E limpede, Şeherezada postmodernă nu mai vrea să stea la cratiţă sau să spele scutece, ea vrea să pătrundă în ştiinţă şi în creaţia artistică, chiar în politică (o profesiune, până nu de mult, exclusiv masculină) şi, trebuie să spunem, că reuşeşte de multe ori. Şi, cum ştiinţa cere timp şi pregătire lungă, iar politica o concurenţă crâncenă, literatura este mai accesibilă. Aşa se explică prezenţa acestui contigent feminin în literatura contemporană, o prezenţă care, după Millet, accelerează dezastrul postliterar… Judecată, evident, simplistă! O discriminare ce nu poate fi acceptată. Problema reală nu este dacă romanul de azi este scris de bărbaţi sau de femei, ci valoarea lui estetică, ceea ce vrea să spună: substanţa lui, puterea lui de cuprindere şi capacitatea lui expresivă. Restul este pură speculaţie.
Există, apoi, mă întreb, „o pandemie romanescă”? Există, fenomenul este real şi, de când literatura se poate face şi pe internet (literatura virtuală), fenomenul ia proporţie. Încă o dată: ce‑i de făcut? Nimic, în afară de faptul că instituţia criticii literare trebuie să‑şi facă mai bine şi mai repede datoria de a selecta, înainte de a veni selecţia naturală a timpului (legea mutaţiei valorilor estetice). Rezumând, pandemia romanescă şi, în genere, pandemia literară există şi, deocamdată, nu avem mijloace s‑o eradicăm. De altfel, nici nu văd cum am putea. Se va stinge, probabil, de la sine, cândva, cum se întâmplă cu epidemiile de gripă sau scarlatină. Atunci când literatura comercială, consumistă, „literatura de gară” nu va mai avea cititori s‑o cumpere şi, fatal, nici editori s‑o tipărească, nemaifiind sigure câştigurile…
Alt semn în acest Infern al romanului ar fi faptul că se scrie, azi, cum se vorbeşte – „sub un cer gol, în socializarea culpabilizantă a spaţiului literar”, zice eseistul. Cu alte cuvinte, dovada
desacralizării literaturii. Dumnezeu este mort, iar pământul a fost redus la o fantasmă ecologico‑turistică… Părerea lui Richard Millet, că scriitorul postliterar scrie într‑o lume ea însăşi desacralizată, are oarecare temei. Mulţi cred că, odată cu umanismele, certitudinile, religia, istoria, civilizaţia, am pierdut şi pe Dumnezeu. Nu Dumnezeu s‑a retras, dar, din lume, ci omul l‑a părăsit pe Dumnezeu şi, prin el, a părăsit morala iubirii şi a toleranţei. Am intrat demult, zice Steiner, într‑o „epocă a epilogului”, bâjbâim în ceaţa unui timp „de l’après culture”… Postliteratura ar fi tocmai fructul acestei agonii prelungite. Până şi natura a dispărut din literatură, se plânge Millet, natura – cu miturile ei, şi omul – cu miturile sale. Toate s‑au dus, totul s‑a împuţinat şi s‑a golit de semnificaţii, au rămas, doar ici‑colo, peisaje izolate şi a apărut un romancier (romancierul postliterar) care nu face decât să scrie, la infinit, acelaşi scenariu hollywoodian, mistificator şi strălucitor…
Nu exagerează, oare, denunţătorul acestui teribil Infern al romanului? În mod evident, îngroaşă lucrurile, acumulează nuanţele răului universal, vede, în genere, lumea literară prin mizeriile ei şi judecă romanul contemporan ca şi când eseistul ar fi ajuns la judecata de apoi, iar în faţa lui s‑ar perinda, venite din profunzimile timpului, toate păcatele spiritului şi toţi cei care au păcătuit, înjosind astfel un gen literar. Un gen care, cu un secol în urmă, oferea cititorului un model de existenţă. Dar, cum am semnalat deja, nu de puţine ori el pune degetul pe rănile romanului de azi şi spune ceea ce trebuie. Faptul, de pildă, că romanul şi‑a pierdut modelele şi a eliminat personajele memorabile sau că romanul cultivă cu insistenţă, în ultimele decenii, un sentiment stăruitor de sfârşit de civilizaţie, de ieşire din lume, de inutilitate a valorilor morale… Romanul, mai zice el cu îndreptăţire, nu face decât să întreţină „un cult al suprafeţei” şi să recomande dimensiunea orizontalităţii, nu a verticalităţii (a spiritului şi a individualităţii)…
Are, din nou, dreptate. Şi nu‑i singurul, dintre scriitorii şi teoreticienii de azi, ai literaturii, care se plânge de declinul (sau declinismul) romanului contemporan. L‑aş cita, aici, pe Tzvetan Todorov, unul dintre reprezentanţii şcolii formaliste, cel care i‑a tradus în limba franceză pe formaliştii ruşi şi, alături de R. Barthes, Gerard Genette şi alţii, a susţinut tezele structuralismului. Cu câtva timp în urmă a publicat un mic eseu (Literatura în primejdie) prin care, alarmat, semnalează faptul că literatura şi şcoala (mai exact, literatura prin şcoală) şi‑au pierdut busola, s‑au formalizat, s‑au însingurat şi şi‑au pierdut completamente statutul şi, deci, rostul socioestetic în societatea cunoaşterii şi a informaţiei. Sau, cum îi zic mai nou antropologii culturali, societatea numerică. Ce s‑a întâmplat, în fapt? S‑a întâmplat că, orientată de structuralismul care a alungat pe Thibaudet din şcoală (adică critica tradiţională şi, odată cu ea, obiectul ei: literatura în substanţa ei integrală!), elevii nu mai învaţă despre Hugo sau Balzac, ci despre sistemele lui Jakobson şi Greimas… Aflând acest lucru chiar de la copiii săi (ajunşi liceeni), Tzvetan Todorov – vechiul structuralist forcené – intră în panică şi denunţă noua scolastică din învăţământul şcolar postmodern şi chiar, mai mult decât atât, atrage atenţia asupra literaturii: literatura occidentală tinde să dispară din atenţia publicului din cauza solipsismului, formalismului şi a negaţionismului ei. Cât timp – scrie îngrijorat elevul occidental al formaliştilor ruşi – literatura nu va reînvăţa să scrie despre condiţia existenţială a omului şi nu va readuce în centrul ei omul, literatura e în primejdie. Şi, odată cu ea, cititorul ei prezumtiv. Aşadar: „omul de hârtie”, preconizat de Roland Barthes şi acceptat de semioticieni, trebuie înlocuit în literatură cu omul existenţial, în complexitatea lui umană şi spirituală şi în condiţia lui socioistorică. Iată, dar, că există în privinţa romanului (şi a literaturii, în genere) şi alt tip de nelinişte, cu mult mai gravă decât aceea de care vorbeşte Richard Millet în teoria declinismului. Neliniştea lui Tzvetan Todorov este mult mai profundă. Ea pune în discuţie literatura, ca obiect de învăţământ şi, cum s‑a putut vedea din cele relatate mai înainte, chiar substanţa şi viitorul literaturii într‑o postmodernitate din ce în ce mai destructurată şi mai înstrăinată de valorile umanismului european.
Suma acestor pierderi, convenţii dezastroase (apărute, de multe ori, sub forma unor anti‑convenţii!) este numită de Richard Millet, aşa cum am precizat de la început, postliteratură. Este cazul să vedem ce poate reprezenta acest concept care are şansa de a intra în limbajul teoriei şi criticii literare; chiar şi numai pentru a‑l respinge. Rezumând ideile lui, am putea scoate următoarea ecuaţie: postliteratura este, înainte de orice, o expresie a dimensiunii planetare a răului, ceea ce înseamnă că ea acumulează şi valorifică, cu precădere, negativităţile, mistificările, falsele valori, mediocrităţile societăţii consumiste; literatura nu este, în acest caz, decât „un erzaţ al romanului american”, „o supă narativă dreasă cu ingredientele mondialităţii anglofone” etc.; scopul ei este distrugerea limbilor europene şi, în genere, eliminarea limbii ca element esenţial al literaturii; se scrie, în consecinţă, prost, se scrie îndeosebi în limba engleză, care este limba globalizării, adică a uniformizării, a pierderii identităţii („triumful limbii engleze în romanul internaţional este acela al unei universalităţi degradate, dacă nu degradante […], a scrie în engleză este, deci, o formă de a renunţa la literatură”)… Mai departe: postliteratura nu trebuie confundată cu postmodernitatea (nici ea agreată prea mult de Richard Millet), care are, oricum, părţile ei: postliteratura este „une écriture de la sortie de la littérature”, un element dintr‑un spectacol jucat pe ruinele limbii literare („un simplu artificiu în serviciul simbolisticii spectacolului”). Romanul nu este, în acest caz, decât o istorie a morţii limbilor…
Lista acestor căderi, negativităţi continuă. O opresc aici cu sentimentul că în viziunea lui Richard Millet postliteratura este răul capital, răul care ne paşte, dacă nu ne‑a devorat încă. În ceea ce priveşte stilul, sau, cum să‑i spunem?, tehnica, strategia acestei imense imposturi, sunt de reţinut câteva elemente: postliteratura reprezintă ceea ce eseistul citat numeşte „lexificarea glorioasă a greşelii” (nu a „greşelii” ca expresie a autenticităţii stilului epic de care vorbeşte Stendhal, ci greşeala inculturii), postliteratura cultivă l’usage de la rupture (ficţionalizează inapetenţa pentru construcţia romanescă), abandonează personajele paradigmatice (gloria şi trăinicia romanului tradiţional) şi întreţine ura împotriva clasicismului (pentru că el cultivă armonia, formele, valorile umanismului, limba etc.), în fine, postliteratura consideră romanul – braţul ei redutabil – nu o operă, o creaţie unică, ci un produs… În concluzie, postliteratura este metaforizarea infernului, iar infernul vorbeşte englezeşte. Teoreticianul profet Richard Millet îşi încheie, lungul pamflet, cu această propoziţie înspăimântătoare: „Globalizarea romanescă nu‑i nimic altceva decât reducţia anglofonă a lumii”.
Dezastrul s‑a abătut, întâi, înţelegem din discursul lui Millet, asupra literaturii franceze. Pandemia este, aici, în floare. Devalorizarea orizontală a literaturii este semnul cel mai evident. Franţa constituia, cândva, o universalitate literară, iar astăzi… nu mai înseamnă nimic („la nullité générale de la littérature française”). Romanul francez n‑ar face decât să‑l imite pe cel anglo‑saxon şi să recomande valorile consumismului şi morala (citeşte: amoralitatea), omul postumanist etc… Durerea cea mare este că, pe lângă perfectul simplu, verbul literar francez a pierdut ştiinţa de a exprima subtilităţile gândirii. Am pierdut nuanţa, se plânge Millet, ne‑am lăsat seduşi de l’écriture du non‑écrit, ceea ce este rău, este o nenorocire, este chiar un infern… Critica literară? Nici critica literară n‑ar sta bine în timpul acestei pandemii. Grija criticii e să nu vexeze „Noua Ordine Morală” (care, bineînţeles, este de sorginte americană) şi s‑a transformat într‑o expresie a resentimentului. Când este să dea exemple de modele ale postliteraturii, Richard Millet citează pe Umberto Eco şi, s‑a văzut, pe epigonii lui Céline şi Durras… Aceştia au împânzit lumea şi au poluat literatura, falsificând, în primul rând, codurile romanului. Convins că ieşirea din infern nu mai este posibilă, autorul pe care îl prezint aici promite să se retragă în solitudinea scrisului: „Scriu în murmurul liniştit al morţii zeilor, ultimul dintre ei fiind, nu limba, ci gramatica”. Ceea ce este un paradox (nu‑i, de altfel, singurul, în discursul devastator al lui Richard Millet): profetul continuă să scrie cu poftă (cu mare poftă chiar!) despre dezastrele romanului şi, în genere, despre dezastrele aduse de postliteratură. Retras în pustiurile solitudinii sale lingvistice, el promite să continue aventura sa printre ruinele literaturii… Încă o dată: nu‑i un nonsens să scrii, la infinit, agonia literaturii?
În acest bocet la porţile neantului (neantul postliteraturii) Richard Millet îşi aminteşte, din când în când, de câţiva scriitori pe care îi citeşte, încă. Printre ei se află Cioran şi Eliade. Îi citează de
mai multe ori pe unul (Cioran) probabil pentru strălucirea limbajului său, pe celălalt pentru faptul că, în epoca dominaţiei metodelor reducţioniste (structuralismul, în primul rând), apără dimensiunea sacrului. Nu regăsesc în tabăra pozitivă, în afară de Claude Simon, pe niciun alt nume din seria noilor romancieri. Este limpede că Richard Millet nu‑i iubeşte. Nu‑l iubeşte nici pe Tolstoi pentru că, se justifică el, Tolstoi a încetat să fie artist pentru a deveni un reformator moral, ceea ce se traduce prin a transforma omul rus în sclav asiatic. Păcat mortal, după Millet, deoarece în sclavul asiatic el vede (prevede) pe romancierul postliterar şi pe lectorii lui! Explicaţie bizară pentru că, dacă romanul postliterar este un seismograf al morţii lui Dumnezeu, cum poate fi bănuit, moralistul religios Tolstoi, că preconizează, prin cărţile sale, tocmai acest sacrilegiu?… Impresia mea este că proorocul infernului romanesc a rătăcit drumul…
N‑aş putea încheia înainte de a spune că nervozitatea lui Richard Millet în privinţa romanului contemporan este, în parte, justificată, dar că nihilismul lui este disproporţionat şi, până la urmă, ineficient, în câmpul teoriei şi criticii literare. Poate este adevărat ce spune, şi anume că romanul postmodern a devenit un roman postliterar şi că, renunţând să mai fie un discurs despre om, el a renunţat, în chip fatal, să mai fie un discurs valabil, interesant, util, despre sine, dar că romanul va rămâne, până la sfârşitul istoriei sale, în acest infern, nu cred. Nu cred, între altele, pentru că romanul poate să valorifice chiar propriile rătăciri, propriile confuzii. Vreau să spun că şi în infernul romanului de azi, ca reflex al unei lumi ce se globalizează, distrugând tradiţiile identitare şi, fatal, culturile naţionale, romancierul contemporan are ce vedea şi are despre ce scrie – tocmai despre acest proces, să zicem – adică despre globalismul care, scăpat de sub control, ar putea uniformiza culturile lumii, acelea care asigură diferenţa şi, deci, originalitatea spirituală a lumii şi, odată cu ea, identitatea culturală a unui popor.
Închei lectura acestor foarte sumbre reflecţii asupra postliteraturii cu sentimentul că autorul lor, voind să denunţe lumea spectacolului, şi‑a asumat, şi el, un rol, în această farsă tragică. El spune de multe ori adevărul, despre romanul contemporan, dar face eroarea de a‑l citi şi a‑l judeca, programatic, din perspectiva neantului. Se ştie că, dacă te aşezi cu faţa spre neant, nu vezi decât fantasmele neantului. Postliteratura nu face, s‑ar părea, decât să le cultive.
Apropo de celebra Marchiză, simbolul scriiturii aventurii sau al romanului tradiţional: Richard Millet crede că această fantasmă, care a bântuit în romanul secolului al XIX‑lea, a devenit emblema paradoxală a postmodernităţii şi, totodată, sindromul prăbuşirii (risipirii) romanescului în lumea postliterară: „la marquise comme pornographique deésse des langues”… O interpretare aiuritoare şi o concluzie cel puţin indecentă. Millet uită că noul roman n‑a mai scos Marchiza în oraş – a eliminat, cu alte cuvinte, epicul tradiţional (scriitura aventurii) şi, în acest caz, Marchiza nu a mai putut fi şi nu poate fi, în continuare, o emblemă a romanului postmodern… Dacă acestuia din urmă i se poate reproşa ceva este tocmai faptul că n‑a reabilitat epicul, astfel spus a continuat să ignore rolul Marchizei emblematice, simbolice în scenariul romanesc. În al doilea rând, Richard Millet dezonorează acest personaj sugerând că ea ar putea deveni o zeiţă pornografică. Pamfletarul nu‑i deloc inspirat în preajma miturilor.
Sunt şi alte noţiuni ce trebuie lămurite în acest vehement L’enfer du roman, care anunţă, între altele, că odată cu moartea clinică a romanului se produce, automat, şi moartea clinică a altor genuri, cum ar fi teatrul, poezia şi a unor texte inclasabile (cum ar fi acelea scrise de Blanchot sau Cioran) în care rezidă, încă, „le malheur de la littérature”… Diagnostic sever. Din fericire, cred că nu‑i adevărat. Eseistul francez se grăbeşte, am impresia, să anunţe atâtea decese. Este limpede că teatrul a devenit, după al Doilea Război Mondial, altceva decât era, şi anume: un antiteatru, o farsă tragică. După teatrul existenţialist a urmat teatrul absurdului şi, după acesta, au apărut alte scenarii şi alt limbaj dramatic… Dar de murit, teatrul n‑a murit… Nici poezia n‑a intrat în comă. A devenit, adevărat, minimalistă, şi‑a pierdut locul în ierarhia socială şi în ierarhia artelor, de pierit însă n‑a pierit. Şi, la drept vorbind, nu are cum a se pierde. Ar trebui să dispară, mai întâi, lectorul de poezie şi după aceea vor dispărea, poate, poeţii, dacă nu vor să se mulţumească a se citi ei între ei… cum au început, deja, să facă…
A pierdut, literatura contemporană, „la dimension régalienne de l’écriture”, cum zice tot eseistul pe care‑l comentez aici?… N‑a dispărut de tot, dar, ce e drept, scriitura tinde să devină, în experienţa postmodernă, un non‑écrit, ceea ce nu înseamnă, automat, un limbaj inutilizabil în literatură. Ideea lui Stendhal, de a impune limba codului penal, în roman, a câştigat teren, în timp ce dimensiunea regală a scriiturii a pierdut teren. Dar, mă întreb, aceste stiluri nu pot coexista? Şi altceva: stilul codului penal (stilul preciziei, stilul direct, stilul epic normal, prozaic) nu poate atinge, şi el, dimensiunea regalităţii? Dacă‑l citeşti pe Proust, observi că se poate. Alarma este, atunci, falsă…
„Hegemonia ordinatorului consacră sfârşitul umanismului”, scrie Richard Millet. O propoziţie pe care o aud, de altfel, mereu. A spus‑o, sub altă formă, şi Heidegger, prin 1966, de nu mă înşel, atunci când a vorbit despre sfârşitul filosofiei. Este limpede că eseistul pe care îl citez porneşte de aici. De ce nu mă grăbesc să accept această nenorocire? De ce trag, încă, nădejdea că tehnologia informaţiei nu reprezintă sfârşitul umanismului în care am crescut şi în care încă credem? Este uşor de înţeles de ce, problema este, însă, dacă în postmodernitate omul va fi învins de creaţia lui şi, mai întâi, dacă omul este atât de inconştient încât îşi creează, el însuşi, instrumentele care‑l vor lichida şi, odată cu el, valorile care l‑au format… Nu se poate ca umanismul să ţină sub control ordinatorul? Cel puţin în literatură…?
În tabloul lui Richard Millet sunt consemnate multe alte detalii ale răului care funcţionează în câmpul postliteraturii. Nu le‑am notat până acum pentru că, în raport cu marile catastrofe, acestea
par benigne semne ale agoniei în care a intrat literatura. Să reţinem câteva dintre ele. Faptul, de pildă, că personajul romanului de azi, când apare, nu mai este un „erou” (un model), ci un „anti‑erou” (anti‑model) sau că în naraţiunea postliterară descoperi, invariabil, „la badeur syntaxique, l’irregularité syntaxique, le barbarisme, la maladresse, le solécisme […] l’ignorance sémantique et étimologique”… Adică dezastrul lingvistic. După toate acestea vin, la rând: păgânismul parodic, limba ignară – adică „la novlangue de la littérature” – obsesia lui Millet – predispoziţia de a glosa şi incapacitatea de a crea ceva original şi tainic, exemplaritatea anonimatului, pe scurt, literatura este pregătită pentru „o dispariţie elocutorie”(grăitoare). Sunt şi alte nuanţe, în acest tablou al dezastrului literar preconizat de autorul infernului romanesc… Nu le mai înregistrez, pentru că ne‑am putut face, deja, o idee despre ce reprezintă postliteratura şi ce poate, ea, să facă în viaţa spiritului. Citându‑l pe Yeats, autorul încheie, profeţia sa cât se poate de întunecată, cu propoziţia: „după noi, un Dumnezeu sălbatic”. Ca să nu săvârşim o blasfemie, să precizăm, numaidecât, că este vorba de Dumnezeul romanului… Dar şi aşa, lucrurile par a sta deosebit de rău, în literatură: le débâcle, decăderea limbilor, apocalipsa consumismului, morala amoralităţii, preponderenţa non‑scriiturii, desacralizarea literaturii, sfârşitul umanismului şi apariţia romanului postumanist (postliterar) care nu‑i nimic altceva decât o „mixtură de roman poliţist, de gnoză sociologică şi de psihologism de magazin feminin”.
Pe scurt: o societate a Spectacolului şi o Postliteratură în care numai eleganţa ironică ne mai poate ţine spiritul critic treaz.
■ Profesor, critic şi istoric literar, membru titular al Academiei Române, preşedinte al acestui înalt for cultural şi ştiinţific din 1998 până în aprilie 2006, preşedinte al Secţiei de Filologie şi Lingvistică a Academiei Române
Eugen Simion
