Contemporanul » Eseu - Publicistică » Non‑distanţa reflexivă

Non‑distanţa reflexivă

Ajungem, în mod inevitabil, la o dilemă pe care volumul o transmite în integralitatea sa: reprezintă lumea de dincolo acea organizare, acea claritate cristalină spre care am tot tins în zadar în viaţa noastră dezordonată de aici, plină de texte, de întrebări fără răspuns şi de sânge?

Dintre toate volumele de poezie publicate până acum de către Ion Pop – 11 la număr, cărora li se adaugă 20 de volume de exegeză critică şi universitară –, Lista de aşteptare (Ed. Limes, Cluj‑Floreşti, 2019) mi‑a plăcut cel mai mult, pe motiv de simplitate, directeţe şi esenţializare. Ţinând cont de tema într‑adevăr majoră – „marea trecere”, sau aşteptarea ei, prefigurarea ei în imaginaţie –, e impresionantă voinţa poetului de a renunţa la alexandrinism şi la simboluri pentru a o apropria. De regulă, ajuns într‑un asemenea punct de răscruce existenţială cel mai adesea anxioasă, poetul neomodernist autohton fie deapănă platitudini, fie se lansează într‑o lirică quasi‑sapienţială de un climat sibilinic specios, suprasaturat de simboluri şi alegorii, dintre cele mai convulsive. Nu este cazul aici, atât datorită valorii, a incontestabilei superiorităţi umane şi morale a Profesorului, cât şi dintr‑un motiv care ţine de onestitatea sa autoscopică, interogativă. E corect, se întrebă autorul volumului, împărţit între două veşnicii, cea pe care n‑o cunoaştem şi cea din istoria literaturii, să‑ţi ficţionalizezi literaturizant trecerea într‑o altă lume şi anii de aşteptare de dinaintea acestui prag de tranziţie? Sau e mai corect, în primul rând faţă de tine însuţi, să abordezi totul cu sinceritate şi cu simplitate? L‑am admirat pe Ion Pop că are puterea de a opta pentru această din urmă cale, fiindcă, în mod sintetic şi radical spus, Lista de aşteptare reprezintă atât ceremonialul intim, nedureros, al despărţirii înţelepte, elegiac‑melancolice de lumea pe care o îndrăgeşti, cât şi o separare de felul în care autorul scria poezie până în momentul apariţiei acestui volum.

Mai presus de poezie, e implicată aici, de fapt, întreaga existenţă literară a autorului. El invocă, de pildă, „apropierea, până la identificare, dintre trăit şi scris” (care e, de fapt, condiţia de viaţă a fiecăruia dintre noi), îşi lasă fiinţa traversată de formule literare de care nu se poate desprinde – fiindcă viaţa fiecăruia dintre noi reprezintă, de fapt, un involuntar palimpsest subtil al tuturor cărţilor pe care le‑am citit sau doar am vrut să le par­curgem –, însă, pentru prima oară, poate, în întreaga viaţă literară a lui Ion Pop, textele şi cărţile nu mai reprezintă, în volumul de faţă, un balsam, o arie de protecţie, un spaţiu de refugiu din faţa a ceea ce este în afara ta şi încearcă să te macereze.

Deşi gânduri secunde nu par să‑l abandoneze pe poet, care vorbeşte, la un moment dat, de anumite „denunţuri” împotriva sa, făcute de către prieteni. Însă, pe ansamblu, Lista de aşteptare mi s‑a părut a fi cel mai puţin livresc dintre cărţile de poezie publicate de către Ion Pop până în momentul de faţă. Nu înseamnă că lipsesc trimiterile: chiar la Kant, într‑un anumit loc, sau – cel mai adesea – la avangardiştii preferaţi. Numai că ei încetează să mai reprezinte substanţă literară constructivă, apărând, de regulă, ca accidente de memorie.

Ca regulă, disocierea de livresc e radicală. De pildă, odinioară, pe când Ion Pop se afla la Geneva, „distanţa reflexivă” a literatului lucid, stăpân pe sine, pe care o invocă unul dintre poemele cuprinse din volum, îi oferea un spaţiu de siguranţă. Cu trecerea anilor, certitudinea ei constructivă s‑a volatilizat, locul ei fiind preluat de singurătate. Formula sintetică pe care o prezintă volumul de faţă este aceea a unui egocentric elegiac, nu lipsit de umor, care „stă la coadă la Veşnicie”, nutreşte o acută fascinaţie pentru pietre, din cauza infinitului pe care ele îl exprimă, trăind, pe de altă parte, foarte acut şi contemplativ, torpoarea firească a degenerescenţei fizice: „constat că [până şi] melancolia oboseşte”.

Pentru cei care‑l cunoaştem, cât de cât, pe Ion Pop, amfitrionul atâtor memorabile agape literare, e surprinzător să constaţi solitudinea autoironică, melancolică, uşor agorafobă pe care o transmite Lista de aşteptare. Autorul (care se ştie protagonist al istoriei literare şi nu se dezice de această glorie) se desparte de lume – de caisul din curte, pe ramurile căruia auriul fructelor se combină, efemer şi rafinat, cu negrul unei veveriţe aflate în trecere ‑, dar nu e preocupat de oamenii din interiorul ei. Aşa se face că dintre toate volumele de până acum ale autorului, Lista de aşteptare e acela în care sunt cei mai puţini oameni. Pe de altă parte, e, totodată, şi acela în care natura pare să fi îmbrăcat cele mai multe accente intime, empatice. În vremuri de demult, citirea de către autor a unei cărţi incitante, sau parcurgerea, chiar şi‑n fugă, a unui articol provocator făcea ca „ziua să înceapă bine”. Azi, categoriile percepţiei aurorale par să se fi schimbat, fiindcă „dialogul” tandru cu natura este mai viu decât cel cu oamenii (prezenţi, totuşi, în volumele anterioare): „Descopăr, de pildă, o păpădie înflorită/ între două crăpături de ciment, pe aleea casei, ‑/ nu ştie unde e, dar s‑a simţit obligată/ să înflorească, să‑şi adauge lumina mică/ Marii Lumini.// Se pare că ziua începe bine.” Un alt exemplu: mâncând un măr, „o stare de slăbiciune face/ ca acum, să mă înduioşeze pe loc/ soarta viermelui care l‑a ros...” Vă invit să continuaţi lectura poemului, care se află la pag. 55: veţi vedea că e orice altceva decât parabolă.

În privinţa agorafobiei din noul volum al lui Ion Pop, obiectivitatea mă obligă să introduc o corectură: există câţiva (nu mulţi…) oameni în volum, dar exclusiv din categoria acelora de care poetul doreşte să se delimiteze moral şi politic. Referitor la dedicaţii, apare una singură, revanşardă, în favoarea lui Liviu Ioan Stoiciu, prilejuit de un episod celebru, à la Niki Lauda, când poetul s‑a aruncat în maşină şi a parcurs val‑vârtej drumul de la Bucureşti la Botoşani, pe timp zgribulit de ianuarie, ca să nu scape Marele Premiu „Mihai Eminescu”, la jurizarea căruia ieşise, de fapt, al doilea. Cealaltă categorie de oameni o reprezintă, într‑o cheie evident grotescă, politicienii României de astăzi, faţă de care Ion Pop a dezvoltat o aversiune obsesivă, încrâncenare ilustrată şi în volumele anterioare. Degringolada României de azi îi afectează chiar şi turnul de fildeş: „Las totuşi ferestre deschise – scrie el –, să poată intra mânia.” Din exasperare se dezvoltă, apoi, un pronunţat imperativ al implicării civice, a cărui autenticitate e incontestabilă, deşi suspiciunea inconsistenţei sale practice o face vecină cu bovarismul. Are nevoie clasa politică a României de azi de intelectuali implicaţi? Ar putea ei depăşi, la o adică, rolul de actant cenuşiu care i s‑a rezervat, la alegerile prezidenţiale de acum, lui Toader Paleologu? Sau totul se rezolvă la nivelul meschin al lui Nicuşor Dan sau Dan Barna?

Veţi spune că m‑a luat valul şi m‑am îndepărtat de subiect, dar îndrăznesc să vă contrariez, cu documentul la purtător: volumul Profesorului nostru invită la aşa ceva. Pe de altă parte, divagaţiile îşi au, şi ele, importanţa lor, literatul fiind, prin naturelul său achizitiv şi proteic, o fiinţă digresivă. Ion Pop nu foloseşte sintagma preluată de la Salinger, ci pe aceea, preluată de la Tristan Tzara, de „om aproximativ”, de fiinţă ontogenetic indistinctă, pornită în căutarea unor forme de solidificare, a unor consistenţe. Din cauza aceasta, secţiunea finală a volumului e accentuat biografică, ne întoarce către satul natal al poetului, invocă, jucăuş şi mucalit, onoarea de a boteza o stradă „cam asfaltată” cu numele marii odrasle a comunei, însă, de fiecare dată când Ion Pop rămâne singur cu el însuşi, temerea genetică a „aproximativului” reconfirmat prin profesie şi vocaţie revine: „După atâtea şi atâtea zile de ieri,/, m‑aş fi aşteptat ca în limpedea dimineaţă/ de acum, să pot trage, în sfârşit, câteva Concluzii,/ să produc măcar/ două‑trei sclipitoare aforisme.// Nu e deloc aşa. Mai degrabă mă simt/ asediat de foarte mari confuzii./ Albastre, aurii, puncte rătăcite de întuneric/ vibrând în ecouri amestecate, şi ceaţa asta ridicându‑se peste păduri şi dealuri,/ coborând lent în mine/ ca într‑un cer mai jos./ Frânturi, fărâme/ de chipuri, de cuvinte nemairostite/ ca pe vremea copilăriei, răzbesc, recad/ în foşnete, murmure, zvonuri, adieri/ de foste dureri, umbre roşii/ de vechi, aproape şterse,/ picături de sânge.”

Poemul are şi o continuare, sugerată şi în alte poeme ale volumului: „printre atâtea/ prea încâlcite lucruri/ degeaba tot încerc/ să mă simplific.” Cel esenţial e cuvântul din final, „simplificare” – corelat cu incapacitatea de a atinge serenitatea pe care el o sugerează. „Ar fi trebuit să ştiu, de fapt – scrie Ion Pop într‑un poem care se intitulează Orăcă mă‑ndrept încet/ către o nouă stilizare şi simplitate,/ către o altă sfântă Geometrie,/ mai degrabă adâncă decât înaltă.” Imaginea geometrică (valéryană, am putea spune) a Eternităţii e recurentă, revine şi într‑un alt poem: „voi visa […] în nopţile cu atâta ceaţă,/margini, tot margini şi muchii.”

De unde ajungem, în mod inevitabil, la o dilemă pe care volumul o transmite în integralitatea sa: reprezintă lumea de dincolo acea organizare, acea claritate cristalină spre care am tot tins în zadar în viaţa noastră dezordonată de aici, plină de texte, de întrebări fără răspuns şi de sânge? Formulând interogaţia, Ion Pop insistă, deocamdată, pe rămânere: „Chemările/ de dispariţie nu mă sorb, totuşi,/ mă mai opun cât pot/ simt doar, în rare momente de tăcere/ un fel de murmur al murmurului…” Astfel, Lista de aşteptare se configurează ca fiind un volum al rămânerii, nu al plecării, şi aşa se explică pregnanţa acută a corporalităţii din economia lui: a mâinii, în primul rând, calcinate, ivorii, dar şi a sângelui, ca echivalent al vitalităţii, sau a urechii.

Sindromul de prag se poate trăi în două feluri: într‑un mod oriental şi aşa cum procedează occidentalii. Pentru orientali, învăţaţi cu nemişcarea şi cu vidul, lumea de aici e doar o anticameră fantasmatică a liniştii de dincolo. În termeni occidentali, accentul cade pe desprinderea de lumea terestră, ceea ce explică şi motivul pentru care impasul existenţial major al „trecerii” la occidentali îl reprezintă teama. Or, aşa cum spune unul dintre personajele lui Malraux, această anxietate e din cale‑afară de zgomotoasă, uneori de‑a dreptul insuportabil de locvace.

Nu trebuie să mergem până în Orient pentru a căuta soluţia preconizată de către Ion Pop, care este aceea a serenităţii rurale fireşti, autohtone. Diferenţa, pentru literatul sofisticat din noi, este că la ea nu se ajunge în mod natural, ci că ea se învaţă, şi începi s‑o deprinzi atunci când devii suficient de puternic pentru a renunţa la frică, la anxietate. Ion Pop se află, cu volumul său, într‑un asemenea punct. Nu există nici o urmă de teamă în Lista de aşteptare. Poetul trece prin lume bucurându‑se de momente pe care majoritatea celor din jur le consideră ca fiind anodine: de foşnetul unui copac, de o veveriţă răsărind printre caişi, de zâmbetul inocent al unei păpădii în crăpăturile dalelor de la intrarea în casă.

Lipsesc, însă, oamenii. Se întâmplă aşa fiindcă, orice am spune, socialul reprezintă cea mai perfidă dintre ispitele pe care viaţa ni le aruncă în faţă, din dorinţa de a ne împiedica să devenim suficient de singuratici pentru a putea trece, liniştiţi şi împăcaţi cu noi înşine şi cu lumea din jur, din literatura mică de aici, în literatura mare de „dincolo”.

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest