La 100 de ani de la Marea Unire şi de la semnarea Tratatului minorităţilor, prezentul volum a fost conceput într‑o perspectivă pluridisciplinară, contribuţiile care sunt incluse în trei secţiuni – istorie, literatură şi artă, religie – fiind destinate a pune în evidenţă unele dintre principalele aspecte din istoria şi civilizaţia evreilor, locuitori ai provinciilor istorice româneşti.
Prima parte, Istorie, cuprinde zece studii, grupate tematic: emanciparea, Tratatul minorităţilor, chestiuni economice, educative şi culturale.
Primul şi amplul studiu, Emanciparea evreilor din România: antecedente şi efecte, este datorat prof. dr. Ladislau Gyémant, profesor emerit la Universitatea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, care propune mai întâi o incursiune în istoria evreilor din Transilvania în comparaţie cu cea a coreligionarilor lor din Moldova şi Ţara Românească, până la sfârşitul Primului Război Mondial. Atât originile, cât şi evoluţia demografică şi socio‑economică a acestor iudaicităţi au fost diferite în cele trei provincii. Din punctul de vedere al luptei pentru emancipare, se constată o coincidenţă cronologică: în timp ce în Transilvania egalitatea drepturilor civice este proclamată pentru evrei prin actul dualismului austro‑ungar din 1867, o barieră de netrecut s‑a impus în România cu un an înainte prin articolul 7 din prima Constituţie română, făcând imposibilă încetăţenirea credincioşilor religiei mozaice. Cu acribie autorul relevă mutaţiile datorate consecinţelor Marelui Război, pentru ansamblul comunităţilor evreieşti din România Mare, care constituiau a treia mare minoritate ca pondere demografică, după cea maghiară şi cea germană (756 930 de persoane după criteriul apartenenţei religioase, reprezentând 4,2% din totalul populaţiei, la recensământul din 1930). Tot în spirit comparatist este analizată tragica perioadă a Şoahului, care a produs, sub presiunea Germaniei naziste, dispariţia a sute de mii de evrei români, atât din Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria horthystă prin diktatul de la Viena (1940), cât şi din Basarabia, Bucovina şi Transnistria (dar şi din Regat şi Transilvania de Sud, subliniind însă că din fericire majoritatea evreilor din acest spaţiu geografic au supravieţuit).
Perioada regimului comunist totalitar este marcată de un proces ireversibil de emigrare (majoritatea evreilor stabilindu‑se în statul Israel), care explică situaţia actuală, astfel rezumată în concluzie: „Comunităţile existente astăzi, grupate în jurul câte unei sinagogi aflate încă în funcţiune, cu majoritatea membrilor de vârsta a treia, reprezintă mărturiile unui trecut grevat de vicisitudinile unor dictaturi şi prejudecăţi funeste, dar şi ale unei contribuţii incontestabile la creaţia spirituală şi materială dintr‑o zonă de o mare bogăţie interculturală a României.”
Dr. Lya Benjamin, cercetător la Centrul pentru studiul istoriei evreilor din România „Wilhelm Filderman” (CSIER‑WF), ia în considerare poziţia cercurilor politice româneşti faţă de problema încetăţenirii evreilor, prezentând pe larg dezbaterile Adunării constituante din anul 1866. Dacă majoritatea deputaţilor au avut o atitudine ostilă care a condus la promulgarea articolului 7 din Constituţie, câţiva parlamentari s‑au pronunţat în favoarea acordării de drepturi evreilor, printre care juristul şi omul politic Costache Epureanu (1824‑1880). Atitudinea tolerantă şi umanistă a acestuia apare într‑o Anexă cu extrase din pledoaria susţinută în faţa Curţii de Apel din Iaşi, prin care a obţinut eliberarea a trei evrei declaraţi iniţial „vagabonzi” şi condamnaţi „a fi depărtaţi din ţară”. După reproducerea noului articol 7, publicat în Monitorul Oficial din 13/25 octombrie 1879, consecinţă a Congresului de la Berlin, sunt menţionate evenimentele care au permis încetăţenirea evreilor după Primul Război Mondial.
Îndelungata luptă internaţională pentru emancipare este evocată de prof. dr. Carol Iancu, profesor emerit la Universitatea „Paul Valéry” din Montpellier (Franţa), începând cu Congresul de la Paris (1856), care încheia războiul Crimeii, până la Conferinţa de pace de la Paris (1919), care a înscris, în articolul 7 din Tratatul minorităţilor, recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti de către guvernul român, pentru „evreii locuind în toate teritoriile României şi neputând să se prevaleze de o altă naţionalitate”. Acest deznodământ atestă că emanciparea evreilor români a fost impusă de marile puteri, stimulate la rândul lor de organizaţiile evreieşti occidentale, mai ales de Alianţa israelită universală şi de Comitetul delegaţiilor evreieşti de pe lângă Conferinţa de pace, care a stat la originea formulării conceptului de „drepturi de minoritate”.
Problema emancipării, înainte şi după Congresul de la Berlin, în gândirea a două generaţii de maskilim, partizani ai mişcării Haskala („iluminismul” evreiesc), este analizată cu atenţie de dr. Lucian‑Zeev Herşcovici, de la Biblioteca naţională şi universitară din Ierusalim, autorul unei teze de doctorat dedicate acestui subiect: Le mouvement illuministe (de la Haskala) parmi les Juifs de Roumanie[1]. El subliniază rolul important jucat de Yehuda ben Mordekhay (Julius) Barasch, medic originar din Galiţia, care, pentru obţinerea emancipării, s‑a adresat atât autorităţilor, cât şi evreilor îndemnându‑i la modernizarea educaţiei copiilor şi a vieţii religioase[2]. Citând numele principalilor maskilim şi titlurile scrierilor lor (în ebraică, idiş şi română), autorul constată că lupta pentru emancipare de la sfârşitul secolului al XIX‑lea şi de la începutul secolului XX a fost dusă atât de adepţii curentului asimilist, cât şi de ai celui naţional‑evreiesc.
Tratatul minorităţilor constituie obiectul a două pertinente articole, bazate pe o vastă documentaţie bibliografică şi arhivistică. Considerând tratatul „o garanţie minimă pentru o Românie cu adevărat mare”, prof. dr. Alin Popa, şef de serviciu la Muzeul de Artă Contemporană din cadrul Centrului de Cultură „G. Apostu” din Bacău, după o prezentare minuţioasă a consecinţelor Marelui Război, insistă asupra faptului că recunoaşterea internaţională a României întregite era condiţionată de semnarea acestui tratat. El urmăreşte demersurile diplomaţiei româneşti şi decizia de părăsire a lucrărilor Conferinţei de Pace, din perspectiva situaţiei conflictuale din estul Europei, a instabilităţii socio‑economice interne, dar şi a „ambiguităţii cu care România a tratat problema minorităţilor”, manifestată prin dezacordul lui Ion I.C. Brătianu faţă de tratatul propus. Poziţia delegaţiei române faţă de Tratatul minorităţilor este analizată de prof. dr. Dumitru Preda, fost cadru universitar şi fost funcţionar al Ministerului Afacerilor Externe (printre alte misiuni, ambasador la Havana), prin prisma politicii prim‑ministrului şi şef al delegaţiei române la Conferinţa de Pace. El pune în valoare eforturile lui Brătianu (încununate de succes), care obţine ca România să fie tratată ca stat aliat şi să fie admisă în această calitate la negocierile de pace. Autorul explică refuzul lui Brătianu de a semna Tratatul minorităţilor, printr‑un citat dintr‑o scrisoare a sa referitoare la discuţiile de la tratatul cu Austria, în care „România nu figurează decât pentru a‑şi vedea impuse condiţii care îi jignesc independenţa politică şi‑i compromit grav libertatea economică”.
Care a fost contribuţia evreilor la dezvoltarea economică a României? La această întrebare dr. Aurel Vainer, economist, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER), răspunde printr‑o trecere în revistă a principalelor activităţi practicate în secolele XIX–XX. El publică o foarte utilă listă cu
27 personalităţi israelite care au marcat progresul economic al României şi reproduce într‑o Anexă o impresionantă listă a stabilimentelor meşteşugăreşti, comerciale, industriale şi bancare fondate de evrei în capitală şi în diferite localităţi din provincie.
Educaţia, un alt aspect important din viaţa evreilor din România, este tratată din perspectivă cronologică de lungă durată de prof. dr. Lucian Nastasă Kovács, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române şi la Universitatea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca. După ce arată, într‑o introducere, strânsa legătură dintre fundamentele religiei mozaice şi educaţia copiilor, rezumată în versetul biblic „Învaţă‑l pe copilul tău!”, reluată în diferite texte din Talmud şi în vasta literatură rabinică, el insistă asupra locului privilegiat al învăţătorului în societatea evreiască tradiţională. Constatând că evreii au fost mari frecventatori ai sistemului şcolar, autorul oferă date privind evoluţia corpului studenţesc din cele patru centre universitare româneşti interbelice (Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi)[3]. El afirmă că acordarea drepturilor cetăţeneşti începând din 1919 a influenţat opţiunea tinerilor evrei de a urma studii juridice şi de a se integra rapid în societatea românească. De asemenea, consideră că, pentru evrei, educaţia şcolară reprezintă „una din manierele optime de a‑şi depăşi la noi statutul de alogeni stigmatizaţi”.
Condiţia sefarzilor în Ţările Române este abordată de doi autori. Conf. dr. Felicia Waldman, profesor la Facultatea de Litere şi coordonator al Centrului de Studii Ebraice de la Universitatea din Bucureşti, se ocupă de câţiva ani de promovarea istoriei acestei minorităţi, prin organizarea de expoziţii şi prin editarea de publicaţii destinate unui public vast de cititori[4]. Ea expune în acest volum o solidă investigaţie bazată pe numeroase lecturi, din care nu lipsesc nici responsele rabinice, nici presa şi nici mărturiile diplomaţilor. O istorie pasionantă care începe de la apariţia sefarzilor în spaţiul românesc la puţin timp după expulzarea lor din Spania şi ajunge la dispariţia comunităţii sefarde din România comunistă. O abordare diferită aparţine profesorului dr. Ion Taloş, fost cadru universitar (profesor titular la Universitatea din Köln, Germania, şi profesor asociat la Universitarea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca), care examinează fenomenul sefard din România în cadrul general al diasporei sefarde, originară din cele două ţări iberice. „Descoperirea” sefarzilor din Balcani în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea a antrenat cercetări privind istoria, limba şi folclorul lor, sefarzii din România ieşind astfel din anonimat. Autorul evocă, printre alte subiecte, atitudinea statului spaniol şi a unor intelectuali spanioli faţă de diaspora sefardă, un loc aparte fiind acordat portretelor câtorva sefarzi români figurând în opera lui Pulido Fernández.
Partea a II‑a a volumului – Literatură şi artă – conţine patru articole. Prof. dr. Ovidiu Morar de la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava scoate în evidenţă rolul unor evrei români, poeţi (Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Gherasim Luca) şi artişti plastici (Marcel Iancu, Victor Brauner, Jacques Hérold, Jules Perahim), în mişcarea internaţională a avangardei. Datorită lor (şi colegilor lor etnici români), afirmă autorul, „avangarda românească a avut un aport considerabil la înnoirea literaturii şi artei moderne universale”[5]. Dintre numeroşii scriitori evrei din România, prof. dr. Mircea Popa, fost cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Române şi fost cadru universitar (Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia), a ales să‑l prezinte pe Eugen Relgis (1895‑1987), care, departe de a se fi închis într‑un turn de fildeş, s‑a făcut cunoscut printr‑un militantism activ în asociaţii pacifiste internaţionale. Stabilit în 1947 la Montevideo, el şi‑a tradus în spaniolă cărţile publicate iniţial în limba română şi a luptat „pentru pace, progres, educaţie liberă şi multilaterală, pentru o Europă Unită”, fiind în acelaşi timp un precursor al globalizării. Scriitorul şi muzeograful Emil Nicolae ne propune să descoperim numele lui Sandu Darie (născut Haimovici) (1908–1991), originar din Roman (unde l‑a cunoscut pe M. Blecher), care a devenit un artist plastic reputat în Cuba, tablourile sale fiind expuse în Muzeul Naţional din Havana. Darie a lucrat decoruri pentru teatru şi film, a înnoit fenomenul abstracţionist cubanez şi „s‑a afirmat în domeniul cinetismului cu o serie de Structuri transformabile (atingând expresivitatea maximă în arta cinetică)”. Doamna Angela Scarlat, muzeografă şi preşedinta Asociaţiei „Olympe des Arts et des Roumains de Partout”, descrie în mod detaliat Templul cerealiştilor (Popşoier şil) din Bacău, unul dintre cele mai remarcabile edificii religioase evreieşti din România, evocând, totodată, situaţia evreilor din localitate în secolul al XIX‑lea.
A treia şi ultima parte, Religie, reuneşte trei studii, unul referitor la rolul ţadik‑ului în comunitatea hasidică şi două la problematica dialogului inter‑religios. Profesor asistent dr. Valentin Ilie, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul”, examinează comportamentul mistic al ţadik‑ului, rabinul înţelept, figură emblematică a hasidismului, reputată mişcare de pietate populară născută în secolul al XVIII‑lea, care a marcat puternic iudaismul aşchenaz. Rolul dialogului în iudaism este expus de Rafael Shaffer, prim rabinul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, printr‑o selecţie de citate din Biblie şi Talmud. El arată că în iudaism dialogul a devenit o metodă esenţială de studiu, în acelaşi timp dialogul interconfesional destinat a crea punţi de cunoaştere „trebuie purtat cu inima deschisă”. Al treilea studiu, care şi încheie volumul, este consacrat dialogului evreo‑creştin în lumina activităţii lui Alexandru Şafran, fost şef rabin al României (1940‑1947) şi mare rabin al Genevei (1948‑1998). Prof. dr. Carol Iancu, autorul unei biografii şi a două volume de documente privindu‑l pe Alexandru Şafran, expune rolul determinant al acestei personalităţi în apropierea evreo‑creştină. Alexandru Şafran a reclamat ca bază a acestui dialog recunoaşterea şi respectarea identităţii evreieşti. Denunţarea „celei mai îndelungate uri din istorie”, care este antisemitismul, cu rădăcinile sale creştine, permite dezvoltarea unui dialog deschis şi exigent, ca şi întărirea necesară a relaţiilor armoniose dintre evrei şi creştini. Prin acest dialog, marele rabin Alexandru Şafran a ştiut să transmită un mesaj profund umanist.
*
Am plăcuta datorie de a mulţumi domnului profesor dr. Alin Popa, care s‑a îngrijit de coordonarea primei versiuni editoriale a acestei publicaţii, şi doamnei dr. Violeta Preda‑Popa, lector universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „V. Alecsandri” din Bacău, pentru traducerile în limba engleză a majorităţii rezumatelor articolelor şi pentru tehnoredactarea şi recitirea atentă a întregului volum. De asemenea, adresez mulţumiri tuturor autorilor şi îndeosebi prietenilor Felicia Waldman, Ladisláu Gyémánt, Lucian Nastasă‑Kovács şi Lucian‑Zeev Herşcovici.
▪ Din vol. O sută de ani după tratatul minorităţilor (1919)
Aspecte din istoria şi civilizaţia evreilor din România, Editura Academiei Române, 2021.
Titlurile aparţin redacţiei
■ Profesor emerit la Universitatea „Paul Valéry” din Montpellier (Franţa). Membru de onoare din străinătate al Academiei Române
Note:
[1] Teză pregătită sub conducerea prof. dr. Carol Iancu la Universitatea „Paul Valéry” din Montpellier şi susţinută în ziua de 3 decembrie 2009.
[2] Privind progresele Haskalei în România, vezi Carol de Iancu, „Les Juifs de Roumanie entre tradition, haskala et israélitisme”, în Un modèle d’intégration. Juifs et israélites en France et en Europe, XIXe–XXe siècles, sous la direction de Patrick Cabanel et Chantal Bordes‑Benayoun, éd. Berg international, Paris, 2004, pp. 223–240.
[3] Vezi amplul volum de documente, Lucian Nastasă‑Kovács, Antisemitismul universitar în România (1919–1939). Mărturii documentare, Cuvânt-înainte de Carol Iancu, Editura ISPMN/ Kriterion, Cluj‑Napoca, 2011.
[4] Felicia Waldman, Anca Ciuciu, Tales and Traces of Sephardic Bucharest, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2011
[5] Autorul a dedicat un studiu mişcării avangardiste şi un volum scriitorilor evrei, vezi Ovidiu Morar, Avangardismul românesc, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2005; Scriitori evrei din România, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2006 şi Editura Hasefer, Bucureşti, 2014.
Carol Iancu
