„A fi adamit, adică a fi silit să‑ţi începi lumea ta”…
Emil Cioran
O restitutio quasi in integrum, pregătită de Pinacoteca Bucureşti din cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti, va aduce, aievea, în faţa publicului, un loc magic: atelierul Maestrului Corneliu Baba. Corneliu Baba se găseşte adesea înseriat printre profani (de rând, dar celebri) ai breslei sale – aceia „angajaţi” laolaltă cu arta lor, într‑un „bine” sau „rău” de circumstanţă. Prezenţa lui C. Baba în România anilor 1906‑1997 duce gândul spre filonul parabolic (datorat lui Gabriel García Márquez) al îngerului din poiată. Prins, azi, între paralelele exhaustive ce delimitează şi definesc etalonul după care sunt măsuraţi artiştii epocii colectivismului istoric şi ai locului odinioară mioritic, devenit „lagărul” dictaturii proletare – adică între colaboraţionist şi disident – Baba este încă discutat cu răceala ochiului exigent al criticului „detaşat”, activ în actualul eon demolator de mituri şi justiţiar. „Ideea care m‑a urmărit este că şansa picturii mele a fost tocmai dezavantajul de a trăi în Est şi de a participa la toate coşmarurile acestei epoci (…). Fantezia mea avea nevoie de un drum sinuos, de drama umană, văzută în toată cruzimea, violenţa şi laşitatea care continuă să umple, de‑a lungul secolelor, Istoria”, nota pictorul a cărui disidenţă autentică a constat mai ales în perseverenţa de a‑şi urmări ţelurile creative, în pofida obstacolelor pe care Soarta i le‑a aşezat în cale. Considerând creaţia ca pe un dar şi o datorie divină, putem înţelege că opera lui C. Baba a fost misionarism, pe cât a fost formare de sine. Încă mai opinează unii că, neavând tăria de caracter a abstinenţei vocaţionale, Baba a alunecat în păcatul creativităţii, întinându‑şi imaginea, în ochii limpezi ai celor ce au avut moralitatea fie de‑a rămâne fără operă, fie de‑a se naşte după era rău famată. Dar tocmai încăpăţânarea de a găsi în realităţile date motive de/pentru creaţie arată că Maestrul şi‑a surclasat, prin ideal, strâmtoarea conjunctural‑istorică. Prin urmare, să acceptăm, cu „îngăduinţă” şi „înţelepciune”, „compromisul” lui Baba cu Destinul (hybris‑ul de a scoate sens din ideologie seacă), fructificat în tezaurul tablourilor lăsate în urmă.
„Mi‑a plăcut să mă ştiu un apărător al ultimului cap de pod al picturii mari. Consider chiar o virtute în lumea artelor plastice (…) să faci ca pictura aşa-zis depăşită să fie contemplată şi să emoţioneze” (scria Baba) – şi a emoţionat chiar şi pe promotorii esteticii proletare, incompatibili cu marea pictură occidentală, fie ei culţi ori inculţi: calitatea superlativă a capodoperelor lui Baba s‑a impus pretutindeni, oricui, făcând din pictor un învingător‑aliat al contemporanilor şi posterităţii deopotrivă.
Paralelismul clasicismului reconfigurat al lui Baba cu realismul socialist este doar o pistă falsă – de aici subtextualizarea, histrionismul realizărilor sale în diafragma incertă a cărora privitorul străvede, dincolo de evidenţele imediate, intenţii semantice de‑a dreptul subversive (la momentul conceperii lor) şi sensuri ce depăşesc un „atunci” (fie el dramatic) înspre marea preocupare legată de Adevăr, Existenţă, Conştiinţă. „Colaboraţionismul” lui Baba, decelat în pseudo‑realismul‑socialist al lucrărilor sale de început, este un trucaj, o fata‑morgana, perpetuată din închipuirea cenzurii dornice să citească în lucrările sale teme co‑incidente cu pretenţiile ideologice imediate. Oţelarii săi, de pildă, sunt personaje înfiripate din acelaşi mediu nebulos, ceţos, în care persistă ţăranii săi asociaţi în mod artificial – spun anecdotele vremii – cu momentul 1907, spre a transla în trecut, altădată, semnele ruinei intelectuale şi degenerescenţei explicitate de artist cu mult înaintea ciclului Regele nebun: Oţelarii erau vestitorii suitei, antemegătorii pe firul damatic al condiţiei umane, derulat în toţi anii de carieră ai Maestrului; Oţelarii arătau (şi arată în continuare) „omul nou”, victimă, iar nu erou ‑ factorul diferenţiator între cele două categorii fiind absenţa/prezenţa conştienţei (în mod recurent, în cazul celor reprezentaţi, ochii, „ferestrele sufletului” au priviri nevăzătoare, relaţionând golul interior cu vidul de afară), indicând cum realismul‑expresionist al lui Baba evidenţia umanismul său centrat pe fiinţa studiată între luciditate (a artistului investigator) şi decrepitudine – ca tendinţă în vertiginoasă generalizare; (printre puţinele figuri cu priviri vii se numără ochii treziţi de grijă, ai Mamei, din compoziţia Odihnă la câmp, în care unii au văzut, cu ingenioasă profunzime, o Pietà autohtonă). În plin avânt al colectivizării, Baba picta ţărani români aduşi din permanenţele istoriei, aidoma acelora despre care Emil Cioran declara: „Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. (…) Toată România miroase a pământ” – destine chinuite, ce tocmai erau modificate generic şi genetic, sub intervenţionismul dur al luptei de clasă (prin industrializare), suprapus „luptei pentru pământ” (visul ţărănesc românesc dintotdeauna).
Peisajele şi naturile statice ale lui Baba sunt minunate, dar formează, în cadrul operei sale, două intermezzo‑uri tematice diversioniste, căci, pentru Baba, centrul de interes este Omul, cu realitatea sa complexă, contradictorie, începută şi sfârşită în mister, pulsând între două pseudo‑certitudini: naşterea şi moartea, feţele „medaliei”, între care se dezvoltă dezolare, speranţă, spaimă ‑ nuanţele trăirilor definitorii, atent observate şi exemplar redate în portrete ori în scene de gen; „figuri îngrijorate, oameni cu nervii ascuţiţi la maximum. Toţi se gândesc la un singur lucru, fuga de moarte!” descria artistul atmosfera din război, însă cuvintele comentează esenţa umană, în general.
Umanismul existenţialist‑expresionist al lui Baba se revelează mai ales în compoziţiile pe temele înrudite ale perplexităţii, spaimei, decăderii, fructificate în lucrări pe temele Regele nebun şi Pietà, în care filosofia lui Baba atinge reuşite vizuale copleşitoare. Regele nebun al lui Baba – „nerodul în purpură (…) sub sarcina grea a individualităţii sale nemernice”, cum ar fi spus Schopenhauer – ajunge atât de jos, încât inspiră unui biet câine (companionul patruped rămas fidel, alături, în cataclismul ontic prin care bipedul se găseşte dez‑umanizat) milă şi stânjeneală.
„Carieristului” Baba, comunişii i‑au oferit un atelier „de lux”, premii şi distincţii, loc pe simeze româneşti şi străine, o catedră cu discipoli pe care să‑i instruiască după propriile lui precepte estetico‑filosofice: au riscat şi au pierdut, căci admiraţia li s‑a întors împotrivă; dar a avut de câştigat posteritatea.
Baba însuşi menţiona drept ingrediente inspiraţionale „delirul extatic al lui El Greco, conflictul umbră‑lumină rembrandtian, monştrii şi coşmarele goyeşti, luciditatea insolită a transei lui Van Gogh, lumina interioară a pânzelor lui Luchian şi Tonitza”, declarând: „Pictez de preferinţă oameni (…). Nu fac pictura secolului sau a epocii pe care o traversăm. Fac pictura mea”.
Pentru atelierul luxos, distincţiile onorifice, locul în Academie şi babismului pedagogic – ale cărui mlădiţe au înflorit, îmbogăţind din nou, de astă dată indirect, patrimoniul cultural – unii aşteaptă, probabil, o postumă mea‑culpa. Funcţiile sale didactice şi culturale au fost, ca şi atelierul (loc al ecloziunilor solitare, sau al întrunirilor prieteneşti ori pedagogice), trepte de sprijin pentru alţi artişti dintre cei mai valoroşi – ucenicii „babişti”.
Mesajul lui Baba pentru contemporani? În cuvinte, poate, acesta: „Am ieşit dintr‑un coşmar sperând într‑un miracol şi am intrat într‑un haos în care ne‑am rătăcit unii de alţii”. „Examenul conştiinţelor e poate cel mai cumplit impas al zilelor noastre. Am impresia că nu‑l mai poate trece nimeni. Moralitatea îţi poate fi uşor contestată cu probe şi martori, iar profesionalismul pus la îndoială, dacă e nevoie, de noii controlori de calitate sau de profit care îţi decid soarta ta de creator”.
Deocamdată, marile aripi la care a lucrat o viaţă – pânzele sale magice – au crescut suficient încât să‑l ridice în zonele rarefiate spre care a tins; precum personajul lui Garcia Márquez, „A izbutit, în cele din urmă, să ia înălţime (…) – un punct imaginar pe orizontul mării”… ‑ cu o modificare diacritică: pe orizontul marii… al Marii Arte. O vizită în atelierul reconstituit al lui C. Baba, la Palatul Suţu, va demonstra permanenţa sensurilor pe care Maestrul le‑a formulat, criptate în imagini, pentru noile generaţii perpetue.
■ Muzeograf, Secţia Artă, Muzeul Municipiului Bucureşti
Liana Ivan‑Ghilia
