Contemporanul » Eseu - Publicistică » Lucian Blaga şi cenzura transcendentă

Lucian Blaga şi cenzura transcendentă

Vocaţia şi omul de vocaţie care o întrupează formează principalele pârghii de progres social ale unei societăţi. Cultura unui popor este asigurată de oamenii de vocaţie activi în sânul ei…

Personalismul energetic răspunde şi exigenţei pe care Rădulescu-Motru însuşi o stabilise ca o condiţie de existenţă pentru o adevărată filosofie românească, cea de a satisface nişte nevoi şi cerinţe reale izvorâte din viaţa societăţii româneşti. În plin proces de făurire a României, care după 1918 şi‑a văzut împlinit visul unităţii sale naţionale, pentru a învinge toate dificultăţile acestui proces complex, soluţia salvatoare, crede Rădulescu-Motru – şi atunci, ca şi acum – este deschiderea unui larg culoar de acţiune pentru adevăratele vocaţii, elitele naţiunii. Aceştia sunt oamenii de vocaţie, care se definesc drept o concentrare şi o potenţare de energie, o acumulare de puteri care trec dincolo de capacităţile omului obişnuit, mobilizat pentru înfăptuirea unor sarcini de interes colectiv, naţional. Aceasta în sensul în care Nietzsche considera că omul trebuie să se lase mişcat de idealul supraomului. Vocaţia este concluzia spre afirmarea căreia conduc poziţiile de gândire ale personalismului energetic. Datorită vocaţiei omul încetează de a fi doar un element integrat mecanismelor determinismului natural; el se deschide şi către dimensiunile sociale ale realităţii. „Vocaţia – scrie gânditorul nostru – este realizarea în fapte a idealului în care sintetizează orice filosofie personalistă. S‑ar putea zice: atât preţuieşte, în viaţa practică o filosofie personalistă, cât preţuieşte şi tipul de vocaţie în care ea se realizează” („Vocaţia. Factor hotărâtor în cultura popoarelor”, Craiova, Scrisul românesc, 1997, p. 99). Vocaţia se poate defini şi ca revelaţia unei chemări, ceea ce se petrece numai pe teren social. „Viaţa omului de vocaţie apare de aceea ca desfăşurându‑se la porunca unei chemări. Originalitatea lui consistă în faptul că îşi înţelege chemarea” (ibid. p. 100). Vocaţia şi omul de vocaţie care o întrupează formează principalele pârghii de progres social ale unei societăţi. Cultura unui popor este asigurată de oamenii de vocaţie activi în sânul ei. Vocaţia face originalitatea unei culturi; în momentul istoric în care se află cultura română trebuie să se asigure de cât mai mulţi oameni de vocaţie. „Omul de vocaţie este instrumentul care ridică energia unui popor de la nivelul rădăcinilor cosmice la nivelul culturii spirituale” (ibid. p. 25).

Importanţa acestui prim sistem filosofic românesc pentru istoria culturii noastre a fost fixată într‑o expresie rezumativă memorabilă de acad. Al. Surdu – „concepţia conform căreia personalitatea umană este rezultatul unui proces evolutiv, pornind de la formele simple, materiale, de manifestare a energiei, până la cele sufleteşti, pe baza unui lanţ neîntrerupt de condiţionări. Problema nu este însă numai aceea de a încadra personalitatea umană în ciclul evolutiv al lumii, ci şi aceea de a‑i preciza semnificaţia de cauză finală a evoluţiei. Aici nu este vorba numai de o simplă evoluţie biologică. Personalitatea umană nu este doar un rezultat al evoluţiei, ci şi scopul evoluţiei. Chiar dacă ar exista o conştiinţă în genere a întregului univers, conştiinţa umană reprezintă conştiinţa evoluţiei universului. Ea se înscrie într‑o nouă fază, şi anume în aceea a evoluţiei conştiente şi creative. Filosofia are misiunea de a îndruma personalitatea umană pe drumul acestei construcţii creative a universului” (Al. Surdu – „Vocaţii filosofice româneşti” – Tg. Mureş, Editura Ardealul, 2003, p. 34).

* * *

Filosofia lui Lucian Blaga vine pe linia tradiţilor creatoare ale romantismului german târziu, ale cărui ultime ecouri le‑a mai prins în studenţia sa vieneză, din anii imediat următori Primului Război Mondial. Vom putea constata cu uşurinţă prin chiar aria lor tematică faptul că cele două concepţii ale lui C. Rădulescu-Motru şi L. Blaga se deosebesc radical. Dotaţi sufleteşte şi orientaţi în formaţia lor spirituală, având fiecare puncte de pornire proprii, era de aşteptat ca între cei doi mari gânditori să nu găsim punţi de legătură.

Apariţia lui Lucian Blaga în cadrele culturii româneşti a putut trece pentru mulţi ca o adevărată explozie a filosoficului în ipostaza sa cea mai înaltă de sistem. Dimensiunile şi intensitatea acestui fenomen au surprins opinia noastră culturală mai puţin obişnuită cu asemenea manifestări de vârf ale spiritului filosofic. Deşi întâietatea, strict cronologic vorbind, îi aparţine lui C. Rădulescu-Motru, opinia colectivă este înclinată să‑i acorde lui L. Blaga onoarea de a fi părintele primului sistem filosofic românesc.

Lucian Blaga reprezintă un caz mai special din mai multe puncte de vedere. El promovează o bună parte a vieţii sale o formulă de filosofie extra‑universitară – cum observase G. Călinescu – într‑o vreme când activitatea filosofică de performanţă era concentrată şi la noi, după modelul occidental, în universităţi. Într‑un eseu de scandal la vremea sa, „Filosofia în Universitate” din „Parega şi Paralipomena”, Schopenhauer denunţă caracterul nefast al alianţei dintre filosofie şi universitate, care s‑a produs prin pătrunderea filosofiei în învăţământ ca disciplină de studiu academic. A apărut un nou tip de gânditor, filosoful – profesorul universitar, de felul marilor reprezentanţi ai idealismului german, nişte indivizi care trăiesc nu pentru filosofie, ci din filosofie. Fiind nişte angajaţi de stat, formează, de fapt, o castă de funcţionari superiori care sunt obligaţi să gândească la comanda statului care îi plăteşte. Libertatea gândirii, în care toţi filosofii de şcoală hegeliană identificau o condiţie necesară a oricărui progres spiritual, este în acest caz serios amputată. Criza filosofiei despre care s‑a scris şi vorbit atât de mult este, în primul rând, o criză a filosofiei universitare, dovadă a sterilităţii sale ca urmare a anchilozării sale într‑un soi de rigidă scolastică. Pe când universităţile prin activitatea lor au multiplicat numărul meseriaşilor în ale gândirii, filosofia a rămas o chestiune de vocaţie care poate îmbrăca şi o haină extrauniversitară. Acesta a fost şi cazul lui Lucian Blaga până în toamna anului 1938, când a intrat profesor pe o catedră a Universităţii clujene. Dar, în itinerarul lor, ideile sale s‑au armonizat cu puncte ale programului politic afişat de Carlism. Cu sau fără voia sa, marele gânditor l‑a servit în interese ale sale fundamentale şi recompensa nu a întârziat. A intrat relativ timpuriu şi uşor în Academia Română, iar în Universitatea clujeană a primit, fără concurs, o catedră înfiinţată special pentru el.

Lucian Blaga a aşezat în centrul sistemului său de gândire, înălţat cu o rară pasiune, o ordine de tip geometric, împodobit cu atâtea ornamente stilistice de tip baroc, ideea de mister. Misterul face parte din larga categorie a ideilor negative, indică o limită şi o lipsă, dar care prin natura sa constituie pentru om o provocare la cunoaştere, transformându‑se într‑un factor cu rol pozitiv. Misterul este cel care întreţine cunoaşterea umană, dar şi cel care dă farmec şi culoare existenţei. Misterele constituie „corola de minuni” a lumii (Poemele luminii, 1919). Misterul are o dublă funcţie, adică reprezintă limita ultimă a cunoaşterii, dar constituie şi o provocare la cunoaştere. Omul nu poate trăi scufundat, total şi definitiv, în întunericul misterului, menirea sa este de a încerca să‑l risipească trimiţând prin creaţia sa metafizică „săgeţi de lumină” în necunoscut – „orice gând metafizic aspiră – scrie L. Blaga în „Despre conştiinţa filosofică – să‑şi aducă lumina sa în noaptea mare în mijlocul căreia suntem puşi. Metafizica e o lansare de făclii aprinse în ultimele abisuri şi se repercutează în noi ca o trezire. Noaptea din afară nu e însă totul” (Trilogia cunoaşterii, Humanitas, 2019, p. 20).

Poezia lui Blaga dă glas aceluiaşi sentiment fundamental al „existenţei întru mister şi pentru revelare” pe care prin conceptele abstracte ale gândirii sale încearcă să‑l circumscrie în metafizică. Poezia şi metafizica evoluează într‑o corespondenţă reciprocă, pe care Heidegger a remarcat‑o în cazul marilor presocratici, de‑a lungul căreia acestea îşi trimit influenţe şi îşi fac împrumuturi. „Noutatea punctului nostru de vedere consistă, credem, – mărturiseşte autorul Trilogiilor – în faptul că nu năzuim nici la înlăturarea misterului şi nici la constatarea prezenţei sale liminare. Noi filosofăm sub specia misterului ca atare. Misterul e pentru noi suprem unghi de vedere” (ibidem – p. 421).

Omul trăieşte cufundat într‑o lume în care e înconjurat din toate părţile de mistere, astfel că existenţa însăşi se înfăţişează ca un mare şi permanent necunoscut. Misterul este limita ultimă până la care cunoaşterea omenească poate răzbate; în faţa misterului ea trebuie să‑şi abandoneze ambiţia de a şti, porţile acestuia rămânând ferecate pentru totdeauna în faţa lui. Omul rămâne înscris şi circumscris de misterul cosmic, a cărui natură şi dimensiune nici măcar nu le poate bănui. Anularea misterelor prin cunoaştere ar echivala cu o golire a lumii de substanţa sa metafizică. Pentru a evita această posibilitate Blaga construieşte mitul metafizic al Marelui Anonim, misterul central ce ia în grija sa toate celelalte mistere – „Există un mister existenţial central (Marele Anonim) şi mistere existenţiale derivate, pe care Centrul le ţine sub streaşina grijii şi iniţiativelor sale. Misterele existenţiale derivate nu se apără direct ele înseşi de a fi cunoscute; ele se apără indirect prin intermediul Centrului, care le apără” (ibid – p. 379).

Cunoaşterea omenească reprezintă un dublu pericol: la adresa Marelui Anonim, dar şi a lumii în sine. În primul caz, prin cunoaştere, omul intră în relaţii de concurenţă cu Marele Anonim periclitându‑şi poziţia sa centrală; în al doilea caz, ca o consecinţă, omul ameninţă cu stricarea echilibrului cosmic întreţinut prin prezenţa sa de Marele Anonim. Aceasta echivalează cu ideea misterului ultim care nu poate să cadă fără ca lumea însăşi să se prăbuşească. Menirea lui este să întreţină „corola de minuni a lumii”, în care scop se lasă încins de un brâu de mistere care îl apără. Dar ca supremă măsură de asigurare a securităţii sale Marele Anonim interpune între El şi om cenzura trancendentă – Cenzura transcendentă e act temporal şi veşnic prezent al Marelui Anonim; în efectele ei ea e întipărită cunoaşterii individuate structural, în toate modurile acesteia.

Vasile Muscă

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now