După război

Romanul lui Bogdan Coşa, Cât de aproape sunt ploile reci (Editura Trei, 2020), pare într‑o măsură un fel de jurnal în care timpul e marcat doar de luni fără ani. După primele nouă luni (mai‑noiembrie), se intră în luni disparate (ianuarie, octombrie, august, februarie, iunie, decembrie), urmează câte două luni apropiate, februarie‑martie, mai‑iunie, în sfârşit, aprilie. Dacă ianuarie‑octombrie, apoi februarie‑iunie‑decembrie ar fi dintr‑un singur an, am avea timpul din şapte ani, altfel ar putea fi zece.
Cele trei părţi tematizează moartea, inima (care n‑ar fi moderne, deci tradiţionale?), timpul (revenirii acasă). Realism de bună seamă neţărmurit, necenzurat, minuţios, elementar. Sunt şi pagini „goale” literar, de jurnal de familie. Instanţă narativă multiplă. În postură extradiegetică, naratorul reflectează asupra (in)existenţei („Există întotdeauna ceva fascinant în anii de dinaintea naşterii noastre.”), urmăreşte personajele obiectiv (chiar demonstrativ: „Obiectiv, aşa stăteau lucrurile.”), realist, la limită naturalist, critic. Dar devine şi subiectiv‑intradiegetic („Mădălina şi‑o închipui pe mama Aurelia…”). Uneori, procedează printr‑un limbaj exterior personajelor: Nae, un instalator sanitar, „Era confiscat (!) de ideea că sora lui mai mică urma să bage divorţ.” În sens opus, se molipseşte de expresia regională. Din afara lumii narate, e şi liric („Corpurile lor luau forma mamei Aurelia, supte de gravitaţie ca două pere.”), preţios‑filosofard: „În lipsa Doinei, Dana devenise o hologramă a surorii ei…; „Totul era fără rest…”.

Naratorul e cel care constată că femeile trăncănesc acasă ca bărbaţii la bufet şi el taie scena cu un scurt enunţ: „Vorbiră nimicuri”. Limbajul zonal e distins, cu măsură, lexical, iar mai rar şi fonetic. Vorbirea e acum liberă, iar Dumitriţa îşi aminteşte de copilărie „când numai părinţii aveau dreptul să vorbească”, urmaşii erau doar ascultători. Petru e îndemnat să se prefacă a‑şi asculta părinţii neagreaţi reveniţi din Italia.

Adolescentul Petru, deja, un personaj‑reflector, îşi saltă capul din lumea narată, se făleşte superior („Eu o să le dau clasă la proştii ăştia.”) şi o tutelează prin vorbire pe verişoara lui mai mică Mădălina, căreia îi promite să o smulgă clanului familial, să nu se mai „chinuie”: „Cuvintele lui îi dădeau însă putere; îmbrăcau ideile ei de copilă necăjită şi fricoasă…”. Petru, personajul rezoner, citeşte scrisori de familie, între ele scrisoarea bunicii Maricica adresată cuscrilor. Deşi agramată, „Petru era mirat de claritatea, fermitatea şi blândeţea cu care bunica lui analiza situaţia şi îşi construia discursul”. O ţărancă‑retoriciană, va să zică, fără asemănare cu cealaltă bunică: „pe Aurelia nu şi‑o putea închipui compunând o scrisoare”. Nepotul şcolit crede că Maricica „gândea cu mintea ei, tăind realitatea în felii”. Aceasta e marca poeticii narative romaneşti chiar aici: feliile de realitate, servite fără preparaţii parcă îndeosebi unui cititor deja cunoscător al lumii transpuse epic.

Adolescentul Petru, „lunganul” sosit în sat, un orăşean „ruşinat”, „mereu inhibat în preajma femeilor”, atras de o femeie din tren şi de o mătuşă, e un copil născut întâmplător care la liceu înţelege că „poate doar în moarte evadezi”. Starea unchiului Nuţu, ocupând camera construită de tatăl lui, doar îl plictiseşte. Pentru verişoara Mădălina, Petru e „intrusul din cameră”. Când se‑ntorc părinţii‑n sat, doarme la picioarele lor, în frig, mirat de „încălzirea globală”. Înstrăinat, furios, vinovat, el nu înţelege ce s‑a petrecut cu adevărat cu părinţii lui, care la divorţ împart o cameră de cămin. Resentimentar e faţă de tatăl Nae, care nu vine la el când trece printr‑un accident de maşină pe ploaie. Iar la sfârşit, resemnat: „nu‑i mai trebuia nimic”.

Dumbrava (uneori se adaugă: Frumoasă) e o „comună mare”, de munte (dar „staţiunea montană îşi pierduse toţi turiştii”), la început inundată după o ploaie lungă de o săptămână. Doar centrul comunei e „ocolit de râu şi ferit de probleme”. Reperele geografice mai cunoscute din apropiere sunt Ţinutul Secuiesc, Durău, Valea Bistricioarei. Bărbaţii cosesc fânul, cară lemne din pădure cu calul, lucrează la un gater doar când se vinde lemnul, baza existenţei, un Mitică le vinde, când poate, pe datorie, mai ales băutură. „Eroii” romanului mănâncă cartofi fierţi cu brânză şi dorm nespălaţi. Între obiectele bucătăriei, e o „tigaie folosită de 50 de ani la fript cârnaţi”. N‑au televizor până nu‑şi strâng bani, deşi există cablu în sat. În „satul împuţinat de bătrâneţe şi de migraţiune”, după ploi, altă nenorocire e înzăpezirea. Se spală la râu şi când e frig, lipsesc lemnele de foc, curentul electric, seara stau toţi la lumânare, mâncarea nu le ajunge. Dana le dezvăluie viaţa: „Aici e ca‑n borta curului, tu, Triţă, ascultă la mine când îţi zic. Afară n‑ai unde te duce, înăuntru‑i cald, da’ pute”. „Modernizarea” mai înseamnă Facebook‑ul, unde o mamă îşi vede fiica din Anglia, dar şi pe „toate ţaţele de pe uliţă, împrăştiate prin Europa”. Toţi s‑au obişnuit cu o viaţă socotită mereu „normală”. Frecatul nesurilor e semnul bunăstării. Politicul nu există. N‑au crezut c‑a murit Ceauşescu, l‑au aşteptat să le dea apartament.

Românii din roman trăiesc într‑o comunitate multietnică, cu biserici ortodoxă, ungurească, secuiască. Nu cunosc mila, dar ţin praznicele. Venirea tânărului Petru în sat coincide cu „dezgropciunea” după şapte ani a bunicului. Praznicul se lasă cu beţie, când un soţ poate fi descoperit drept tatăl fiului unei chelneriţe. De Crăciun nu se fac mâncărurile de altădată, sunt puţini colindători.

Rugăciunea rămâne la realitatea dorită pentru ochii lumii. Grigore, revenit din prizonieratul siberian, o bătuse pe Floarea, violată în război, doar „s‑audă vecinii”, cu un soi de milă, „îi părea mai degrabă rău de ea, ştia cum sunt soldaţii şi se ruga în sinea lui să n‑o fi batjocorit mai mulţi deodată, să fi fost unul singur, blând, care se gândea la nevastă, de care îi era dor”. Naratorul ştie că bătrâna Aurelia spune „în gând Preasfântă Născătoare de Dumnezeu”. Zadarnic. „Aurelia era năcăjită că rugăciunile nu‑i erau ascultate.” Aurelia, care, ea, se îmbolnăveşte de ploaia rece, e rea şi vulgară, moare însingurată la 80 de ani „fără lumânare, exact cum se temuse”.

Mersul la biserică unde popa „se bâlbâie” şi cere bani pentru zugrav ar trebui să aducă binele, cum li se întâmplă altora: „Nu se ceartă, nu e nimeni despărţit, nu e nimeni bolnav, şi‑au luat maşină…” Marius, spre deosebire de Petru, e ajutat, are Audi şi „urma să se însoare cu o pocăită de‑a lor”. Nemulţumită, Dana nu calcă‑n biserică, totuşi speră că „O da Domnu’ şi s‑or mai termina ploile, să mai facem şi noi ceva în grădină…”. Tânărul Petru e dezabuzat‑superstiţios: „ – Ce familie mai e şi asta… Numai probleme. Nimic nu e cum trebuie, parcă suntem blestemaţi”. Mama lui, Sanda, crede în reaua predestinare: „Dacă aşa i‑a fost lăsat de la Dumnezeu la fiecare…”. Morala nu lipseşte, e „datoria” suficientă de‑a face numaidecât binele: „Mai multe nu erau de ştiut după o viaţă de om”.

Două căi traumatice le prefac acestor marginali viaţa: războiul mondial şi violul. Prin viol, o parte dintre ei sunt urmaşii Floricăi din „sămânţa” soldăţească a războiului, ajunsă până la Mădălina, fetiţa cu „aceiaşi ochi căprui, uşor sticloşi, ca ai dobitoacelor, pe care Petru, Nae, Dana, Aurelia şi Nuţu îi aveau la rândul lor”. Murind Floarea, soţul ei Grigore îşi găsise ca nevastă o văduvă de război. Savin, poştaş zece ani, era orbit cu acid la un ochi de nevasta şefului de post, pretextând un viol, el fiind recompensat cu postul mai convenabil de magazioner la C.A.P. Gelozia e stăpâna în căsnicie a bărbaţilor. Casiana îl îndepărtează pe Nuţu, supusă credinţei în soartă, apoi se duce prin internet după un divorţat de la Piteşti, „chiar dacă inima ei era tot la Nuţu”. Nuţu se mută la sanatoriu, ucide cu maşina un alt beţiv, revine din închisoare într‑o lume de îmbătrâniţi sau duşi la munci peste graniţă, neascultat de nimeni, o vreme nu bea, îndură nepăsarea, apoi bea toţi banii soacrei, trăind cu barmaniţa rău famată. Lovit de maşină, şchiop, primit de milă la muncă cu ziua, bea „să amortizeze suferinţa”, tânjeşte să moară. Doina, născută „prea repede” după Nae şi Nuţu şi crescută‑n oraş de nişte „moşnegi”, e dispreţuită de Dana pentru că, şcolită, s‑a măritat cu Puiu, un „prostan”. Doina îi găsise Danei un bărbat coleg cu Puiu, să nu rămână la bătrâneţe singură şi „mâncată de urât”, dar ei de 20 de ani „nu‑i trebuia bărbat, punct”. Invidioasă pe sora ei Dumitriţa, din răzbunare se culcase şi o concepuse pe Mădălina cu unul însurat. Pe fiica atrăgătoare, studentă, o vrea vânzătoare la mall. După o consăteană, fata e „slabă ca cuţâtu”, indolentă, nepregătită de măritiş, după socoteala ei veche. Mădălina şi Dana părăsesc Dumbrava pentru totdeauna în Anglia. Trăind în ceartă, Dumitriţa e plină de ură pe „futelniţele” soţului Bebe, obscenul posesor de BMW. În Italia, şeful o obliga să‑l masturbeze. La cârciuma sătească melodia preferată e despre o nevastă infidelă care nu revine la soţ nici iertată. Mereu veselă, mai tânăra Dumitriţa e bănuită de Dana că ascunde ceva, însă de mulţi ani rămâne fără semne de viaţă. Nae, după divorţ, resemnat („am încercat în toate felurile, da’ nu s‑o putut”), bea cu Nuţu şi se bat în parte. Alte personaje colaterale din romanul acesta întors la vechi procedee se strecoară‑n textul parcă scris anume pentru via, pregnanta comunitate, care‑l generează.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest