Contemporanul » Eseu - Publicistică » Casa Lenş‑Vernescu

Casa Lenş‑Vernescu

Noul proprietar al casei, Gună Vernescu (1830‑1900), a fost un activ politician liberal care îndeplinea funcţii de ministru, preşedinte al Camerei Deputaţilor şi al Senatului…

Casa Vernescu este o clădire unică prin personalitate, valoare artistică şi capacitatea de a reda gândirea unui mare arhitect. Situată pe Calea Victoriei, ea se află pe artera care a dezvăluit cel mai exact transformarea Bucureştiului, în secolul al XIX‑lea, dintr‑un oraş al fastuoasei vieţi orientale într‑un centru al civilizaţiei europene. De‑a lungul arterei, elita bucureşteană şi‑a construit reşedinţele, imobile care au sfidat vremurile şi străjuiesc semeţe, elegante, purtând cu ele enigmele trecutului.

Călătorii străini care au vizitat Bucureştii înaintea perioadei regulamentare au menţionat schimbările survenite în arhitectura caselor din Bucureşti. Elveţianul François Recordon remarca în 1815 că „multe dintre cele mai noi clădiri, ca, de pildă, palatele boierilor Brâncoveni, Goleşti, Romaniti, Filip Lenş, Cantacuzini şi Villara, merită să atragă privirile persoanelor celor mai indiferente, atât prin bogăţia, cât şi prin mărimea deosebită a fiecăreia dintre aceste clădiri. Casele oamenilor de rând, ca şi acele ale boierilor, n‑au decât un singur cat afară de parter, ce este de obicei ocupat de prăvălii”. Consulul prusian din Bucureşti Kreuchely‑Schwerdtberg nota în anul 1822 că „între cele mai frumoase case trebuie să numărăm mai ales pe cele ale cămăraşului Filip Lenş, ale banului Văcărescu, ale vistierului Romaniti, ale vornicului Constantin Golescu, ale banului Brîncoveanu şi altele câteva”.

Mergând spre Nord pe această arteră, acolo unde se află Capul Podului Mogoşoaiei, locul de unde pornea marea plimbare de la „Şosea”, întâlnim casele marilor familii care, în veacul al XIX‑lea, scriau istoria acestor locuri: Ştirbei, Lahovary, Cantacuzino, Grădişteanu, Manu, Dissescu, Filipescu, Cesianu, Cerchez şi alţii asemenea. Printre ele îşi stabileşte reşedinţa şi Filip Lenş (1779‑1858), boier din protipendadă, cu ranguri înalte: mare vornic, mare vistier şi mare logofăt al dreptăţii. Acesta îşi ridică la 1820 o casă pe Podul Mogoşoaiei, la nr. 262 (actual 133), în mahalaua Popa Cosma, culoarea de galben. Casa avea parter şi un cat, cu faţada la stradă şi un mare teren ce se întindea până la uliţa ce venea dinspre biserica Sfinţii Voievozi, de pe fostul Pod al Târgoviştei (actuala Calea Griviţei). Familia Lenş ocupă un loc important în nomenclatura neamurilor vechi ale ţării noastre, atât prin trecutul său istoric, cât şi prin rolul însemnat jucat în secolul al XIX‑lea de personajul ce stabileşte definitiv această familie în ţara noastră. Jean‑Baptiste de Linche se refugiază la 1760 de la Constantinopol la Bucureşti, unde devine secretarul particular al prinţului domnitor Ipsilanti şi guvernator al copiilor săi. Din căsătoria cu Maria Hodivoianu, sora polcovnicului Hodivoianu, va avea un singur copil, Filip Lenş, născut în anul 1779. Tânărul Lenş va fi protejat de prinţul Ipsilanti, în amintirea tatălui său. El ocupă diverse funcţii în administraţia ţării şi în magistratură, ajungând succesiv vornic, mare vistier sau ministru de finanţe şi, în final, ministru al justiţiei (mare logofăt al dreptăţii). Filip Lenş va fi unul dintre cei mai însemnaţi şi bogaţi boieri din Ţara Românească, fiind o pildă pentru contemporanii săi, în privinţa priceperii în afaceri, mai ales în perioada în care a stat la conducerea Ministerului de Finanţe. După Revoluţia de la 1821, Filip Lenş va fi unul dintre cei şapte mari boieri chemaţi la Constantinopol de către Poartă, pentru o nouă demnitate.

În această casă a locuit generalul Pahlen, primul preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor, la 1829, ulterior adăpostind cancelaria generalului Kiseleff. Mai târziu, în anii 1853‑1854, în timpul războiului Crimeei, casa Lenş a fost reşedinţa generalisimului trupelor ruse, Mihail Dimitrievici Gorceakov, care a locuit aici cu adjutanţii cancelariei sale, contele Suhtelen şi şeful statului major, Kotzebue. Până în 1853, anul morţii sale, a locuit în casa zidită la 1820 pe Podul Mogoşoaiei. Această locuinţă devine ulterior o cazarmă de infanterie, apoi sediul Ministerului de Război. În anul 1886 este cumpărată de omul politic Gheorghe (Gună) Vernescu, membru al Consiliului de Stat.

Noul proprietar al casei, Gună Vernescu (1830‑1900), a fost un activ politician liberal care îndeplinea funcţii de ministru, preşedinte al Camerei Deputaţilor şi al Senatului. Într‑un gest firesc pentru epocă, acesta a dorit transformarea clădirii, ce purta caracteristicile caselor boiereşti de la sfârşitul de veac XVIII şi începutul celui de‑al XIX‑lea, într‑un „Hotel” particular în stilul celor cunoscute în Franţa, locul în care majoritatea intelectualităţii române îşi realizase studiile superioare şi, mai ales, de unde emana gustul artistic al Europei de atunci. Pentru aceasta, a avut ideea îndrăzneaţă de a apela la arhitectul Ion Mincu, sosit de curând de la Paris, unde îşi încheiase în mod strălucit studiile de arhitectură la École des Beaux Arts. Transformarea unei case sobre şi masive într‑o locuinţă care să sugereze eleganţa şi monumentalitatea unui palat, fără modificarea radicală a volumului care se încadra în tradiţia constructivă a zonei, au reprezentat o adevărată provocare pentru Ion Mincu. Arhitectul dovedeşte, chiar prin acest prim demers profesional, capacitatea de a fi creator‑novator în domeniul arhitecturii. Bucureştiul, la 1887, era un oraş care îşi dorea înscrierea în circuitul european de valori, inclusiv prin adoptarea stilului major vehiculat în arhitectura marilor capitale, eclectismul de factură academică. În acest context, Mincu va realiza transformarea casei Lenş‑Vernescu într‑o reşedinţă unică prin expresia arhitecturală.

Ion Mincu păstrează sobrietatea tratării exteriorului, volumul central fiind subliniat numai de cartuşele ample dispuse pe ambele faţade importante, aceea spre Calea Victoriei şi cea principală, orientată tradiţional spre curte. Rezolvarea spaţiilor interiorului porneşte de la holul central dominat de ampla scară ce duce spre catul superior. Scara se desfăşoară, contrar aşteptărilor, într‑un volum imaginar ce are la bază ovalul, ceea ce‑i conferă amploare şi conduce deja spre ideea unui inedit al rezolvărilor.

Holul, care se desfăşoară pe două nivele şi, prin raportul de mărime a stâlpilor şi coloanelor de susţinere, conduce către efectul de monumentalitate şi personalizare a acestui spaţiu central, devenind emblematic pentru clădire. Soluţia spaţială este susţinută de eleganţa şi rafinamentul decorativ al tratării fiecărui detaliu. Ca zonă pentru personalizarea încăperilor este ales plafonul. Soluţia este interesantă şi rareori folosită atât de exclusiv. Pereţii sunt în general sobri şi mai simplu trataţi. Tavanele se bucură de o atenţie cu totul specială, aici găsindu‑se o varietate de formule plastice de o bogăţie neaşteptată: casetoane, jocuri de ghirlande, bandouri ce delimitează registre pictate, inscripţionate astfel ca să devină elemente de sugestie a preocupărilor profesionale sau intelectuale ale gazdei. În una dintre ele, numele marilor gânditori ai omenirii înscrise în casetele de lemn ale plafonului, în alta, deviza „Dura lex sed lex” şi citarea înţelepţilor Solon, Licurg, Iustin. Nu lipseşte plafonul sugerat de renaşterea italiană. Arhitectul Mincu este inovator total şi în modul tratării spaţiilor etajului, care, până la el, în casa unifamilială, era rezolvat neutru. Aici, la casa Vernescu, voinţa comanditarului şi bucuria realizării unor spaţii care să se individualizeze îl determină pe arhitect să găsească o gamă de motive decorative speciale pentru fiecare încăpere. Preţiozitatea spaţiilor este dată şi de materialele de finisare: lemn lucrat sau pictat, stuc savant modelat sau foiţă de aur. Nu lipsesc, în buna tradiţie a epocii, nici tavanele cu picturi purtând semnătura marilor artişti decoratori ai epocii, ca G.D. Mirea. Şemineele din marmură albă cu basoreliefuri decorative, cu motive vegetale şi figuri antropomorfe ne poartă imaginativ spre sălile de bal. Spaţiile capătă o valoare excepţională, fiind tratate cu adevărat ca într‑un palat. Valoarea artistică a Casei Vernescu l‑a impus pe Ion Mincu ca pe unul dintre marile talente româneşti.

După ce a fost vândut statului, imobilul a continuat să‑şi păstreze funcţia de spaţiu de reprezentare, ca sediu al Ministerului de Război sau al celui de Industrie şi Comerţ, fie devenind casa de protocol a Ministerului Construcţiilor de Maşini. Deşi nu a suferit transformări majore, îmbătrânirea permanentă, nesusţinută de modalităţi specifice de conservare, a dus încetul cu încetul la pierderea unei părţi din strălucirea sa de odinioară.

Monumentul istoric, atât de valoros prin compoziţia arhitecturală, Casa Vernescu, care adăposteşte acum „Casino Victoria”, trebuie să beneficieze de şansa unei discrete, dar permanente, bune întreţineri a excepţionalei opere artistice, sub supravegherea atentă a specialiştilor, pentru a menţine strălucirea şi frumuseţea casei‑palat ale cărei temelii au fost puse în urmă cu 200 de ani.

■ Expert în costum şi accesorii vestimentare de epocă, Birou Istorie Medievală, Muzeul Municipiului Bucureşti

Maria‑Camelia Ene

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest