Contemporanul » Eseu - Publicistică » Decameronul vampiric

Decameronul vampiric

Mitul predilect al adolescenţei e diferenţa: s‑o ştii s‑o recunoşti şi să ai curajul să ţi‑o asumi. I se adaugă imperativul alegerii, uneori cu preţul imaginat al riscului maxim…

Scriitorul român e un om în general serios, aplecat cu îngândurare peste întrebările canonului şi peste cele ale lumii (în această ordine). Cu ani în urmă, am participat la o reuniune estivală cu un perimetru tematic bine precizat, la care am prezentat o lucrare dedicată personajului post‑apocaliptic. Moderatorul zilei – om important, de altminteri – m‑a ascultat cu deferenţa rezervată celor care plictisesc audienţa cu subiecte mărunte şi a spus, în final, că se bucură că literatura română nu dispune de asemenea reprezentări extreme, ceea ce înseamnă că ne putem întoarce la lucruri serioase. L‑am contrazis zâmbind, dar se vedea de la o poştă că apocalipsa nu intra pe lista lui de teme licite: o considera marginală, frivolă, cel mult una de import.

Ştiind toate acestea – la care mai pot adăuga câteva foarte stufoase ridicări de sprâncene atunci când doctoranzii mei abordau teme neortodoxe –, nu m‑a mirat deloc opoziţia zgomotoasă de care am avut parte atunci când am încercat să promovez informal Re/bel/un/iunea vampirilor, masiva colecţie de povestiri de 460 de pagini, cu care băimăreanca Iasmina‑Katia Oţoiu a debutat la Editura Limes în 2019. Aversiunea celor cu care vorbeam s‑a datorat în principal temei – trimisă expeditiv, nervos, în raftul de jos al subliteraturii – şi exasperării de a se simţi „colonizaţi” de mode literare adolescentine, care năvălesc peste noi dinspre Internet, fantasy şi SF, cu intenţia explicită de a zdruncina sacrosancta stabilitate a „canonului” etnocentric şi estetizant.

Iasmina‑Katia Oţoiu vine dintr‑o realitate pe care ne cam grăbim în mod arbitrar s‑o desconsiderăm, deşi ea „respiră” de jur‑împrejurul nostru, câteodată chiar foarte aproape, în familie. Foarte inteligentă şi dotată cu o voinţă imaginativă incontestabilă, ea citeşte preponderent în engleză, vorbeşte impecabil limba, participă, online, la workshopuri internaţionale, recenzează pe blogul personal remarcabile cărţi „pentru puşti şi puştoaice” din diferite literaturi ale Europei şi din cea de peste Ocean şi se pregăteşte să studieze, după absolvirea liceului, în Scoţia, adică acolo unde s‑a născut Harry Potter şi unde a fost clonat primul patruped copitat din lume, eternizat în cel mai important muzeu din Edinburgh. Matricea ei de gândire e dată de mitologiile postmodernităţii, fascinante fiindcă sunt intercalate şi eclectice, de imaginarul literaturii fantasy şi de convingerea – deloc naivă, fiindcă ea a fost formulată deja de către Lucretius, înainte de a se ajunge la Lewis Carroll – că lumea se aseamănă cu un burete traversat în toate direcţiile de canale şi canalicule, dintre care unele te aduc înapoi de unde ai pornit, fiind doar labirintice, în vreme ce altele se deschid, pe neaşteptate, înspre miraculoase ţinuturi de magie şi poveste, în care poţi păşi curajos dacă te‑ai săturat de lumea în care trăieşti şi de adulţii sceptici care o populează.

Aşadar – şi e inerent să fie aşa, fiindcă lucrurile sunt similare în mainstream‑ul domeniului –, mesianismul adolescentin de tip iniţiatic traversează subtil această mentalitate, fiind echivalat adesea cu necesitatea emancipării de presiunea funcţionalizată exercitată de cei mai în vârstă. Mitul predilect al adolescenţei e diferenţa: s‑o ştii s‑o recunoşti şi să ai curajul să ţi‑o asumi. I se adaugă imperativul alegerii, uneori cu preţul imaginat al riscului maxim. Însă, ceea ce particularizează această concepţie e, pe de o parte, încrederea în forţa exorcizantă a povestirii, a cuvântului şi, pe de alta (într‑un mod oarecum neaşteptat, dar generalizat la nivelul vîrstei), eschatologicul, presimţirea apocalipsei iminente, din care deja amintitul mesianism se hrăneşte.

Mitizarea cuvântului (ceea ce este formidabil la o generaţie pe care o acuzăm că a uitat să citească şi să scrie, trăind exclusiv în lumea virtuală a telefonului mobil, a Internetului) e derivată din tehnica „grupurilor terapeutice”, la care vorbeşti pentru a te descărca de energiile negative care te opresează. Eschatologia mesianică e mai complexă, cazurile cele mai cunoscute fiind în Matrix şi în romanele despre vampiri albi ale celebrei Stephenie Meyer, noul guru incontestabil al domeniului. Mai sunt şi alte ingrediente (ecologism, maniheism, chiar gnoză primară, nesofisticată), pe care nu le detaliem aici, însă un aspect trebuie relevat în mod obligatoriu: adolescenţii de care vorbim cred cu adevărat în valoarea terapeutică a microsocializării (chiar şi stigmatul poate fi exorcizat în mijlocul unui grup potrivit, altruist) şi în faptul că răul este ceva pasager, vremelnic, putând fi eradicat cu o faptă eroică sau cu o vorbă bună. E ca în Lord of the Rings al lui Tolkien: răul e intrinsec lumii, rolul tău fiind acela de a lua inelul lui Sauron şi de a‑l arunca în foc, salvând în acest fel întreaga omenire.

După mărturisirile autoarei, ea a terminat Re/bel/un/iunea vampirilor la 14 ani, dar nu ni se spune nimic despre gestaţie, deducţiile pe care le putem formula venind exclusiv din direcţia imaginarului şi a complexităţii de frazare, ambele fiind mai precare în jumătatea a doua a volumului (Beti, Becky, chiar Lola sau Fabian), prin comparaţie cu ceea ce oferă prima jumătate. Jucându‑ne cu acronimele, am putea să spunem că volumul redă un caz de VA (Vampire Anonymous), şase vampiri atipici (inadaptaţi, albi, repudiaţi, nevrotici, sau doar melancolici) întâlnindu‑se la miez de noapte în castelui dărăpănat al celui de‑al şaptelea, pentru a‑şi spune povestea. Şase sunt bipezi, iar unul patruped, pisicul‑vampir Lola ajungând în această situaţie ingrată după ce un „Savant Becisnic” o răpeşte de pe stradă, pentru a‑i injecta un „lichid vampirizant”, ale cărui efecte le experimentează. Modele celebre (doctorul Moreau, Frankenstein) ne vin imediat în memorie, însă, pentru a înţelege sensul terapeutic al celor şapte poveşti, trebuie să ne oprim la ultimul protagonist, castelanul Fabian, fratele introvertit şi nevrotic al faimosului Conte Dracula din romanul lui Bram Stoker, autoexilat în pădure din cauza vicisitudinilor la care a fost supus de părinţi, care l‑au preferat dintotdeauna pe fratele puternic, victorios. Avem, de fapt, în carte, două vizite în „Pădurea Interzisă”, numai că la a doua cei şase vizitatori au surpriza de a găsi un amfitrion complet metamorfozat şi un castel integral renovat, efectul terapeutic anti‑nevrotic fiind pus pe seama energiei exorcizante cu care au acţionat poveştile la prima întâlnire.

Ceilalţi şase sunt, în ordine, Robert, Tamara, Ileana, Beti, Becky şi pisica neagră (fostă albă…) Lola, Beti şi Becky fiind primele care rătăcesc prin codru, ceea ce ne face să presupunem că ele au stat la baza decameronului. Oricum, ceea ce ele povestesc e destul de plat, cu masive redundanţe preluate din mitologia vampirilor albi. Lola ajunge pe stradă după ce Savantul se descotoreşte de ea, călătoria ei în „Pisicezia” (locus amoenus felin) nefiind în stare decât să pigmenteze naraţiunea cu un detaliu de atmosferă destul de naiv. Celelalte trei poveşti, însă, spuse pe rând de Robert, Tamara şi Ileana, sunt antrenante sub aspect imagistic, dau dovadă de o superioară maturitate şi dobândesc chiar un fior cosmologic de tip maniheist în povestirea Tamarei.

Unitatea lor e dată de adâncimea psihologică (chiar psihanalitică!) pe care o ascund. Robert e vampirul inadaptat, dominat până la aneantizare de puterea superioară a surorii sale, Verra, care se bucură, evident, de o notorietate la care mezinul nu poate aspira. Ileana e „prinţesa rebelă şi visătoare”, care face totul altfel de cum îi este îngăduit, trezind, în mod firesc, nemulţumirea părinţilor. Locuind într‑o lume perfectă, separată de universul „normal” al răului printr‑un glob impenetrabil, ea vrea, fireşte, dincolo (pe modelul lui Rasselas, protagonistul lui Samuel Johnson) şi dă de o mulţime de necazuri, până când este recuperată.

Povestea Tamarei reipostaziază motivul universal al sanatoriului/ spitalului malefic, ascuns sub o faţadă generoasă, de institut educativ altruist: un stabiliment hibrid le oferă găzduire tuturor orfanilor indiferent de specie (elfi, vrăjitoare, vampiri, zâne etc.), autoarea poveştii descoperind, la un moment dat, că intenţia perechii directoriale e departe de a fi una lipsită de echivocuri, fiindcă intenţia lor este aceea de a‑i transforma pe micii locatari în executanţii robotizaţi ai unui terifiant plan de putere.

Aşa cum cere „reţeta”, progenitura defavorizată arbitrar este cea care salvează situaţia în majoritatea poveştilor, la baza complexului aflându‑se extrapolarea epică a unei revolte subliminale anti‑parentale, care l‑ar fi încântat pe Bruno Bettelheim (The Uses of Enchantment: The Meaning and Importance of Fairy Tales) – asta, ca să ajungem doar indirect la Freud. E interesantă, însă (şi de perspectivă, dacă autoarea va dori s‑o continue) cosmologia entropatiei din povestea Ilenei, în care lumea e reprezentată, maniheist, ca un echilibru energetic instabil, pe care oricine îl poate destabiliza în direcţia binelui sau a răului, după voinţă.

O apreciere specială merită ilustratorii volumului, Irina şi Adrian Oţoiu (mătuşa, respectiv tatăl autoarei), care au transformat un bloc textual uriaş (mă întreb, câţi dintre adolescenţii cărora le este adresată cartea se vor încumeta să deschisă un tom de 460 de pagini…) într‑un regal grafic de mare clasă.

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

  1. tatiana_panaitescu@gmail.com'
    tatiana rădulescu

    Interesant articol despre o generație cu alte perspective de dezvoltare și de reprezentare a lumii. Desigur că este vorba despre tineri fascinați de Herry Potter, de goticul promovat în unele producții , jocuri, spectacole / uneori nuanțate de o formă de melancolie transmisă de altfel de baladele rock. Nu mă miră că se proiectase deja în România un parc tematic Dracula, probabil că urma și altul despre prințesa sângeroasă Estherhazi. INVESTIȚIE ÎN RIGUROASA FORMAȚIE FILOLOGICĂ A TINEREI FOARTE TALENTATE, PROLIFICE(CUM AM ÎNȚELES).
    îNZESTRARE NATIVĂ, PĂRINȚI PERFORMANȚI, ȘCOALA ROMÂNEASCĂ ESTE BUNĂ, ARE POTENȚIAL, NE FUG DE MULT TIMP CREIERELE, PRODUC PLUS VALOARE ÎN ALTE PĂRȚI, APOI SE VORBEȘTE DESPRE ROMÂNICA SAU DESPRE PLAIURI MIORITICE, ÎN CEL MAI FERICIT CAZ. EMO.
    ÎNCOTRO, TINEREȚE? ÎNCOTRO RĂDĂCINILE, ÎNCOTRO PRIVIREA, SUFLETUL?

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest