La 33 de ani de la momentul 1989, care marchează sub raport istoric colapsul regimurilor comuniste în Europa de Est (în ceea ce era numit „lagărul socialist”), iar sub raport cultural, sfârşitul unei epoci literare, definită neutru, aproape impersonal, „literatura română postbelică”, o privire retrospectivă şi recuperativă asupra poeziei scrise de Ana Blandiana în interiorul acestei epoci trecute va oferi posibilitatea unei duble evaluări. Pe de o parte, asupra nivelului atins de poezia românească în epoca regimului comunist, şi mai exact până aproape de finele acestuia, când a apărut antologia Anei Blandiana Poezii, în colecţia canonică Biblioteca pentru toţi (BPT), în aprilie 1989.[1] Blandiana fiind o poetă reprezentativă pentru generaţia ’60 şi pentru lirica românească scrisă şi publicată în timpul regimului trecut, imaginea obţinută prin analiză, interpretare şi evaluare a poeziei sale poate fi proiectată asupra poeziei unei epoci. Modul în care este gândită poezia în interiorul unui regim totalitar întins pe patru decenii, felul în care scriitorii adoptă anumite strategii pentru evitarea injoncţiunii ideologice şi a epurărilor tematice şi problematice operate de Cenzură, referenţialitatea deghizată simbolic şi „liric” pentru ca publicul cititor să o recunoască sub enunţurile aluzive – toate acestea definesc nu numai poezia Anei Blandiana, ci şi creaţia unei întregi direcţii artistice, în epoca trecută. Un set de codificări simbolice şi artistice, propriu poeziei româneşti în anul de răscruce 1989, poate fi regăsit în poezia antologată a Anei Blandiana şi apărută, în condiţiile epocii, foarte aproape de sfârşitul acesteia.
Pe de altă parte, evaluarea liricii poetei din generaţia ’60 nu priveşte numai calitatea acesteia de document poetic al unei generaţii literare şi al unei epoci istorice. Înainte chiar de a fi reprezentativă pentru aceste categorii socio‑culturale mai largi, poezia Anei Blandiana se prezintă ca un univers poetic propriu, ca un sistem de semne organizat într‑un mod particular şi personalizat. Altfel spus, înainte de a fi vocea unei generaţii şi protagonist al unei epoci literare, Ana Blandiana este o voce personală, greu confundabilă, aparte de liniile – şi ele distincte – ale unor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Angela Marinescu. În mod evident şi vizibil pentru cine i‑a citit poezia, versurile Anei Blandiana diferă semnificativ de cele ale poeţilor şi poetelor din această enumerare, iar diferenţele atestă complexitatea tabloului generaţionist şi, nu mai puţin, nivelul artistic atins de poezia românească în timpul epocii trecute. Considerând creaţia poetică a Anei Blandiana aşa cum a fost ea antologată în colecţia canonică BPT, în aprilie 1989, cu numai câteva luni înainte de momentul decembrie 1989, al sfârşitului regimului comunist în România, voi introduce în cursul analizei o altă antologie a poetei, apărută însă în condiţii de libertate, în 2008: Poeme. 1964‑2004.[2] Compararea celor două antologii, una apărută în condiţii de cenzură, într‑un regim totalitar, în România anului 1989, alta în contextul epocii actuale, postrevoluţionare, în 2008, va arăta nu numai strategiile subversive ale poetei şi eficienţa acestora în unele texte, ori „evazionismul” liric din altele, ci şi limitele Cenzurii în a identifica situaţiile „cu probleme” de ordin ideologic şi a le elimina din manuscris înainte de publicare.
Comparaţia făcută între cele două antologii va arăta, totodată, şi ce a considerat autoarea ca fiind reprezentativ, din creaţia ei poetică, pentru jalonarea prin antologare a unui parcurs mai amplu. În ambele cazuri, antologarea a avut girul poetei ori a reprezentat chiar opţiunea ei primă, spre deosebire de situaţiile în care un critic sau un istoric literar alege, conform gustului propriu, textele din sumarul antologiei unui poet. Cele două antologii arată prin urmare, la distanţă de ani între ele, ce a considerat Ana Blandiana ca fiind reprezentativ pentru propria ei creaţie şi evoluţie poetică. Ce se regăseşte în sumarul ambelor antologii, una apărută în condiţiile unui regim totalitar, alta în cele ale unui regim democratic, poate fi considerat, sub raport logic, conţinutul textual considerat definitoriu de poeta însăşi. Numitorul comun al celor două antologii, una din 1989, alta din 2008, este poezia Anei Blandiana aşa cum fusese ea scrisă, publicată şi antologată la momentul 1989, în ce considera autoarea că avea ea mai personal, mai ilustrativ, mai reprezentativ şi exponenţial. Înainte de a deveni imaginea multifaţetată proiectată de critica şi istoria literară, o antologie de autor este o imagine de sine.
În sumarul antologiei din 1989 sunt cuprinse poeme din nouă volume, la care se adaugă o secţiune de Inedite. În ordine, volumele din care s‑a antologat pentru volumul din colecţia BPT sunt următoarele: Persoana întâia plural (1964), Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier (1981), Stea de pradă (1985). Antologia din 1989 se încheie printr‑o secţiune de poeme inedite la acea dată, primul fiind Arhitectura valurilor, ce va da titlul primului volum de versuri postrevoluţionar al Anei Blandiana, apărut în 1990. În antologia din 2008, poemul care a dat titlul volumului din 1990 este reintitulat Arhitectură‑n mişcare, aceasta fiind unica diferenţă faţă de poemul ce apărea în antologia din 1989 la secţiunea de inedite. În rest, textul poemului este identic în ambele antologii. Aceasta şi datorită „evazionismului” liniştitor pentru Cenzură al poemului respectiv, care începe cu versurile:
Cine şi ce ar putea să oprească vreodată
Această arhitectură‑n mişcare
Mereu renăscând şi murind
Asemenea versuri, ca şi celelalte din poemul Arhitectura valurilor din 1989 devenit Arhitectură‑n mişcare în 1990, nu puneau „probleme” Cenzurii din regimul trecut, dovadă că au şi apărut în antologia canonică din colecţia BPT. În schimb, patru texte din antologia din 2008, care apar în sumar între volumele Ochiul de greier (1981) şi Stea de pradă (1985), nu au apărut în antologia din 1989, tocmai fiindcă aveau un conţinut şi o tonalitate de o subversivitate, aşa-zicând, manifestă. Ceea ce era „ascuns” era de fapt foarte clar pentru publicul românesc din 1989, apăruse în revista „Amfiteatru” în 1984 şi determinase, din partea decidenţilor ideologici în sferă culturală, o a doua interdicţie aplicată poetei, după cea din prima ei tinereţe. De Cenzură nu au mai trecut, pentru a rămâne în sumarul antologiei din 1989, cele patru texte care apăruseră în „Amfiteatru” cinci ani mai devreme, stârnind un uriaş efect de ecou pe scena literară şi culturală. A doua oară, toleranţa Cenzurii a fost zero pentru aceste poeme, astfel că niciunul dintre ele nu apare în antologia din 1989. Iată Cruciada copiilor, care va fi reluat în antologia din 2008, poem cu trimiteri explicite, transparente, la politica ceauşistă a creşterii natalităţii prin decretarea avorturilor ca ilegale şi interzicerea lor:
Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n‑aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.
Poemul este pregnant şi impresionant chiar pentru un cititor tânăr de astăzi, lipsit de referentul existenţei colective dinainte de Revoluţia din decembrie 1989, în regimul ceauşist ce făcuse numeroase victime printre femeile care aleseseră să avorteze ilegal.[3]
În celelalte poeme din grupajul din revista „Amfiteatru”, supuse cenzurării şi neincluse în antologia din 1989[4], avem faimoasa imagine a poporului „vegetal”, în Eu cred, trimiteri simbolice la „gratii” şi la „fuga” cu articol hotărât, în Delimitări, precum şi un inventar al „Epocii de Aur”, cum se (auto)numea epoca lui Nicolae Ceauşescu, în Totul. Poemul acesta din urmă, pe care îl voi cita integral, este absolut remarcabil sub raport literar, dar şi ca document al unui regim politic, social şi istoric aflat în faza lui terminală. Realismul documentar impregnează aici materia „lirică” şi îi dă o cu totul altă direcţie decât aceea a evazionismului poetic şi artistic. Poemul panoramează şi totodată radiografiază prezentul bolnav al unei epoci:
Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie câteodată, cozi la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gândaci de Colorado, benzină,
steguleţe, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export,
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,
întâmpinări la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,
zvonuri, serialul de sâmbătă seara,
cafea cu înlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
producţia la hectar, Gerovital, aniversări,
compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,
vin de regiune superior, adidaşi,
bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,
peşte oceanic, Cântarea României,
totul
Majoritatea constituenţilor acestei panorame au sensul obscur pentru cititorul tânăr din prezent, dar întru totul precizat pentru cel din generaţiile precedente, cu experienţa directă a realităţii ceauşiste aici expuse. Ca şi în cazul altor poeţi subversivi, precum Ileana Mălăncioiu sau Mircea Dinescu, lirica se pretează în cazul de faţă unor lecturi complet diferite, în funcţie de (non)apartenenţa cititorului la epoca pe care Totul o panoramează. Lectorul din interiorul epocii recunoaşte imediat absolut toate trimiterile (de la „maşini cu butelii” la „mere refuzate la export”, de la „cafea cu înlocuitori” la „producţia la hectar”, de la „adidaşi” la „băieţii de pe Calea Victoriei”), în timp ce lectorul născut şi format după încheierea acestei epoci va depune serioase eforturi detectivistice pentru a se edifica asupra a ceea ce înseamnă în context „adidaşi” ori „mere refuzate la export”. Poemul este, deci, perfect realist pentru cititorul „vechi”, care a trăit epoca trecută, şi aproape suprarealist pentru cel „nou”, care nu a trăit‑o.
Secţionarea şi desprinderea poeziei de referentul ei social, de existenţa cotidiană şi concretă a omului, de realitatea înconjurătoare văzută şi expusă tranzitiv, fuseseră încurajate până la a fi normate de forurile ideologice diriguitoare în terenul literaturii noastre. Generaţia ’60 în ansamblul ei fusese direcţionată partinic nu în sensul realismului socialist, precum în cazul generaţiei precedente, ci în acela al unui modernism evazionist, oferit ca o poetică poeţilor înşişi. Dar, după cum se poate vedea retrospectiv, o parte din autorii importanţi ai generaţiei ’60, şi printre ei Ana Blandiana ori Ileana Mălăncioiu, îşi fisurează în mod voit, programatic, această poetică evazionistă, alegând direcţia opusă, a realismului social, politic şi istoric. În Totul, Blandiana nu voia să facă poezie în sine, suficientă sieşi, separată de realitatea epocii în care o scria, ci, dimpotrivă, să vorbească despre realitatea acelei epoci prin intermediul poeziei. Versurile din Totul nu sunt „pure”, gratuite şi evazioniste, ci referenţiale, descriptive, realiste, explicite.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Note:
[1] Ana Blandiana, Poezii, prefaţă de Eugen Simion, notă biobibliografică de Elena Murgu, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, 238 p. Pe ultima pagină a antologiei, unde sunt prezentate datele tehnice, se menţionează că Bunul de tipar a fost dat pe 3.04.1989.
[2] Ana Blandiana, Poeme. 1964‑2004, ediţia a II‑a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 384 p. Pe contra‑pagina din deschiderea acestei antologii, unde este făcută o prezentare biobibliografică a poetei, se menţionează într‑un alineat distinct, făcut după cel al Premiilor literare, că autoarea a avut interdicţii de publicare în anii: 1959‑1964, 1985, 1988‑1989.
[3] O imagine prozastică asupra tragediei femeilor din România obligate să avorteze ilegal şi clandestin a oferit o altă autoare, Gabriela Adameşteanu, în romanul Fontana di Trevi (2018). Episodul avortului făcut de Letiţia Arcan este îngrozitor, la lectură, atât pentru cei care au trăit epoca trecută, cât şi pentru cei care nu au trăit‑o.
[4] În Dicţionarul Scriitorilor Români (coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Ion Pop rezumă astfel cele întâmplate după publicarea grupajului de poeme în „Amfiteatru”: „Un ciclu de poeme din rev. Amfiteatru (1985) declanşează conflictul cu oficialitatea, acutizat în 1988 prin versurile din vol. Întâmplări de pe strada mea, care‑i aduc poetei interdicţia de a publica. Totuşi, în 1989 îi apare o culegere antologică de Poezii, cu o pref. de E. Simion.” (DSR, I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, pp. 294‑295). De remarcat că poemele din volumul Întâmplări de pe strada mea, apărut în 1988, nu sunt antologate în antologia Poezii din 1989 (ceea ce e explicabil prin aplicarea constrângerilor Cenzurii), dar nici în antologia Poeme. 1964‑2004 din 2008 (pentru care interdicţiile Cenzurii rămăseseră de domeniul trecutului).
Daniel Cristea‑Enache
