Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Belşug, har, bucurie…

Belşug, har, bucurie…

Se cuvine să aştepţi şi să ai răbdare, căci dacă stă scris să ajungi unde ţi‑ai propus, vei ajunge în mod cert. Şi nici un regulament din lume nu‑ţi va sta în cale. Exact atunci când se cuvine, se va forma culoarul propice şi…

Se întâmplă parcă mereu la fel şi de fiecare dată am o senzaţie inexplicabilă. La primul nivel pare ceva asemănător cu un început de plutire, înrudită cu un fel de stare melodioasă, schilleriană. Sau pierdere – ca să nu zic derută – de durata câtorva fracţiuni de secundă, când pare că nevăzuta coamă a unui val te ridică uşor‑uşor, îndepărtându‑te ori, mai exact, decupându‑te din contextul în care te afli. Pare că un timp se suprapune peste un alt timp, o realitate peste alta, şi mai misterioasă, deşi nu e sigur nimic, nici faptul că simţi cum trupul tău e locuit de un suflet străvechi, prin ai cărui ochi vezi acelaşi obiect cu totul diferit, angulaţia şi starea emoţională rămânând a fi cruciale, în timp ce stranietatea deconcertantă a felului tău de a fi şi a lumii prin care treci îţi dă neostenit de lucru. E ca şi când aş mai fi trecut pe aici, mie rămânându‑mi un singur lucru: să‑mi amintesc exact când anume, repet interior. Doar că, oricât de mult mi‑aş dori să aflu şi oricâte eforturi aş face, sunt departe de a‑mi aduce aminte. Totuşi, recunosc o sumedenie de detalii fie studiind felul în care lunecă pliul mantiei unei statui, fie porticul unei coloane romane, conservate fără reproş, în ciuda timpului şi a intemperiilor, la urma urmelor, fireşti, fie că văzduhul pare încărcat de ceva familiar, cunoscut de mult şi, totuşi, de fiecare dată, aproape, cu desăvârşire nou. Ce stranie e lumea prin care trecem! Dacă vezi stranietatea lumii măcar din timp în timp prin ocheanul acelui extaz nietzschean contemplativ – moştenire de la uriaşii presocratici, gravi şi copilăroşi, o parte a acestora scurşi pe miraculoasele pământuri milesiene –, ea, stranietatea deconcertantă a lumii, creşte în intensitate, dându‑ţi neostenit de lucru şi harponându‑te spre misterele ei. Oricât ar încerca cineva să le acopere de zgura unor energii nu tocmai pure, misterele‑şi sporesc lumina, în esenţă, de neatins.

Aceste stări succesive m‑au încercat nu o dată, aflându‑mă într‑un peisaj sau muzeu, sau templu, sau colţ de ţară europeană, ori de altundeva. Acest obsesiv deja vu – în a cărui margine cercetătorii, cu toate că studiază senzaţia de decenii, lunecă deocamdată în supoziţii fără temei ştiinţific, derivate din teorii ce ţintesc un presupus dezacord între lobul temporal, responsabil de recunoaşterea locurilor şi a lucrurilor, şi acea senzaţie – mă tachinează, câteodată, aşadar, acel deja vu atât de insistent, încât e necesar un efort volitiv pe măsură pentru a mă debarasa de starea invazivă şi pentru a contempla în voie ceea ce se cuvine sau pentru a fi, pur şi simplu, eu însămi, conştientă, în continuare, de starea liminară şi, totuşi, trecând‑o într‑un plan secund, pentru a fi prezentă, din ce în ce mai prezentă.

Este exact ceea ce am trăit după ce am savurat îndelung o porţie urieşescă de suc de rodie, care‑mi place la nebunie, şi am urcat, apoi, treptele locului sacru, purtând numele şi urmele Împăratului şi Sfântului Prorooc David. Era o zi de un gri ultraviu, la suprafaţă şters, anunţând din rărunchii norilor o ploaie şi întârziind să descarce energiile tensionate, care pluteau în văzduhul de primăvară. Era o linişte plină, rotundă, cu toate că tensiunea simţită cu tot trupul psihic dădea semne vădite în lucruri, în oameni, terase, ziduri, copii, porticuri, petice opulente de verdeaţă şi scuaruri de măslini victorioşi, de un verde argintat pe alocuri, crescut din jocul dintre lumini şi umbre, studiat nefiresc de concentrat de două tinere, fete aproape, care purtau pe umăr câte o armă masivă, ce m‑a făcut – abia intrată în spaţiul muzeal al Turnului lui David, delimitat de restul aşezării printr‑un zid străvechi, somptuos – să mă întreb: oare cum de rezistă aceste vestale sub greutatea aceea de metal, care nu le curbează nici spinarea, nici sufletul? Straniu e că, fiind purtătoare de arme masive, acele zâne primăvăratice îşi păstrau intactă feminitatea şi puteau lesne concura cu celebrele graţii botticelliene! Exagerez, desigur, foarte puţin însă! Tinerii înarmaţi, controalele, de obicei, ultraconştiincioase, făcute mai oriunde te‑ai afla în Ţara Sfântă, ţin de mult, după cum se ştie, de lucruri aşezate în agenda firescului, în primul rând, pentru securitatea celui verificat. De altfel, contrastul dintre frumuseţea chipului celor două vestale, pacea şerpuind în jur şi caracterul monumental al vestigiilor, ruinelor, statuilor şi exponatelor găsite pe terenurile, etajele, nivelurile turnului davidian, inclusiv în moscheea din interiorul citadelei, avea să ne marcheze vădit, urmărindu‑ne preţ de câteva ore şi întorcându‑ne cu faţa, de fiecare dată, spre acel savant melanj de civilizaţii, edificate de‑a lungul veacurilor de cei care au trecut pe aici, prin această impunătoare cetate, a cărei menire incipientă consta în asigurarea liniştii şi securităţii oraşului sfânt dinspre Poarta Jaffa, una dintre dovezile reuşitei acestei intenţii fiind şi statuia lui David cu capul lui Goliat la picioare, aflată la primul nivel. De aici, din Turnul lui David, se vede ca în palmă, aproape, o parte a Cetăţii Sfinte, ale cărei vii cartiere se lasă contemplate pe porţiuni întinse.

E adevărat că sursele istorice se contrazic adesea. Or, în asemenea cazuri renunţi neîntârziat la cele neconcludente şi revii la filele care tratează istoria, în primul rând, cu respectul cuvenit faţă de un înscris, ce‑şi găseşte suportul într‑o documentare amănunţită şi neapărat în aşezarea evenimentelor supuse analizei în contextul social, cultural şi istoric, în care s‑au întâmplat. Ţin minte cu o precizie casantă reacţia mea în faţa unor file în care se scria negru pe alb că, în pofida căutărilor scrupuloase, un grup de arheologi n‑a găsit Templul lui Solomon şi a constatat faptul că acesta n‑a existat vreodată. Să‑l mai caute, n‑au căutat decât la suprafaţă, să mai insiste, am murmurat interior; dacă scrie în Cartea Sfântă despre Templul lui Solomon, prin urmare, aşa e, somptuoasa construcţie există, de bună seamă, repetam, în timp ce mâna mea renunţase să mai răsfoiască acele pagini excedate şi, în mod cert, din cale afară de grăbite, şi se mutase de îndată la Cântarea Cântărilor – monumentul de neegalat, lăsat moştenire de fiul Împăratului David, a cărui sfinţenie nu încetează să fie disputată, controversele neştirbind câtuşi de puţin din prestigiul şi strălucirea autorului psalmilor.

Ne aflam, evident, într‑un spaţiu privilegiat şi tot ce vedeam ni se impregna în memoria spiritului şi a trupului, luminate de belşug, har şi bucurie, scurse în albia extatică a recunoştinţei. Luasem cu mine volumaşul de psalmi davidieni – e cât palma unui copil de doisprezece ani –, din care citesc şi tot recitesc zi de zi, aproape; era în buzunar şi, din când în când, îl deschideam discret la întâmplare, recitind câte un verset ce părea că urneşte din loc fie aerul dens, fie câte un nor, fie câte o pală abia sesizabilă de vânt. Trecând pe lângă o pereche de porumbei ce stăteau faţă în faţă pe coama zidului dinspre apus, am surâs din adâncurile sufletului, oprindu‑ne, brusc, cu intenţia explicită de a nu‑i deranja. Nici pomeneală. Stăteau nestingheriţi acolo, pe creasta zidului, ca şi când ar fi urmărit discret aburii istoriei şi ai năpastelor trecute peste aceste locuri care sfinţesc totul, aproape, şi, mai cu seamă, oamenii, care – harponaţi într‑un spaţiu ideal şi real, în egală măsură, ce‑i ajută să facă faţă atrocităţilor istoriei – au rezistat exodului egiptean, celui babilonean, catastrofelor provocate în timpul ocupaţiei romane – când Ierusalimul a fost şters de pe faţa pământului – apoi războaielor sângeroase şi holocaustului. În timp ce eveniment peste întâmplare se depuneau în straturile memoriei cum se aşază strat pe strat cultural în şantierele arheologice, pe măsură ce se învolbura cruzimea, nedreptatea, ba chiar monstruozitatea ce‑au însoţit dramele acestui popor numit, adeseori, ales, faţă în faţă – ca într‑o replică inevitabilă era să zic, dreaptă şi firească – se accentua, prinzând relief, un alt tip de realitate, încet‑treptat, construită din câteva calităţi şi, în primul rând, calitatea de a renaşte din cenuşă, de a se reface din temelii, lunecarea de pe o limită în albia alteia constituind un prilej de a se reface miraculos, cu răbdare şi inteligenţă, cu înţelepciune, forţă, curaj şi iubire, orice edificiu de pe acest pământ sfânt urmând parcă o seamă de legi ce se lasă cunoscute pe sfert numai, restul scapă înţelegerii dintr‑o seamă de precepte şi… Iubirea se înzideşte în toate, învingând oricât de târziu.

Urcam treaptă după treaptă, urmărind cum din memorie mi se şterge, încet‑treptat, imaginea machetei intimidante prin perfecţiunea‑i rotundă, ce reprezenta Templul Împăratului David, şi alegând să privesc cu un amestec de admiraţie şi nostalgie ruinele, conservate de specialişti în domeniul restaurării. Urmăream fragmente de coloane, parcele de ziduri, porţiuni de grădină, întârziam lângă statuia lui David cel tânăr, drept, fragil, încordat, puternic şi demn, ţinând la picioare capul lui Goliat – victorie surprinsă în Psalmul necanonic 151 –, fiindcă toate aceste şi alte mărturii ample, extrem de vii şi în zilele noastre, vorbesc într‑o limbă în care au vorbit, cu milenii în urmă, marii oameni pentru care a dialoga cu Dumnezeu era o realitate superioară, imposibil de tăgăduit, urmată, sfinţită şi construită zi de zi în raza miracolului de a crede puternic în ceva nevăzut, arătat aleşilor între aleşi, şi prezent, pururi omniprezent. Respiram acelaşi aer respirat, aşadar, pe vremuri, de acei oameni mari şi la Thomas Mann, bunăoară, care a scris ampla frescă Iosif şi fraţii săi tocmai pentru a întârzia în acel văzduh dens, rar, cvasiirespirabil. Şansa de a te afla aici, pe aceste trepte ce păstrează urmele, amprenta paşilor acelor aleşi între aleşi, şansa de a atinge aceste ziduri grele de istorie erau toate, laolaltă, un dar, de care te bucuri şi acum, scriind despre acele experienţe. Bucuria ta îi molipsea şi pe prietenii însoţitori, inclusiv perechea de hulubi ce‑ntârzia pe coama zidului, măsurându‑l de la un capăt la altul şi neîncetând să se aştepte, să se caute, să‑şi dea reciproc semne de recunoaştere, deci, de iubire, deşi sau cu atât mai mult cu cât se aflau alături, lipiţi, sudaţi, aproape, respiraţia unuia atingând respiraţia, aerul celuilalt, şi aducându‑ne aminte că templele sunt, mereu, în primul rând, înlăuntrul nostru. Dumnezeu e în fiecare dintre noi. Iar bucuria de a‑l recunoaşte în celălalt, în clipe de graţie, te urcă spre albia harului de a o cânta, de a o slăvi, întârziind‑o astfel şi îmbogăţindu‑i pe cei aflaţi în raza acelei bucurii.

Aceeaşi bucurie, trăită cu aceeaşi intensitate, aproape, am simţit‑o peste câteva luni, într‑un noiembrie înfrigurat, la Milano, în timp ce mă pregăteam pentru un periplu ca pentru un eveniment al fiinţei. E adevărat că de la bun început fusesem informată că nu am nici o şansă să văd aievea ceea ce visam de mult; biletele pentru participarea la spectacolul leonardesc sunt epuizate cu luni înainte. Prin urmare, e cazul să mă resemnez cu acest rateu etc. În timp ce mi se comunicau aceste realităţi de bun‑simţ, ascultam cuminte, fără reproş, mai degrabă, liniştea cvasidesăvârşită, care mă cuprinsese. Aurul se căleşte, formându‑se, în miezul focului. Se cuvine să aştepţi şi să ai răbdare, căci dacă stă scris să ajungi unde ţi‑ai propus, vei ajunge în mod cert. Şi nici un regulament din lume nu‑ţi va sta în cale. Exact atunci când se cuvine, se va forma culoarul propice şi…

Trezindu‑mă, dimineaţă de dimineaţă, la câţiva paşi de Via Dante şi bându‑mi cafeaua scurtă şi tare în faţa Domului milanez, situat în inima înstăritei Cetăţi a Lombardiei – unde, între altele, a fost încoronat, după cum se ştie, Napoleon Bonaparte –, mă grăbeam încet să savurez, în ciuda frigului pătrunzător, fiecare clipă a acelor dimineţi înnourate, populate intens şi copilăros de stoluri de porumbei atât de blânzi, încât se lăsau fotografiaţi şi admiraţi de trecătorii rari, totuşi, la acele ore ultramatinale. Mă pregăteam sufleteşte pentru evenimentul aşteptat, care urma să se întâmple în trena aşteptărilor, pentru că cineva, pur şi simplu, renunţase pe ultima sută de metri la mult râvnitele bilete ce asigurau accesul la capodopera leonardescă. Se cuvenea, de bună seamă, să găsesc locul din vreme, să fiu prevăzătoare şi punctuală, spuneam, deşi până la ora programată pentru vizionare rămânea timp destul. Pe parcursul unuia din periplurile matinale, însoţite, mai mereu, de norii denşi şi porumbeii tăcuţi şi foarte curioşi – o curiozitate copilăroasă şi molipsitoare – am găsit relativ uşor discreta Biserică Santa Maria delle Grazie – lăcaşul ce găzduieşte minunea de pictură murală –, fixând locul, reperele şi onorându‑mi traseele gândite pentru acea zi, a cărei luminoasă cupolă urma să o înălţăm cu acel dar al darurilor – La ultima cena, lucrată răstimp de trei ani, între 1495 şi 1498, pentru ducele Ludovico Sforza, în sala de mese dominicană, al cărei perete fusese folosit ulterior de trupele napoleoniene, incredibil, ca zid al unui tir. Lucrarea murală, supranumită de contemporanii lui Leonardo da Vinci „pictura care vorbeşte”, este executată – în flagrantă contradicţie cu regulile consacrate şi unanim respectate – pe un perete uscat, ceea ce urma să creeze o serie de reale dificultăţi ţinând de păstrarea capodoperei leonardeşti, unii comentatori deliberând cu argumente greu de contestat pe marginea unui rateu din punct de vedere tehnic. Rememorând acest amănunt, cum să opreşti gândul să zboare spre statuia lui David – sculptat de Michelangelo dintr‑un fragment de marmoră, culmea, rebutat de un alt artist – şi, previzibil, spre Sclavii michelangeleşti, disipaţi pe holul somptuoasei Galleria dell’Accademia din Florenţa, hol care te conduce spre sculptura Regelui David. Şi cei patru sclavi – simboluri ale libertăţii promise şi recâştigate cu un efort susţinut zi de zi – reprezintă lucrări… neterminate, proiectul unui mormânt de proporţii urieşeşti depăşind, de departe, capacitatea artistului de a‑l realiza. Rateurile marilor artişti se întâmplă să dăinuiască secole, ba chiar să facă şcoală şi să treacă cu brio prin furcile caudine ale încercărilor de a fi rătăcite sau şterse de pe faţa pământului, ca o dovadă covârşitoare a darului de a fi ţinute în palmă. În condiţiile în care acoperişul sălii de mese dominicane ale Mânăstirii Santa Maria delle Grazie, unde se află capodopera leonardescă, a fost distrus în întregime, faptul că Cina cea de taină a rămas, totuşi, intactă e un flagrant de evident miracol. Cum e un miracol darul de a găsi cei patru sclavi michelangeleşti după moartea artistului, la bottega acestuia din Florenţa, nepotul lui Michelangelo oferindu‑le Marelui Duce Cosimo I Medici, a cărui fermă clauză testamentară a păstrat intact până în zilele noastre centrul vechi al Firenze – un topos iradiant al Renaşterii.

Trecuţi de toate controalele, inevitabile desigur, am fost uimiţi – cei douăzeci şi cinci de membri ai grupului – de permisiunea de a fotografia monumentala lucrare; şi am profitat cu asupra de măsură şi de uimire, şi de prilejul de a face cât mai mult instantanee. Recunoşteam fotografiile, schiţele, sacii cu nisip, cu care a fost blindată lucrarea, pentru a o proteja în vremea războiului de bombardamente; recunoşteam totul, văzut parcă nu se ştie când, nici cum, nici unde anume. Tăcerea lăsată era, din timp în timp, anulată de comentariile parcimonioase şi exacte ale ghidului, rostite în şoaptă. Miracolul se dezvelea fără efort, firesc, ca o zi de iarnă, cu o ninsoare rară, blândă şi rece. Şi tăia respiraţia, umplând coşul pieptului până la refuz de recunoştinţă. Respiram acelaşi aer cu… Leonardo. Bucuria avea darul de a ne ascuţi simţurile, grăbite să înregistreze cât mai multe unghiuri, pliuri, priviri, îndreptate – ca cele ale Apostolilor – spre centrul desăvârşit, scăldat într‑o lumină intensă, bucuroasă de ea însăşi, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât dezvăluie, la un moment dat, trădarea care va urma – subiecte despre care s‑au scris biblioteci.

Bucuria luminoasă, de care eram locuiţi când stăteam faţă în faţă cu unul dintre vârfurile lumii, se revarsă, surprinzător – vom constata exasperant de fericiţi –, în toate instantaneele fotografice. Bucurie venind în valuri intempestive dinspre una dintre minunile lumii. Dinspre un vârf indiscutabil al culturii europene, care a rezistat cataclismelor istoriei şi ale timpului – cel mai aspru judecător, poate –, rămânând intact inclusiv în urma dezastrelor şi bombardamentelor din cel de‑al Doilea Război Mondial. Ca şi aurul, reperele intangibile, modelele de neegalat, se decantează, călindu‑se, în inima focului şi întârziind în miezul enigmei, ai cărei mărturisitori avem privilegiul de a fi. Un privilegiu recunoscut şi urmat în raza convingerii vii, conform căreia cei care se apropie într‑o măsură mai mare de îndumnezeire, cu vorbele lui Beethoven, au obligaţia morală – înnobilată de servitute şi smerenie – de a răspândi „razele divine în mijlocul umanităţii”.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest