine spus, egalizarea de către stat a veniturilor (concentrarea pe venituri şi economie trădează o optică marxistă). Astfel, corectitudinea politică ajunge la o pasiune egalitaristă mai mare decât marxismul. Într‑un document al Comisiei Europene din 2015, intitulat Taxing Wealh. Past, Present and Future, găsim elemente de corectitudine politică în paradigma marxistă. Documentul, deşi ar trebui să aibă un fundal economic, face referiri permanente la factorul politic, la impactul politic al taxării celor care aparţin aşa-numitei wealthy classes şi trage concluzii în sensul dezideratelor corectitudinii politice, considerând taxarea, la fel ca Marx şi Engels, un instrument esenţial al unor deziderate politice, în fapt o formă de limitare şi îngrădire a proprietăţii private.

Documentul la care facem referire stabileşte de la început distincţia netă între wealthy classes şi middle classes (remarcăm obsesia pentru termenul marxist de clasă, evitat în liberalism), sugerează permanent poziţii ireconciliabile între interesele acestor clase şi face apel la stat pentru a rezolva acest conflict prin distribuţia veniturilor, în fapt o naţionalizare a acestora şi o redistribuire de tip marxist. Documentul nu pare să accepte că în spatele formulei marxiste wealthy classes poate sta, de fapt, din perspectiva liberală, o capacitate intelectuală şi de muncă mai mare, abilitatea unor indivizi dotaţi cu calităţi naturale de a dezvolta capacităţi economice aducătoare de venit licit, pe scurt meritocraţie, ci pleacă de la o premiză implicită că acumularea de venituri mari este ilicită (proprietatea este furt) şi că ea trebuie sancţionată. În documentul la care ne referim abundă aprecierile de natură politică, de exemplu: „Generally, such taxes would provoke political backlashes and resistance since the affected wealthy elite might feel targeted by the government”/ „În general, astfel de taxe ar provoca reacţii politice şi rezistenţă, deoarece elita bogată afectată s‑ar putea simţi vizată de guvern”. Rezonanţa marxistă a acestei fraze este şocantă.

În acelaşi document al Comisiei Europene, Taxing Wealh. Past, Present and Future (2015), emblematic pentru gândirea economică a corectitudinii politice, regăsim obsesia marxistă pentru moştenirea de familie ca un factor important care afectează egalitatea oportunităţilor. Moştenirea a fost, într‑adevăr, o temă importantă în marxism. În nenumărate texte, Marx a militat pentru transformarea parţială a moştenirii în proprietate socială din proprietate personală, prin taxare consistentă sau prin interzicerea moştenirii pe linie colaterală, pentru ca, în textul fundamental Manifestul Partidului Comunist, să solicite „abolirea dreptului de moştenire”. În textul Comisiei Europene, la care ne referim, se afirmă că „taxele pe moştenire pot fi folosite pentru a limita transmiterea inegalităţii între generaţii”. Aşadar, optica, aparent diferită, are aceeaşi finalitate de tip marxist; dacă marxismul milita împotriva moştenirii pentru a ajunge la naţionalizarea proprietăţii, corectitudinea politică promovează taxarea moştenirii pentru că ea să nu afecteze un ipotetic start egal al generaţiei următoare.

O lucrare reprezentativă pentru teoria egalitaristă a corectitudinii politice (Neil Thompson‑Promoting equality: challenging discrimination and opression) suferă, ca şi textul Comisiei Europene, de o acută viziune marxistă asupra existenţei. Se afirmă, încă din primele rânduri, că „ordinea socială contemporană este caracterizată de o largă arie de diviziuni sociale: clasă, rasă, gen, vârstă, dizabilităţi şi altele. Aceste inegalităţi şi ideologiile care le susţin…”. Terminologia marxistă este frapantă. Acest gen de text excede teoria marxistă a inegalităţii (munca este standard unic de măsurare), ajungând la pretenţii absurde în care o prestaţie mai mare (cantitativă sau calitativă, ambele rezultând din calităţile individului) nu ar trebui retribuită mai bine decât o prestaţie mai mică (şi aceasta rezultând din calităţile individului), pentru că diferenţa de venituri este ea, în sine, o inegalitate. „Diferenţa ascunde relaţii de subordonare şi de ierarhie”, se afirmă în lucrarea mai sus citată, un fel de supramarxism cu pretenţii de reglemenatare a societăţii viitorului. Este de un bun-simţ elementar teza liberalismului potrivit căreia există diferenţe naturale între indivizi, iar diferenţele creează realităţi sociale în mod obligatoriu diferite, dar juste; dar una din ipotezele de bază ale corectitudinii politice este aceea că societăţile democratice şi capitaliste sunt caracterizate de o inegalitate profundă, care vine tocmai din diferenţa dintre indivizi. Sub presiunea corectitudinii politice, ideea aberantă a asigurării egalităţii de şanse a intrat în toate zonele vieţii sociale. Cel mai grav însă în toată această fervoare egalitaristă supramarxistă este tendinţa spre egalizarea veniturilor, o măsură ce se va aplica din ce în ce mai mult în viitor, afectând iremediabil caracterul liber al economiilor capitaliste.

■ Romancier, eseist

Mirel Taloș

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mirel Taloș

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest