Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Pe calea oracularului

Pe calea oracularului

Considerând fraza rostită de Sadoveanu în faţa participanţilor la adunarea masonică din 27 ianuarie 1935 ca fiind şi o schiţă de proiect, îi vedeam şi o altă semnificaţie, cu trimitere la acele practici arhaice…

Profira Sadoveanu (vz. Note, în Mihail Sadoveanu, Opere, vol. 12, Buc., E.S.P.L.A., 1958) menţiona că scriitorul s‑a documentat intens în vederea reproducerii imaginii Bizanţului oferită, pe parcursul iniţierii lui Kesarion Breb, verificându‑şi capacitatea de raliere la real chiar printr‑o călătorie la faţa locului. Teoretic şi practic, aşadar, indicii detaşează un creator pentru care experienţa de viaţă este reproiectată în spaţiul „asimilării intelectuale”, deoarece – accentuează Paleologu – „Cultura, chiar erudiţia, fără de care opera de maturitate a lui Sadoveanu nici nu ar fi fost de conceput, este la el materie de viaţă şi meditaţie, modelatoare în plan uman, operantă în ordinea spiritului (chiar dacă, eventual, nu e absolut totdeauna de primă sursă…”. La rândul său, Nicolae Manolescu, şi el un fin comentator al operei sadoveniene, dar de pe alte poziţii, o plasează – în tabloul evolutiv al literaturii române – ca ilustrând vocaţia de „cărturar”.

De fapt, considerând fraza rostită de Sadoveanu în faţa participanţilor la adunarea masonică din 27 ianuarie 1935 ca fiind şi o schiţă de proiect, îi vedeam şi o altă semnificaţie, cu trimitere la acele practici arhaice prin care „omul natural” îşi apropria lumea şi universul prin conştiinţa întregului care‑l cuprinde şi pe care îl cuprinde printr‑o „sistemică” a unui Sine extins. Relevarea „misterului vieţii” şi accesul la „sensul nobil al existenţei umane” sunt nimic altceva decât forme ale unei „mecanici originare” de re‑facere a întregului prin consubstanţializarea materiei cu spiritul, a interiorităţii cu exterioritatea, a depăşirii fracturii dintre parte şi totalitate. Procesul este al iniţierii, practică ale cărei desfăşurări s‑au pierdut în timp, dar, cu acumulările cărturarului şi prin convenţia capacităţii imaginante, o va reface în Creanga de aur.

Dacă urmărim şi spusele profesorului Stamatin de la începutul romanului, de fapt un alter ego al scriitorului, Sadoveanu creează „legenda” prin care revin la viaţă „puterile sufletului [ce] erau proaspete şi curate în lumea veche a Daciei”, acum prin intermediul ciclului iniţierilor succesive trăite de marele preot Decheneu al 13‑lea spre finele mileniului I. În fundal, deci, se află configurările unei religii de contact şi, apoi, de comuniune între credinţele dacilor şi noua religie a lui Christos. Marea iniţiere va cuprinde, cum vom vedea, şi o finalizare ca ultimă iniţiere‑misiune. În calitate de monah al lui Zalmoxis, Kesarion Breb parcursese prima iniţiere, cea cu destinaţie exoterică, respectiv de cunoaştere şi difuzare în rândul oamenilor a normativului de comportament relaţional, social‑etic, sigilat în câteva principii şi, mai ales, în practicile de suprafaţă ale credinţei tradiţionale. Totuşi, până şi pe această treaptă, suportul şi desfăşurarea iniţierii rămân necunoscute celor din exterior: „Ceremonia tainică pe care au săvârşit‑o monahii sub gestul şi privirea bătrânului din muntele ascuns [e vorba de marele mag, Decheneu al 12‑lea] nu era îngăduită a trece dincolo de umbra de amurg a peşterii, la cunoştinţa mulţimii. Nui îngăduit nici astăzi nimănui s‑o divulge. Trebuie să rămână în trecut, ca o comoară în sânul graniturilor”. Când marele mag îl va alege pe Kesarion Breb ca urmaş al său şi îl va pregăti pentru următoarea etapă, va enunţa principii care aparţin esotericului, ca supremă edificare de sine. Conform tradiţiei, această iniţiere se va desfăşura în marele templu din Egipt, lângă apele Nilului, timp de şapte ani: „Vei intra la învăţătura ta cea din urmă şi desăvârşită...[…]. Nădăjduiesc să ieşi de acolo viu şi întărit cu puteri pe care încă nu le cunoşti. […] Sunt ani de primejdie, fiule. Poate am greşit. De‑acolo nu ies decât oamenii fără prihană. Ceilalţi nu mai văd soarele. Dar sufletul meu e bucuros, simţind de pe‑acum întoarcerea ta. […] Să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi către divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste şi dreptate; gura, auzul şi ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului.” Nu sunt doar informaţii; e şi un avertisment.

Romanul nu ne oferă detalii despre felul în care Kesarion Breb va săvârşi drumul până la destinaţie. Putem deduce, însă, că a urmat întocmai sfaturile Decheneului, printre care şi pe acela de a‑şi alege un însoţitor, „un om ascultător şi cu braţ tare, din neamul dacilor”. Încă mai puţin ştim despre viaţa şi experienţa sa în Egipt; unica indicaţie, oarecum indirectă, ni se oferă când înţelege că intrarea sa în lumea reală a Bizanţului este forma extremă a coborârii în infern, realizată anterior doar iniţiatic, în cadrul morţii simbolice, una dintre marile probe – cum notează şi Paleologu, la care este supus neofitul. În rest, ne aflăm sub aceeaşi „pecete a tainei”, ca să folosim sintagma unui alt mare preţuitor al ascunzişurilor vechilor simboluri, Mateiu Caragiale. „Proba Bizanţului” depăşeşte limitele iniţierii din templul egiptean, fiind legitimă, însă, în ordinea validării ritualului cultic practicat la poalele Carpaţilor. Încredinţându‑i lui Kesarion Breb această ultimă misiune, bătrânul ierarh ştia că vechile credinţe ale Daciei se armonizaseră deja cu „tocmeala adevărată a legii lui Christos, care se zice că răsare asupra veacului nou ca un alt soare” – dar lăsase loc şi incertitudinii, temerii de a „nu greşi faţă de popoarele pe care Bunul Dumnezeu ni le‑a încredinţat să le păstorim”. De aceea voia să afle dacă, prin constituirea unui imperiu al noii religii, care era Bizanţul, apăruse o „taină şi dacă este o taină nouă”, dar mai ales cum, într‑o atare structură, creată prin conjugarea lumescului cu sacrul, se puteau alege „cele bune şi cele rele ale oamenilor”. Iar explicaţia pe care i‑o va oferi, la întoarcere, Kesarion Breb îi va confirma temerile: Bizanţul radicalizase antinomia, răul domina exerciţiul celor ce deţineau puterea, în timp ce binele şi spiritualitatea agonizau, întâmpinate cu distrugeri de biserici şi mănăstiri, chiar cu uciderea marilor clerici. Altfel spus, imaginea Bizanţului reproducea, încă mai acutizat, imaginea de vârf a decăderii Imperiului Roman.

Dar totodată, pentru iniţiatul Kesarion Breb, căderea în infernul Bizanţului va reprezenta şi o ultimă edificare de sine, când aura înţelegerii marilor mecanisme ale existenţei îl vor pune în situaţia de a redefini fiinţarea în termenii destinului, deci ca un fel superior de epifanie a spiritului în materie. Sub acest semn al unei pre‑faceri a conştienţei va prelua, la moartea marelui mag, ceea ce îi era hărăzit, cum şi intuise predecesorul său. De altfel, sensul ascuns în ritmurile existenţiale ale omului îl concentrase, în ultima discuţie cu Maria despre zădărnicia iubirii lor, raportându‑l la adevărul că e vorba de o legitate de deasupra omului, concretizată pe două straturi distincte: cel dintâi aducea necesitatea acceptării destinului nu ca un construct al voinţei, gândirii şi simţurilor omului, ci ca un dat care ne leagă de un întreg; cel de al doilea implica supunerea la condiţionările desprinse ca misiune a individualului, o ţintă pre‑scrisă, de unde şi înţelegerea corporalităţii drept formă de susţinere unei conştiinţe extinse, care ne determină deopotrivă fapta în concret (efemeritatea) şi apartenenţa la spiritualitate (eternitatea). La întrebarea Mariei dacă aceste nepătrunsuri pentru mintea omenească i s‑au deschis în templele egiptene, Breb îi răspunde: „Într‑adevăr, acolo am cunoscut lumina. […] Iată, ne vom despărţi. Se va desface amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e între noi, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp”. Dacă destinul lui Kesarion Breb este de a fi următorul Decheneu, iar al Mariei de a fi împărăteasa Bizanţului, atunci un „aici” şi un „acum” nu pot fi consumate decât între graniţele misiunilor destinale: a lui Breb de a încheia un ciclu al credinţei, al Mariei de a alunga răul dintr‑un ciclu de început al unei alte credinţe. Conştientizat, destinul cade în staza pe care Nietzsche o numea amor fati. Dar ce este Creanga de aur?

Alexandru Paleologu afirmă că Sadoveanu, neştiind limba engleză, nu putuse cunoaşte ampla cercetare a lui George Frazer ce cuprinde şi circulaţia motivului Crengii de aur în diferite culturi tradiţionale ale Europei. Dar era familiarizat cu epopeea lui Virgiliu, unde un atare obiect are calitatea de talisman, cu funcţie esenţială în coborârea eroului în Infern. Dorind a‑şi cunoaşte viitorul său şi al troienilor care‑l urmaseră, viitor vag prezis de oracol, Enea va accepta să fie însoţit de preoteasa Sibila, sprijinit astfel, în drumul său prin Hades, şi de sfaturile acesteia. Ca primă „încercare”, însă, va trebui să rupă Creanga de aur care, pe de o parte, îl va ajuta – din moment ce este sămânţă a soarelui – să‑şi deschidă drum prin haosul, primejdiile şi întunericul Infernului şi, pe de altă parte, va fi şi cheia care le va asigura ieşirea din lumea umbrelor. Eroul se va întâlni cu Anchise, tatăl său, care îi va satisface dorinţa, prezentându‑i o scurtă istorie aproape „la zi” a Imperiului Roman. Ca şi grecii, romanii preţuiau existenţa în real, realul care invada şi lumea zeilor, Infernul aducând Răul ne‑vieţii, în care – paradoxal – vie este doar memoria. De aceea, un destin aparte se cuvine împlinit, fiindcă se va înscrie, ca atare, în durată, deci şi în lumea umbrelor.

Căutând o linie de contact între numeroasele semnificaţii ale Crengii de aur decupate de Frazer şi cea oferită de scriitorul român, constatăm că diferenţele ţin mai mult de forme, delimitări situaţionale şi tehnici ritualice decât de esenţe de ultimă instanţă. În miturile şi practicile menţionate de etnologul britanic, Creanga de aur este identificată cu o plantă parazită (vâscul sau scoruşul), crescută pe un copac sacru (de regulă stejarul); aflată între cer şi pământ, însumează o parte a energiilor celui dintâi (focul şi lumina, preluate de la soare); anihilează parte din energiile negative ale pământului (parte conţinute în vrăji şi blesteme); poate semnala existenţa comorilor (atracţia aurului constitutiv); risipeşte nu doar întunericul exteriorităţii, ci şi pe cel al interiorităţii (cunoaşterea şi înţelepciunea). Dar, indiferent de întinderea planşei de atribuiri din studiul lui Frazer, Creanga de aur nu poate intra în posesia oricui, fiindcă, aşa cum aflăm şi din Eneida, ea nu poate fi desprinsă decât de cel cu o certă altitudine morală şi spirituală. Şi chiar dacă Sadoveanu nu cunoscuse această simplă reţea relaţionară, putea opera asupra simbolului la întâlnirea dintre oficiul explicativ din epopeea lui Virgiliu, apoi cu cel al creştinismului pe palierul distincţiei dintre sacru şi profan, precum şi prin cunoaşterea cel puţin a obiceiurilor tradiţionale româneşti din jurul Anului Nou legate de prezenţa vâscului, în perfect acord cu mitul dezvoltat în ritualul ficţional din roman. De aceea, Creanga de aur primeşte o funcţie inedită, surprinzătoare. Finalul romanului indică faptul că ieşirea din infernul Bizanţului este doar pasageră, întrucât acest infern se află în extensie sau, mai exact, se multiplică. Întrucât destinele protagoniştilor, al lui Kesarion Breb şi al Mariei, se împlinesc pe o singură direcţie şi într‑un timp şi loc date, ele sunt delimitate, oprite nu numai în durată şi spaţiu, ci şi prin funcţie: în timp real şi în concretul acţiunii, rolurile destinale, la un moment dat, ies din scenă. La despărţirea de Maria, Kesarion Breb cunoştea viitorul, era conştient şi de faptul că, prin puterile Crengii de aur, va fi posibilă o altă ieşire, dar nu dintr‑o categorie morală într‑alta, ci între straturi temporale, respectiv de la efemer la eternitate, deoarece universul, ca întreg, nu cunoaşte nici limitele timpului, nici ale spaţiului. De aceea, la prima sa întâlnire, ca nou Decheneu, cu monahii lui Zalmoxe, „el ridică asupra lor braţele, privindu‑i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”, fiindcă, „precât vedea el, avea să vie asupra lor din răsărit duh de destrăbălare şi spaimă”. Pentru a cădea pe înţelesul ultimelor cuvinte de mai sus nu avem nevoie decât de precizarea anului de apariţie a romanului – 1933.

■ Eseist, critic şi istoric literar, profesor universitar

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest