Contemporanul » Eseu - Publicistică » Eliade, Noica şi Zamfirescu

Eliade, Noica şi Zamfirescu

Eliade şi Noica întruchipează în economia concursului – arată autorul – spiritul savant, obsedat de ştiinţificitate şi antrenat în Occident, pe când Ion Zamfirescu reprezintă intelectualul cuminte…

Impresionantei serii de lucrări consacrate de către Lucian Nastasă‑Kovács selecţiilor de personal aşa‑zis „libere” „deschise” din mediul academic autohton i se adaugă în 2019 un volum apărut la Editura Mega din Cluj‑Napoca, intitulat Un concurs universitar şi trei personaje. Constantin Noica, Mircea Eliade şi Ion Zamfirescu. În paginile lui, impresionanta documentare de arhivă care constituie marca de excelenţă a autorului se armonizează cu un discurs analitic percutant, în perimetrul căruia profesionalismul neconcesiv al istoricului şi sociologului funcţionează impecabil, ocolind capcanele senzaţionalismului facil pentru a contura o microbiografie de caz colectivă nuanţată, echilibrată, obiectivă. În Preambulul demersului său, autorul precizează: „Deşi volumul de faţă ar putea părea să‑l aibă ca personaj central pe Constantin Noica, în realitate am dorit să surprindem un orizont mai larg, ce vizează deopotrivă oameni, conjuncturi, mecanisme sociale şi universitare, dar mai ales destine, indivizi mânaţi în egală măsură de sentimente şi aspiraţii, de datoria lucrului onest şi bine făcut, dar şi de patimi, orgolii, ambiţii, umori, invidii, părtinire, răzbunări etc., împrejurări în care cei ce deţin la un moment dat puteri instituţionale pot promova nu doar savanţi în adevăratul sens al cuvântului, profesionişti ai materiei, cu vaste deschideri spre creaţie şi însuşiri pedagogice, ci şi impostori, făcături cu aere «intelectuale», nu neapărat din rea voinţă.”

Punctul de plecare al cercetării îl reprezintă concursul pentru ocuparea unei poziţii de conferenţiar, la catedra de Filosofie a istoriei şi Filosofie a culturii la Universitatea din Bucureşti, anunţat în toamna anului 1943, ai cărui protagonişti sunt Mircea Eliade (care se retrage în cele din urmă), Constantin Noica (care condiţionează participarea la concurs de neprezentarea prietenului său Eliade) şi Ion Zamfirescu. La 3 februarie 1944, comisia, formată din nume sonore, precum Dimitrie Gusti, George Oprescu, Mihai Ralea, Lucian Blaga şi Nicolae Bagdasar, decide în favoarea lui Ion Zamfirescu (care funcţiona ca suplinitor pe acest post de aproape de un an), apreciind, deloc unanim, dacă ne gândim la reacţia revoltată a lui Blaga (în viziunea căruia Noica rămâne un „filosof adevărat, prin structura sa spirituală, prin temperament şi pregătire”), că, în ciuda meritelor remarcabile în domeniul istoriei filosofiei, teoriei cunoaşterii şi metafizicii, viitorul protagonist de la Păltiniş nu poate fi admis la examen, deoarece, chipurile, nu are lucrări adecvate catedrei vacante.

Înainte de a plonja în decriptarea mecanismelor contorsionate care au generat epilogul favorabil lui Ion Zamfirescu, Lucian Nastasă‑Kovács explorează implicaţiile sociale, politice, culturale şi economice ale unui nuanţat fenomen de fond – mirajul carierei universitare în societatea românească din anii ‘30‑‘40 –, în arealul căruia intră statutul de magistru sau de mentor instituţionalizat al profesorului universitar, asocierea acestuia cu principiul meritocratic şi cu elitele culturale, respectiv prestigiul social al funcţiei academice de vârf. Parafrazându‑l pe Pierre Bourdieu, autorul observă că, în această epocă, profesorii universitari devin „profesioniştii manipulării bunurilor simbolice”, dominând scena dezbaterilor intelectuale şi convertindu‑se în instanţe definitive de validare sau, dimpotrivă, de repudiere a produsului cultural autohton.

La o privire mai atentă, limitele acestui miraj pot fi circumscrise dihotomic. Astfel, conduita pur academică a unor spirite precum Vasile Pârvan, Al. Philippide sau Vasile Bogrea contrastează cu implicarea politică, deseori maleabilă, a altor universitari (precum Mihail Ralea sau Petre Andrei), multe dintre secvenţele biografice invocate în paginile volumului având un potenţial polemic substanţial, intensificat în paginile consacrate permeabilităţii mediului academic la ideologia de dreapta. Analiza nu omite nici apetitul pentru putere al unor universitari din epocă, vizibil mai ales în cazul cumularzilor de funcţii, dar nici autoritatea ancorată în seducţie, persuasiune şi manipulare, perfect ilustrată odinioară de către Titu Maiorescu şi în zilele respective de către Nae Ionescu. Toate acestea transformă universităţile româneşti în instanţe capabile să exercite nu numai o dominaţie simbolică în universul intelectual şi social al vremii, ci şi una efectivă, reală, uneori exclusivistă. Edificator fiind în această direcţie, istorismul face carieră. „În contextul în care toate iniţiativele, idealurile de viitor şi realizările erau subsumate trecutului, istoria oferind mereu argumente, este explicabil cum profesioniştii acestei materii s‑au bucurat de un imens prestigiu intelectual şi au dezvoltat conduite ce merită mai multă luare aminte” – observă cu acuitate Lucian Nastasă‑Kovács. Simetric, o suită de exemple invocate în paginile cărţii demonstrează puterea filosofiei sau a disciplinelor filologice în formarea gândirii şi în condiţionarea destinelor individuale şi colective, fiindcă ştiinţificul ajunge să fie dublat, aproape în toate cazurile, de ideologie.

În secţiunea secundă a studiului, autorul explorează mecanismele cooptării universitare şi constată faptul că, deşi invocat (uneori în chip ipocrit) ca fiind fundamental, principiul meritocratic „a fost puternic temperat de consideraţii extra‑intelectuale, intrând mereu în concurenţă cu alte câteva sisteme, din care opţiunile şi înregimentările politice, adeziunea la un grup de influenţă cultural‑ideologică, legăturile familiale şi strategiile matrimoniale, aplecarea unora spre oportunism, linguşeală şi cameleonism sunt doar o parte”. Savuros ilustrată cu documente şi studii de caz, de la examenul de docenţă al lui Lucian Blaga la epopeea universitară controversată a lui Marin Ştefănescu, tipologia competiţiilor academice versatile analizată de către autor denunţă anomalii „uzuale” şi practici de culise care n‑au nimic de‑a face cu selecţia meritocratică, comparaţiile cu modul în care universităţile funcţionează astăzi fiind, din păcate, doar sugerate. Oricum, Lucian Nastasă‑Kovács conchide caustic: „Cu alte cuvinte, ca şi astăzi, cel mai adesea «gloriile» intelectuale au fost create; parcă cu cât era cineva mai mult mediatizat, pe atât era o «făcătură», cu prea puţină substanţă şi profunzime ştiinţifică.” Mai mult decât atât, preeminenţa obsesivă a ideii de generaţie în discursul academic al interbelicului trădează celălalt viciu consecvent al mecanismului de promovare universitară, şi anume ţinerea sub control sau marginalizarea tinerilor.

Admirabil documentate şi somptuos ilustrate cu scene adesea picante din viaţa universitară interbelică, transpunerea fiind realizată de către autor cu un indiscutabil har de povestitor, cele două modalităţi de ocupare a unei catedre universitare – numirea/chemarea, respectiv, concursul – suportă mai întâi o schiţă procedurală ideală, conformă cu legea, pentru a se vedea ulterior că ea e dinamitată scrupulos de un prodigios inventar de factori perturbatori, de natură subiectivă sau obiectivă, care intervin „fatidic” în desfăşurarea evenimentelor. Reconstituind, de pildă, istoria alambicată a cooptării lui Lucian Blaga la Universitatea din Cluj (pigmentată, pe rând, de primirea sa prealabilă în Academia Română şi de retragerea dintr‑un concurs pe post al cărui câştigător va fi Liviu Rusu, dar finalizată în cele din urmă, după ani buni de aşteptări, cu ocuparea unei catedre de sociologie rurală (!), transformată ulterior în Filosofia culturii), autorul investighează, cu surâsul pe buze, dar cu obiectivitatea la purtător, complicatul sistem de negocieri, regrupări de forţe şi influenţări din background, actanţii cazuisticii sibilinice fiind deloc de neglijat: Sextil Puşcariu, Octavian Goga, G. Bogdan‑Duică sau Fl. Ştefănescu‑Goangă.

Profilurile intelectuale ale lui A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Nicolae Bagdasar sau Marin Ştefănescu (relativ obscur şi contestat de contemporani) şi bio‑bibliografia concentrată a lui Ion Zamfirescu din penultimul capitol, Destinul unei conferinţe, configurează avanscena concursului universitar invocat în prima parte a volumului şi detaliat reconstituit în ultimul său act. Lansat în timpul regimului Ion Antonescu, marcat de intensificarea luptei pentru ocuparea unor posturi universitare şi de numărul mare de transferuri din provincie în Capitală (toate fiind permutări de putere), concursul pentru conferinţa de Filosofia istoriei şi Filosofia culturii de la Universitatea din Bucureşti atrage trei candidaţi: Ion Zamfirescu (deja suplinitor), Mircea Eliade (exclus în 1937 din învăţământul superior în urma scandalului cu tentă sexuală provocat de Întoarcerea din rai şi Domnişoara Christina, catalogate drept „literatură pornografică” de către o Comisie pentru Cenzurarea Cărţilor, din care făcea parte, printre alţii, şi Mariana Raricescu, … soţia lui Ion Zamfirescu!) şi, sub rezerva retragerii din competiţie dacă unul dintre contracandidaţi va fi Mircea Eliade, Constantin Noica.

Eliade şi Noica întruchipează în economia concursului – arată autorul – spiritul savant, obsedat de ştiinţificitate şi antrenat în Occident, pe când Ion Zamfirescu reprezintă intelectualul cuminte, implicat în sfera pedagogicului şi a administraţiei, cu o experienţă occidentală mai degrabă vagă, dar şi cu o anumită doză de mefienţă faţă de erudiţie şi specializare. Survolarea rapoartelor întocmite de către membrii comisiei, anexate în carte, dezvăluie reţinerile lui Blaga faţă de „substanţa” operei lui Ion Zamfirescu, ele fiind contrabalansate de entuziasmul cu care marele filosof receptează amplitudinea intelectuală a lui Noica. Intervine, însă, specificitatea ca atare a postului, unde candidatul cenuşiu stă, în opinia majorităţii membrilor comisiei, mai bine. Astfel, referatele întocmite de Ralea, Oprescu şi Bagdasar recunosc valoarea lucrărilor lui Noica, dar îl promovează pe Zamfirescu, ca fiind mai „adecvat”. Exclus din competiţie, Constantin Noica înaintează un Memoriu ministrului de resort şi rectorului Universităţii din Bucureşti, în care contestă opinia comisiei cum că lucrările sale de specialitate ar fi insuficiente. Blaga protestează şi se retrage din comisia de concurs, însă nimic nu schimbă decizia iniţială.

Construit scrupulos prin radiografierea destinelor umane şi profesionale ale celor trei protagonişti, volumul Un concurs universitar şi trei personaje. Constantin Noica, Mircea Eliade şi Ion Zamfirescu reprezintă o analiză de caz suplă, condimentată cu ample excursuri în lateralele istoriei şi cu avizate comentarii sociologice. Lucian Nastasă‑Kovács îşi reconfirmă, prin această carte, statutul de istoric clujean incitant, neconvenţional şi ilustru, capabil să sondeze adâncimi de arhivă neaduse la lumină de către nimeni, într‑o simbioză care funcţionează şi azi cu aceeaşi migală: relaţia dintre mediul academic în esenţă conservator, grijuliu cu propria sa (auto)reproducere şi putere.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest