Contemporanul » Eseu - Publicistică » Maria Zambrano. Raţiunea poetică

Maria Zambrano. Raţiunea poetică

În cele două perioade petrecute în Franţa, îi cunoaşte pe André Malraux, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Pablo Picasso, pe Albert Camus (care în momentul tragicului accident din 1960 îi ducea la Editura Gallimard manuscrisul lucrării Omul şi divinul). Îl întâlneşte şi pe Emil Cioran, care îşi va manifesta respectul şi admiraţia…

Maria Zambrano Alarcón s‑a născut în Vélez‑Málaga, în ziua de 22 aprilie 1904, într‑o familie de pedagogi. În 1913 a început studii în Segovia, oraşul ce avea s‑o declare, peste decenii, „fiică adoptivă favorită”. În timp ce tatăl ei o îndruma, în aceşti ani, spre filosofie – de care se simţea, de altfel, atrasă –, prin vărul ei Miguel Pizarro, prin prietenul acestuia, Federico García Lorca, şi prin poetul Antonio Machado, frecvent oaspete al părinţilor, a descoperit lumea poeziei, de a cărei fascinaţie nu s‑a mai eliberat nicicând. Se definesc, prin urmare, încă de pe acum, două sfere de interes în universul adolescentei, două vocaţii pe care viitorul şi orizontul cultural în continuă deschidere le vor confirma şi transforma în materie de reflecţie şi creaţie. În mod inevitabil, ca „sub spada destinului”, cu care un înger ne conduce spre ceea ce cu adevărat trebuie să facem în viaţă, cum notează în Prologul cărţii Filosofie şi poezie.

Începând din 1921 a studiat filosofia la Universitatea Centrală din Madrid. José Ortega y Gasset, Manuel García Morente, Xavier Zubiri şi Julián Basteiros i‑au fost profesori. Scrierile celui dintâi, de care a legat‑o şi o frumoasă prietenie, au exercitat, pentru o vreme, o influenţă importantă în opera ei. Alături de aceasta se vădesc, de asemenea, influenţe din Baruch de Spinoza (lucrarea de doctorat urma să fie pe o temă din opera acestuia[1]), Miguel de Unamuno, Friedrich Nietzsche, Martin Heidegger, Carl G. Jung, Mircea Eliade, misticii San Juan de la Cruz şi Miguel de Molinos.

Din 1931 este profesoară auxiliară de Metafizică la Universitatea Centrală. În anul următor începe să scrie pentru diferite publicaţii (Revista de Occidente, Cruz y Raya [Crucea şi Linia], Hora de España [Ora Spaniei], Los Cuatro vientos [Cele patru vânturi]), se implică în activitatea politică şi stabileşte relaţii cu membrii mişcării literare „Generaţia 27”.

La izbucnirea războiului civil, în 1936, se alătură republicanilor. Cu alte cuvinte, grupării de stânga (formată din guvernul în exerciţiu până la acea dată, sindicate, comunişti, muncitori, ţărani), sprijinită de Uniunea Sovietică şi de democraţiile europene, în vreme ce gruparea de dreapta, a naţionaliştilor (sectorul rebel al armatei şi burghezia), era susţinută de conducerile fasciste ale Germaniei şi Italiei. După victoria generalului Francisco Franco – care a dus la dictatura ce a durat, în Spania, din 1939 până în 1975 –, Maria Zambrano ia drumul exilului.

Ţine, câţiva ani, cursuri la Universitatea San Nicolas de Hidalgo, în Morelia, Mexic. Etapă care înseamnă şi începutul unei îndelungate colaborări cu mai multe reviste latino‑americane[2]. Între 1943 şi 1945 predă la Universitatea din San Juan (Río Piedras), Porto Rico. Din 1946 până în 1948 se află la Paris (cu probleme de familie). În 1948 se stabileşte în La Habana şi activează la catedre de la Universitatea şi de la Institutul pentru înalte studii şi pentru cercetare ştiinţifică din acest oraş. Până la triumful lui Fidel Castro asupra lui Fulgencio Batista, în 1959, când alege, ca destinaţie, Roma. După care se instalează, în 1964, în La Pièce, mică localitate la frontiera franco‑elveţiană. În cele două perioade petrecute în Franţa, îi cunoaşte pe André Malraux, Jean‑Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Pablo Picasso, pe Albert Camus (care în momentul tragicului accident din 1960 îi ducea la Editura Gallimard manuscrisul lucrării Omul şi divinul). Îl întâlneşte şi pe Emil Cioran, care îşi va manifesta respectul şi admiraţia în rândurile dedicate gânditoarei mai târziu[3]. În 1973 se întoarce în capitala Italiei. De aici pleacă, în 1978, la Ferney‑Voltaire, în Elveţia, iar în 1980 se mută la Geneva. Abia în 1981 încep să ajungă primele semne de apreciere din patrie: dinspre universităţi, reviste de filosofie, ziare, radio. Administraţia oraşului natal o invită să se reîntoarcă.

Maria Zambrano s‑a întors în ţara sa după 45 de ani de exil. Până la sfârşitul ei din 6 februarie 1991 a trăit înconjurată de atenţia generală şi s‑a menţinut destul de activă.

În 1982 i s‑a acordat titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Málaga, iar în 1985 a fost numită „fiica aleasă a Andaluziei”. A fost distinsă cu două premii: Príncipe de Asturias de Comunicación y Humanidades, în anul 1981, şi Cervantes, acordat de Ministerul de Cultură al Spaniei, în 1985. O stradă în Vélez‑Málaga, un liceu din Madrid, o fundaţie şi o asociaţie literară[4] îi poartă în prezent numele.

 

*

În Filosofie şi poezie, lucrare din 1939, Maria Zambrano analizează – implicând în discuţie etica, mistica şi metafizica – modurile diferite de cunoaştere ale poeziei şi filosofiei, într‑o construcţie la a cărei temelie stau idei provenite din principalele concepţii despre arta cuvântului.

În primul rând, cea platonică. Dialogurile ating şi tema poeziei, fie că este vorba despre aspecte de metrică, aşa cum se întâmplă în Omul politic (284 e), despre originea iraţională a acesteia, pusă pe seama harului divin (Ion, 533 e – 534 c, Fedru 245 a), sau despre efectele ei morale negative – amplu comentate de autoare – asupra cetăţenilor (Republica, 401 b, 605 a, 606 d). Dar mai sunt, în Cartea a X‑a a acestei ultime scrieri, şi două fragmente (605 d, 606 a‑d), uneori trecute cu vederea în interpretările esteticii gânditorului atenian, care se referă la participarea emotivă pe care o suscită. Versurile aedului bucură, satisfac îndeosebi acea parte a sufletului ce reprimă, în mijlocul calamităţilor, al încercărilor destinului, plânsul, destăinuirea, tânguirea până la alinare, de care omul are nevoie în chip natural, care răsar ca reacţii fireşti în împrejurări grele, produs al deliberării şi al afectivităţii, dar pe care normele de conduită le interzic. Pentru că demne de preţuire sunt capacitatea de a suporta durerea în tăcere, tăria şi controlul de sine. Când amărăciunile sunt însă ale altora, compasiunea, exteriorizările spontane de înţelegere umană nu mai sunt dezaprobate. În faţa unor personaje în aflicţiune, ca cele ale lui Homer (sau ale oricărui alt artist tragic), care se zbat între bine şi rău, suferă şi luptă pentru un ideal sau îşi apără integritatea, ascultătorii se văd cuprinşi tot mai mult de neliniştea transmisă, o împărtăşesc – prin poezia care ne place ceea ce este străin devine propriu, spune Platon –, şi îşi exprimă, în virtutea acestei stări, aprecierea: „Îl lăudăm că este poet bun, pe cel care ne face să ne simţim astfel”[5]. Auditoriul cunoaşte, prin această mijlocire a vocabulei poetice, într‑un mod similar celui unamunian, „cu sentimentul” – dacă nu „cu carnea şi cu oasele” –, experienţe omeneşti, procese interne, trăiri.

În al doilea rând, viziunea aristotelică potrivit căreia poezia echivalează cu un tip de cunoaştere ce înfăţişează adevărul la un grad de validitate superioară. „Să înveţe, le place tuturor oamenilor, nu doar filosofilor”, spune stagiritul (Poetica, 1448 b), deşi nu toţi dedică aceeaşi cantitate de timp acestei activităţi. De aici satisfacţia prin contemplarea imaginilor însoţită de cugetarea asupra caracterelor şi a naturii situaţiilor descrise, efectul de instruire avantajată. Deoarece creaţia poetică „este mai filosofică” decât istoria, bunăoară, afirmă în 1451 b; pe când aceasta din urmă ilustrează particularul, obiectul artei cuvântului îl constituie mai cu seamă universalul.

În cele din urmă, semnificaţia poeziei de expresie lingvistică privilegiată prin condiţia libertăţii, în virtutea unei funcţii speciale ce i se recunoaşte. Rod al reflecţiei scriitorilor mai mult decât al filosofilor (după cum rezumă N. Abbagnano evoluţia ei[6]) şi complementară celor schiţate anterior, aceasta concentrează o serie de teze, asupra unora dintre care s‑a oprit, în contextul meditaţiei sale, Maria Zambrano: cele formulate de Novalis, Victor Hugo, Charles Baudelaire, Edgar Poe, Paul Valéry.

Poezia este, sintetizând cele de mai sus, limbaj înzestrat de puteri sporite de comunicare. Induce o participare emoţională la nivel receptiv. Delectează. Unii se opun prezenţei ei în cetate, deoarece „corupe”. Şi spune adevărul (muzele din Olimp, fiicele impestuosului Zeus, mărturisesc: „Ştim să spunem multe minciuni cu aparenţă de adevăr; ştim, când vrem, să proclamăm adevărul”[7]). Adevărul; – punctul ei fundamental de coincidenţă cu filosofia. Dar, în timp ce filosoful îl caută trudnic pe cursul metodei sale, poetul – care se bucură de har, sau de dar, sau de darul harului – îl poartă în el. Lui i se dăruieşte fără a fi cerut; el deţine, înlăuntrul său, la modul unei plenitudini tulburătoare, al simţământului unei dulci şi înfrigurătoare posesiuni, ceea ce gânditorul se străduieşte, perseverent, să obţină.

Verbul filosofiei este zelos şi precis; urmăreşte certitudinea, siguranţa. Cel al poeziei, iraţional, fără a pretinde cel puţin că ar fi adevăr, se mulţumeşte să fixeze ceea ce primeşte, să ducă înapoi, acolo, în dimensiunea în care se poate întâlni cu toţi şi toate, şi să împărtăşească. Dat fiind că ceea ce îl caracterizează pe poet, „subjugat cărnii”, „rătăcit în lumină, pribeag prin frumuseţe, sărac prin exces, nebun de prea multă raţiune, păcătos sub semnul graţiei”[8], este iubirea pentru origini şi uitarea de sine. Uitare de sine care înseamnă adâncire în începuturi, deşteptare în ceea ce ne‑a creat şi ne susţine: rădăcina existenţei, fiinţa, fondul ultim al cunoaşterii. Absolutul, care se verifică prin poezie.

Tocmai aici, în problema metodei, accentuată în ultimele pagini ale cărţii, fixează autoarea deosebirea fundamentală dintre filosof şi poet: „În ceea ce priveşte metoda, însă, ele nu vor coincide niciodată. Poezia este ametodică, pentru că vrea totul şi dintr‑odată. Şi pentru că nu se poate îndepărta nici chiar pentru o clipă de lucruri pentru a se adânci în fundament – aspect în care se deosebeşte de atitudinea religioasă. Aşa cum nu se poate desprinde nici de origine, pentru a capta mai bine lucrurile – detaliu care o diferenţiază limpede de filosofie. Le vrea pe amândouă în acelaşi timp. Poetul nu distinge între fiinţă şi aparenţă. Nu distinge pentru că nu decide, pentru că nu se decide să aleagă, nu se hotărăşte să scindeze nimic: nici aparenţele, nici fiinţa. Nu vrea să rupă nici lucrurile care sunt de originea lor, nici propria lui fiinţă de obârşia ei”[9].

Luând acest mod al poetului de asumare a lumii drept referinţă, Maria Zambrano caută apoi să definească o metodă de cunoaştere, pentru a cărei conturare găseşte sprijin iniţial în afinitatea filosofíei vieţii. Raţiovitalismul lui José Ortega y Gasset, orientat împotriva cunoaşterii carteziene a realităţii, „surdă şi oarbă” la tot ceea ce nu înseamnă perfecţiune intelectuală, aduce o perspectivă diferită asupra omului. Acesta nu mai este res cogitans, ci res dramatica; nu există pentru că gândeşte, ci invers: gândeşte pentru că există. Sentinţa „Eu sunt eu şi circumstanţa mea” (formulată în 1914, în Meditaţii despre Don Quijote) afirmă un eu reflexiv definit într‑un ansamblu de relaţii vii, căruia îi corespunde o cunoaştere pornită de la viaţă, înţeleasă ca realitate radicală.

Miguel de Unamuno susţinuse aceeaşi idee a situării, în planul prioritar al cunoaşterii, a fiinţei umane, în sensul imediat al termenului. A omului „de carne şi oase, care se naşte, suferă şi moare – mai cu seamă moare –, care mănâncă şi bea şi se joacă, şi doarme, şi gândeşte şi iubeşte, omul care se vede şi se aude, fratele, adevăratul frate”; omul concret, „subiect şi suprem obiect al filosofiei”[10]. Aşa cum se repetă, de la Aristotel, că acesta este un animal raţional (de fapt, stagiritul a spus πολιτιχόυ), la fel se poate spune că el este un animal sensibil, cu atitudini şi decizii din cele mai neaşteptate. Filosofia este un produs al fiecărui gânditor; iar fiecare gânditor este un individ din carne şi oase, care se adresează altor indivizi din carne şi oase, asemenea lui. „Şi orice ar face, meditează nu doar cu intelectul, ci şi cu voinţa, cu sentimentul, cu carnea şi cu oasele, cu tot sufletul şi cu tot trupul”[11].

Realitate complexă, configurată şi evoluată intern în virtutea reacţiilor, aspiraţiilor şi experienţelor acumulate, fiinţa omenească va ajunge la cunoaştere, crede Maria Zambrano, printr‑o altă metodă, aptă să acopere şi această latură „abandonată de logica vieţii, incapabilă să se instaleze, ca în propriul său mediu, în domeniul logosului accesibil şi disponibil”[12]. O metodă „ivită dintr‑un Incipit vita nova total, care să deştepte şi să asume toate zonele existenţei, mai cu seamă pe acelea pitite şi îngenunchiate dintotdeauna şi de la bun început”[13]. În toate direcţiile şi pretutindeni: „Sus în lumină, jos în obscuritatea intraterestră, în interiorul diverselor corpuri în care locuieşte omul: cel al pământului, cel al universului, al său propriu”[14]. Ca atare, acesta ar trebui să recupereze şi „alte mijloace de vizibilitate, pe care mintea şi simţurile lui le cer”, tocmai pentru că le‑a posedat cândva poetic, liturgic sau metafizic[15]. I‑a spus raţiune poetică.

Primele texte în care foloseşte această denumire sunt două articole, apărute în anii 1934 şi 1937: Spre o cunoaştere a sufletului şi Războiul, de Antonio Machado. În cel dintâi îi anunţă germinarea. În cel de‑al doilea o prezintă ca pe o raţiune integratoare a întregii bogăţii de substanţe a lumii. Nu doar ca pe o raţiune menită să asume particularii neglijaţi de raţiunea clasică, ci, mai mult decât atât, una care să se strecoare lin şi prin străfundurile subiectului transformându‑l, favorabil, în sensul armoniei şi al echilibrului, după cum avea să sugereze mai târziu.

Cu ani în urmă, pe vremea războiului, am simţit că salvarea nu avea să vină nici de la noi principii, nici de la o reformă a raţiunii, aşa cum postulase Ortega în ultimele sale cursuri. Ci de la ceva care să fie raţiune, dar mai amplu; ceva care să alunece şi prin interiorităţi, ca o picătură de ulei care linişteşte şi suavizează. Ce caut eu este… raţiune poetică”[16].

Mai mult despre această metodă aflăm din lucrarea Luminişurile pădurii, în care se subliniază discontinuitatea structurii de revelaţie: acţiunea este discontinuă, atenţia este discontinuă, percepţia este discontinuă, timpul conştiinţei este discontinuu. Totul se petrece în discontinuitate: ceea ce apare, ceea ce se zăreşte sau este pe punctul de a se zări, şi chiar ceea ce ajunge să se vadă, să se aprindă şi să se stingă, lăsând „o urmă în chip de notă a unei ordini îndepărtate”[17].

O asemenea structură discontinuă implică o metodă caracterizată, la fel, prin discontinuitate. O metodă care este, „mai mult decât a conştiinţei, a făpturii”[18] ce simte. Simţire iluminantă, cunoaştere pură, directă şi imediată, născută în intimitate cu fiinţa, pe care o pătrunde şi transcende. Dialog silenţios cu sine însuşi al sufletului „care încearcă să fie cuvânt; cuvântul unic, cuvântul inefabil; cuvântul eliberat din limbaj”[19].

Din operele Mariei Zambrano: Orizontul liberalismului (1930), Gândire şi poezie în viaţa spaniolă (1939), Filosofie şi poezie (1939), Unamuno, redactată în 1949, publicată în 2003, Confesiunea, gen literar şi metodă (1943), Gândirea vie a lui Seneca (1944), Agonia Europei (1945), Spre o cunoaştere a sufletului (1950), Delir şi destin, redactată în 1953, publicată în 1989, Omul şi divinul (1955), Persoană şi democraţie (1959), Spania lui Galdós (1960), Spania: vis şi adevăr (1965), Mormântul Antigonei (1967), Luminişurile pădurii (1977), Două fragmente despre iubire (1982), Aurora (1986), Preafericiţii (1989), Pentru o istorie a pietăţii (1989), Visele şi timpul (1992).

Bibliografie:
Abbagnano, Nicola, Diccionario de filosofía, México, Fondo de Cultura Económica, 1974
Aristóteles, Poética, Caracas, Universidad Central de Venezuela, 1982
Balza, Isabel, Los vacíos de un texto. Hacia la razón poética de María Zambrano. „Cuadernos del Ateneo”, nr. 32, 2014
Cioran, E. M., Ejercicios de admiración, Barcelona, Tusquets, 2000
Hesíodo, Teogonía, Madrid, Gredos, 1978
Ortega y Gasset, José, Meditaciones del Quijote, Madrid, Alianza Editorial, 2014
Platón, República. Obras completas, VIII, Caracas, Presidencia de la República / Universidad Central de Venezuela, 1980
Unamuno, Miguel de, Del sentimiento trágico de la vida, Barcelona, Bruguera, 1983
Zambrano, María, Claros del bosque, Barcelona, Seix Barral, 1986
Zambrano, María, Filosofía y poesía, México, Fondo de Cultura Económica, 1996

Note:
[1] Intitulată Salvarea individului la Spinoza. În condiţiile declanşării războiului civil, teza nu a mai fost prezentată. A fost publicată, ca un articol, în revista facultăţii, Cuadernos [Caiete] de la Facultad de Filosofía y Letras”, nr. 3, februarie‑martie 1936.
[2] Taller [Atelier], Luminar [Steaua], El Hijo Pródigo [Fiul risipitor], Cuadernos [Caiete] Americanos (Mexic), Sur [Sud], Diógenes (Argentina), Orígenes (Cuba), La Isla [Insula], La Torre [Turnul] (Porto Rico), şi altele. După revenirea în Europa, a publicat constant şi în reviste din Franţa şi Italia.
[3] Maria Zambrano. O prezenţă hotărâtoare şi Ea nu era de aici…, incluse în cartea Exerciţii de admiraţie.
[4] Aula de Poesía y Pensamiento María Zambrano.
[5] Platón, República. Obras completas, VIII, Caracas, Presidencia de la República/ Universidad Central de Venezuela, 1980, pp. 509‑510
[6] Nicola Abbagnano, Diccionario de filosofía, México, Fondo de Cultura Económica, 1974, p. 923.
[7] Hesíodo, Teogonía, Madrid, Gredos, 1978, pp.71‑72.
[8] María Zambrano, Filosofía y poesía, México, Fondo de Cultura Económica, p. 63.
[9] Idem, p. 113.
[10] Miguel de Unamuno, Del sentimiento trágico de la vida [Despre sentimentul tragic al vieţii], Barcelona, Bruguera, 1983, p. 7.
[11] Idem, p. 34.
[12] María Zambrano, Claros del bosque [Luminişurile pădurii], Barcelona, Seix Barral, 1986, p. 15.
[13] Idem, p. 39.
[14] Ibidem.
[15] Idem, p. 147.
[16] Scrisoare către prozatorul Rafael Dieste, din 7 noiembrie 1944. Apud Isabel Balza, Los vacíos de un texto. Hacia la razón poética de Maria Zambrano [Golurile unui text. Spre raţiunea poetică a Mariei Zambrano], în Cuadernos del Ateneo, nr. 32, 2014, p. 46.
[17] Claros del bosque, p. 16.
[18] Ibidem.
[19] Idem, p. 58.

Vasilica Cotofleac

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest