Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Prestigiul unui timp

Prestigiul unui timp

Aş avea, se pare, prestigiul unui timp lung, încărcat de tot felul de evenimente, din care eu pot alege, după voia, temperamentul sau aroganţa mea firească…

Ce‑am făcut eu cu trecutul meu? Qu’est‑ce que vous avez faites des vos vingt ans? Nu ştiu; nimic. Am trăit, j’ai vecu. Şi… nici asta nu e adevărat! Am fost împins de colo‑colo şi, în ciuda aerelor mele îmbufnate, uneori, nimeni nu era convins că exist, nu mi se răspundea la nici un fel de întrebări – se pare că eram total incredibil, aproape inexistent! –, iar când îndrăzneam să contrazic pe cineva, eram privit cu acea mirare cu care urmăreşti o măruntă gânganie ce‑ţi iese din manşeta surtucului. A, nu, nu eram absent, nu‑nu, dar… „nu lipseam de nici unde”, cum zicea poetul neamţ, nu ştiu cum să spun… Şi… da‑da, se pare că nu apucasem încă să fiu absent, să fi fost vreodată necesar, absent, dispărut din nevoia sau necesitatea reală a cuiva. E clar precum lumina, absenţa implică totodată prezenţa în esenţă, iar stupoarea în care mă confundam prea adeseori era constatarea că simplul fapt că posedam un corp fizic nu‑mi dădea dreptul la existenţă. Oho, şi de atunci, da, cam de atunci îmi iau cu obrăznicie dreptul de a mă întreba eu însumi de sensul acestui substantiv abstract, numit existenţă. Ce se înţelege prin acest aşa‑zis concept, ce înţeleg ceilalţi, vii sau decedaţi? Şi ce spun ei despre propriile lor păţanii cu acest, ce să mai spunem, da‑da, cu acest, ditamai… Zeul?!

Trecutul meu, pare a‑mi şopti un vecin, e amplu, fastuos, enorm; fals, adeseori, el nici nu prea a existat, în sensul nu numai că s‑a repetat stereotipic, creând goluri enorme ce mă predispuneau la o vomă psihică organică, isterică, dar alteori s‑a ramificat tembelic, cancerigen, producând forme, trăiri, eşecuri şi izbânzi miraculoase, care nu făceau doi bani, aşa cum, dacă ieşeai de la Moulin‑Rouge, de la Monaco sau de la un alt cazino lustruit după o lovitură la chemin de fer sau black‑jake şi dacă încercai să‑ţi numeri gologanii, constatai că ţi s‑au dat bani falşi. Bani din alt secol!

Acum, la sfârşitul – sau aproape la sfârşitul! – unui lung, amplu periplu existenţial, mi se dă dreptul de a vorbi nu numai despre propriul trecut, dar chiar şi despre ceea ce se numeşte în general trecut. De parcă el ar fi existat şi e ca şi cum aşteptarea rotundă a celor din jurul meu aşteaptă, cu o încordare falsă sau, uneori, reală, sau mă invită, cum se spune, să‑mi spun părerea. Sau să spun…, o, dacă nu adevărul, măcar adevărul meu din clipa, din ceasul acesta. Adevărul meu, adică să fac o confesiune… Şi pentru ce anume? Cu ce scop ? Trăim într‑o lume, o existenţă a scopurilor, a ţintelor sau, cum se spunea altădată, a idealurilor. Sunt invitat să mai mint o dată, de data aceasta drapat în ceea ce se cheamă sinceritate – o monedă reală, care circulă uneori la fel de liber şi de impetuos ca şi cele false, adeseori, grăbit, grosolan fabricate. Aş avea, se pare, prestigiul unui timp lung, încărcat de tot felul de evenimente, din care eu pot alege, după voia, temperamentul sau aroganţa mea firească, cele care‑mi convin în ceasul mărturisirii sau cele pe care le pot suporta, eu şi cei ce mă ascultă. Sau cele pe care eu le cred importante, semnificative, cele care ar da un fel de sens invocatei, acceptatei mele existenţe, cele care i‑ar putea ajuta şi pe alţii, adică ar împlini un scop înalt, didactic. Şi astfel, sinceritatea mea, trucată pe sfert sau pe trei sferturi, s‑ar dovedi un pedagog, rang şi ţinută pe care le‑am admirat din tinereţe. Ţinută, profesie pe care am exesat‑o cu brio doar printr‑un fel de… intermediar de hârtie, zis roman.

De altfel, la începuturile sale aproape în orice cultură europeană, scrisul, romanul a fost văzut ca un fel de povăţuitor, un fel de dascăl ce educă norodul, dezvăluindu‑i sensul şi importanţa unor concepte sau atribute. Şi ca să nu mă pierd printre cuvinte, voi reaminti încă o dată, din trecutul meu îndepărtat, ceasul acela când tânăra şi uşor fanatica mea învăţătoare s‑a aşezat dezinvoltă pe una dintre băncile joase, maron, cu un manual elementar de istorie în mână, vorbindu‑ne simplu, clar şi direct, despre originile neamului nostru, despre daci şi romani. (Peste puţini ani, Mia Pop avea să facă o pasiune profundă, totală, faţă de religie, cea greco‑catolică, persecutată de comunişti, dar şi faţă de silueta subţire, nu foarte impozantă a unui cleric, doctor de Strasbourg, ce urma să fie victima lor, a puterii bolşevice, supravieţuind unei întemniţări de vreo şaisprezece ani în beciurile lor, canonicul şi apoi episcopul Ioan Ploscariu.)

Ei bine, am trăit atunci, pentru prima oară, poate, în acurateţea, în totalitatea ei poate şi pentru ultima oară, mândria de a fi român, mândria, emoţia adâncă, comparabilă cu puţinele de acest fel ce urmau să mă aştepte în existenţă, fiorul, aproape uşoara, fina beţie a unei aristocraţii de un fel ciudat, aproape inexprimabil, dar real, adânc, strident de real în acele clipe, ceva ce m‑ar fi putut împinge cu adevărat şi cu firea mea, spre fanatism, dacă acest ceas şi această stare aş fi trăit‑o mai târziu, nai bine pregătit, apt de a fi bărbat. Da, în ceasul acela, în mica sală de curs a unei Şcoli primare de aplicaţie, m‑am aflat în faţa unui real pedagog, iar când, mai târziu, am încercat să‑i înţeleg, să‑i aprofundez, cum se zice, pe un Plutarchos sau Montaigne, sau pe Dostoievski, am tresărit, uneori, cu aceeaşi vigoare şi uimire, faţă de un adevăr spus de un altul, despre care nu ştiusem nimic şi de care, iată, ce surprinzător, eu avsesem o teribilă nevoie. O nevoie brusc apărută, care nu se lega de nimic altceva din existenţa mea diurnă şi convenabilă, o nevoie care aproape mă catapulta într‑o altă ordine de… necesităţi?! O nevoie ce mă impresiona şi aduna din străfundurile mele un tip de energie, de înflăcărare, care nu semăna ca nimic; sau, mai bine zis, se deosebea dur, aproape brutal, de tot ceea ce crezusem până atunci că ar fi în ordinea firescului, a normalului, a vieţii. Iată ce înseamnă a fi un pedagog, un real pedagog, cel care te scoate din existenţă sau o dă, blând, la o parte, de parcă ar sta deodată pe o scenă nevăzută şi ar da într‑o parte o anume cortină, în spatele căreia sclipesc cu totul alte chipuri şi alte sunete. O cortină pe care sunt zugrăvite măşti în diferite ipostaze! Aceasta am descoperit‑o mult mai târziu, când eram apt de a îndrăzni şi a suporta un adevăr, cum spune poetul de la Sils Maria. Masca – ceea ce unii dintre noi înţelegem prin acest cuvânt – masca a devenit reala mea ţintă. Singurul adevăr de care mă simţeam capabil de a‑l servi până la capăt! Masca – o formă esenţială a firii mele ce a luat înfăţişarea Literei. Printr‑o întâmplare genetică ar fi putut lua şi alte chipuri! Masca în care m‑am înmormântat ca un fel de monarh extrem de asiatic, un faraon zvelt, înconjurat de vase preţioase şi de animale înaripate, cineva care nu va trece niciodată dincolo, deoarece este şi a fost atât de îndrăgostit, de „imbecil”, de pierdut, de încântat, ca un cretin ce distinge voci şi unele armonii sparte ce‑i plutesc în jurul acelui auz, pe care, se pare, i le‑a împrumtat cineva, de această aşa‑zisa existenţă, ce e, oho, cu mult mai puţin şi totuşi cu mult, cu infinit mai mult decât ce pare, ce este! Pe Goethe, acest inidivid extrem de reuşit, care unora dintre noi ne‑a devenit un fel de model, de real pedagog, pe el, consilierul aulic şi convivul lui Napoleon, ce‑şi beau împreună cafeaua în timp ce franţuzul, corsicanul îi cotropea neamţului pământul, ţinuturile, această, ciudată altă existenţă el a numit‑o das ewig Weibliche, eternul feminin deşi, mi‑este clar – cum i‑a fost şi unuia dintre maeştrii mei în proză, în roman, cel mai mare ucenic al consilierului aulic, Thomas Mann – în mintea şi capacitatea enormă de a înţelege şi de a fabrica a lui Goethe, această expresie, eternul feminin, însemna, cu siguranţă, cu totul altceva decât ne sună nouă! Şi poseda cu totul alte orizonturi, valenţe şi sunete, poate chiar şi viziuni, pentru care bietele noastre tălpi şi sandale nu sunt făcute!

 

Fragment din vol. Viaţa mea (II)
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest