Dintre toate lecturile de suflet, n‑am ascuns‑o niciodată pe una. Capodoperă a literaturii de început şi dintotdeauna: Cartea lui Iov. Când am descoperit, la un moment dat, că Ileana Mălăncioiu apreciază superlativ poemul biblic, am citit diferit suprafeţele biografiste şi mirajele thanatice deschise de lirica ei. Căutam un filon din care să pot extinde accentele tragice, formatoare. Fireşte că recunoaştem în destui autori lecturi evaluate cu egală intensitate, deopotrivă cu sentimentul totalităţii sau prin identificarea cu literatura însăşi. Atunci, la vârsta mea adolescentină, Ileana Mălăncioiu căpătase ceva din aura poetelor care nu ne‑au aparţinut, dar ni le‑am dorit întotdeauna.
Apoi, mai era ceva: dacă parcurgi biografia ei fragmentată, una ce răzbate din interviuri, articole, eseuri şi diverse intervenţii, descoperi o poveste sinuoasă, dar cu deznodământ fericit. De obicei, lectura critică virează spre gesturi de supralicitare sau de hermeneutică chirurgicală, mai ales în privinţa liricii. Povestea Ilenei Mălăncioiu seamănă cu copilăriile fericite ce întâlnesc la prima maturitate un agent tragic de care nu se pot desprinde. Din mariajul experienţelor fataliste se naşte poezia frontierelor instabile, ale morţii şi vieţii. Poezia unui interval tragic. Asta configurează permanent Ileana Mălăncioiu. În versurile ei te izbesc violenţa care nu e radicală, agresiunea care nu e convulsivă. Cum e, de pildă, momentul de maximă acuitate dramatică: sora mică moare, iar poeta veghează trecerea. Marchează, acest moment, cum recunoaşte scriitoarea, apogeul înţelegerii unor cuvinte ce ar trebui să stea, probabil, la intrarea în orice suflet: „Greu se desparte, Doamne, sufletul de trup”. În vegherea transformată în conştiinţă tragică stă unul dintre pilonii ce susţin lumea poeziei ei. Tot de aici, temeinicia morbideţii, răceala dimprejur ce se resimte intens psiho‑emoţional. Apoi, după ce poemele recuză experienţa vieţii, apare frica. Una legată de propria creaţie, ce are forţa capabilă să recreeze realitatea tragică. În Pasărea tăiată, ea vorbeşte despre capul retezat dintr‑o parte şi trupul din cealaltă, încă vibrând de viaţa răpusă. Ileana Mălăncioiu radiografiază imposibila unire dintre viaţă şi moarte, dintre trup şi minte, cu sentimentul că moartea este religia ascunsă din viaţă. Cititorul rămâne cu impresia că moartea şi misterul ei ţin de reprezentare. Trebuie să observăm curgerea vieţii înspre moarte pentru a pricepe nihilismul latent din poezia ei. Deloc întâmplător, poeta spune că misterul vieţii o preocupă, iar nu răul perceput deodată cu moartea. Este o afirmaţie prea generală ca să nu deruteze. La urma urmelor, nu misterul expresionist, nici cel riguros neoromantic o preocupă. Cât indefinibilul. L‑aş numi starea de îmbolnăvire, contagiunea morbidităţii prin filtrul căreia viaţa din poezia Ilenei Mălăncioiu captează sensurile suverane.
Când debutează, în 1967, cu volumul Ardere de tot, ea era nevoită să schimbe titlul iniţial, care era Exodul. Prea creştin într‑o epocă relaxată la suprafaţă, dar păstrând, în subterane, vigilenţa demascatoare. Chiar jocul de cuvinte, „arderea de tot”, revendică ideea că moartea îşi are etapele ei, verificabile, că poetul înregistrează într‑un fel – astăzi – de slow motion, de mişcare cu încetinitorul, toate transgresiunile. Moartea în slow motion este obsesia poetică a Ilenei Mălăncioiu. Versurile captează organicitatea fenomenului din unghiuri inedite, deseori vibrând prin viaţa agonică. Era thanaticul capabil, putea moartea să suplinească nevoia de libertate în literatura din totalitarism? În Doctrina ştiinţei, Fichte opina că nu putem vorbi de cugetare sau cunoaştere fără o libertate absolută. Pentru că ea, libertatea, înseamnă desprindere de sine a cugetării pentru ca apoi să se cuprindă pe ea însăşi, obiectivându‑se. Ca şi cum, tot acest proces implică, paradoxal, absenţa libertăţii absolute. Scriitorii români din comunism cred că participă inconştient la un asemenea proces; fie că‑l intuiesc, fie ajung natural în paradox. Numai că, spre deosebire de
teoreticienii occidentali, ei creează între ziduri. Dintre ele, poezia creştea, aşa cum spune Fichte, ca evidenţă, care era ultimul act spre reflecţia absolută. Poezia Ilenei Mălăncioiu nu face excepţie. Scriitoarea şi femeia din carcera totalitară sunt învăluite simultan şi de închisori abstracte, precum moartea, boala şi frica. Cum deduci libertatea din tot acest labirint concentric? Dacă mizăm mai departe pe raţionamentul lui Fichte, atunci şansa oricărui creator se înşurubează în gestul reflecţiei ce se suprapune cu viaţa însăşi. Libertatea sau cunoaşterea, spune filosoful, înseamnă existenţa însăşi. Dificultatea poeţilor rezidă în felul cum versul poate ridica limbajul dincolo de limitele conceptelor asumate.
Cum eliberează poezia o conştiinţă asaltată de moarte, traumă şi frică, în totalitarism? Ileana Mălăncioiu îmbracă doliul biografist într‑unul al poeziei. Fără să se teamă că astfel păşeşte printre oamenii încarceraţi în ei înşişi, fără să abdice de la muzica funebră a tinereţii interzise, ignorând bătăile unei inimi care vrea să asurzească lumea, însă toarnă muţenie peste impulsul vieţii, făcând din tăcere adevărata viaţă. Într‑un splendid poem, Nu mai vedeam, poeta încheie profetic, anunţând, de fapt, apoteoza unei societăţi oarbe, în dezintegrare: „N‑am să mai văd nici eu, gândeam îngrijorată/ Şi mă uitam prin ceaţă către tine/ Şi către moartea mea şi mă rugam/ Să pot s‑o văd cum vine”. Resemnarea radicală a poetei este întoarsă spre Schopenhauer, nicidecum spre moderni. Germanul scria despre felul cum se epuizează într‑o fiinţă voinţa de a trăi, astfel încât individul va fi tentat să concretizeze această stare privilegiată. Sau condiţie. Exact ce transmite poemul citat. Există un abandon al voinţei în poezia Ilenei Mălăncioiu, care se prelungeşte în variante lirice până ce, ca o stranie necesitate, din toată resemnarea creşte, iarăşi paradoxal, o voce cimentată prin suferinţă. Moartea este scopul existenţei, zice filosoful. Poezia Ilenei Mălăncioiu este o veghe a existenţei. Sub o formă sau alta, întreaga ei creaţie este mărturia acestei condiţii. În Iluzie, de pildă, ea notează: „Să nu te temi că ai ajuns la capăt/ Să‑ţi fie totuna încotro apuci/ Să nu‑ţi fie frică de moarte/ Mai mult de viaţa pe care‑o duci”. Sigur că rezonanţele folclorice, dar şi ecleziastice, scurtcircuitează alte iluzii, de astă dată îndreptate spre libertatea ambiguă dintre viaţă şi vis, dintre ieşirea din infernul social şi aşteptarea absurdă. „În altă lume, în altă viaţă, în alt vis/ Ceva mai apropiat de himera/ Îndelung urmărită, sau în propria mea moarte/ Care oricum va schimba puţin atmosfera”, întăreşte poeta În multe feluri poate să vină. Tot poemul este o elegie sarcastică a morţii. Cu punctul culminant în versurile: „Numai să mori deloc nu se poate/ Şi asta îmi mai dă o oarecare speranţă”. Cum pedepseşti, ca sistem, un artist ce iubeşte moartea mai mult decât viaţa? Ca la Nietzsche, cel din Ştiinţa voioasă, pentru Mălăncioiu, cred că viaţa este doar o varietate a morţii. Poezia ei reclamă lipsa oricărei prudenţe, negarea vieţii prin instinctul morţii ce derutează prin faptul că era… aplicabilă. În vreme ce colegii de generaţie fundamentau impulsurile vitalităţii, Ileana Mălăncioiu se angajase total în moartea noastră care e cu totul altă moarte (cum zice Nietzsche). „Cu toţii visăm o moartea ca pe o înviere” citim în O, mai rămâi. Nu e oare vorba mereu despre a doua moarte? Prin a doua moarte înţeleg conceptul care se desprinde de moartea organică; o moarte imaginată, confecţionată artistic, dar cu atât mai autentică. Iniţial, o moarte livrată ca trăire secundară, dar care se substituie vieţii. Instalată în moartea învietoare (să‑mi fie permis jocul de cuvinte), Ileana Mălăncioiu scrie din mijlocul lumii‑cimitir, în care morţii refuză locul destinat, iar cele mai triste sunt glumele la care râd toţi. Profetă în lumea ei anapoda pentru ceilalţi, vocea poetei seamănă adesea cu un ecou apocaliptic ori de Cassandră; alteori, impresia este că citim felul cum umbra rămasă dintr‑o fiinţă refuză viaţa comună şi schimbă legile verosimilului.
Scriind despre Eminescu în Călătorie spre mine însămi, Ileana Mălăncioiu era convinsă de inadecvarea criticilor noştri, care‑l aşază pe poet lângă Schopenhauer. Ea crede că „nădejdea în plină deznădejde” a lui Eminescu n‑are nimic de‑a face cu germanul, pentru că morţii din poezia eminesciană se adresează celor din viitor şi celor de dincolo cu speranţă, rezultând concreteţea poetică a visului morţii. Eroarea comună din interpretările critice aplicate poeziei Ilenei Mălăncioiu vine şi din ignorarea textelor eseistice, în care scriitoarea mărturiseşte, în alţi termeni, ataşamentul faţă de noţiunile germinative din poezia ei. În 1980, de pildă, în Camus, intermediarul, ea îl citeşte pe francezul algerian cu certitudinea apropierii de „misterul dostoievskian”, asigurată fiind că revoltatul împotriva morţii, cel care ataca plusul de moarte din lume, are ceva special. În fapt, găsea în scrisul lui Camus omisiunile esenţiale din propriul scris. De bună seamă că toată poezia ei arată imposibilitatea evitării morţii, iar destinul poetic anticipează familiarizarea thanatică. Nu oricât, nici oricum. Elastică şi tulburătoare, moartea procesează fiecare celulă din poezia Ilenei Mălăncioiu. Ea însăşi luptând cu moartea psihică şi moartea poeziei cum altădată lupta cu îngerul.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
