Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Resentimentul

Nicolae Breban: Resentimentul

Tinerii de azi care se încumetă să se lanseze în arte şi litere, deşi avantajele băneşti sau publice sunt minime, se confruntă cu un fel de diavol identic: banul sclipitor care pare a rezolva multe probleme şi forţa, atracţia mediatică, înrolarea la un patron mediatic

În dicţionare acest termen – resentimentul – este definit ca o formă a ranchiunii, dar noi ne referim mai ales la boala resentimentului descrisă de Nietzsche în Genealogia moralei. De care suferă acei indivizi care vor să se afirme, dar nu sunt capabili s-⁠o facă prin proprie voinţă sau muncă calificată şi atunci o fac pe spatele altora, având nevoie pentru aceasta mereu de o victimă sau de un tip de victimă, la modul generic. Evreul pentru nazişti şi burghezul, ţăranul înstărit şi prestigios, preotul, capitalistul pentru bolşevici.

Puterea comunistă sau, dacă vreţi, puterile comuniste au speculat cum nu se poate mai bine şi mai vârtos resentimentul, sub toate faţetele sale. Începând cu doctrina marxisSAM_5730-brebantă, în care burghezul şi mai ales capitalistul era sursa tuturor relelor şi nenorocirilor sociale. Apoi, afundân­du-se în istorie, a decretat clasa muncitoare ca una strivită în secole de cei avuţi şi de patricienii sau nobilii tuturor imperiilor şi regatelor. Întreg materialismul istoric s-⁠a bazat pe această axă, pe lupta de clasă, de parcă ar fi existat cu adevărat, în timp, aceste clase şi ar fi luptat cu adevărat, susţinut şi metodic pentru a ajunge la luciditatea de sine. Şi la soluţii!

La noi, Românii, la aşa-⁠zişii comunişti români, toate acestea au ajuns, în mod firesc, degradat, îngroşat şi nu rareori falsificat, fapt de care s-⁠au plâns apoi, sub ultimul dictator român, unii marxişti care voiau să redea marxismului adevărata culoare şi sensul pertinent, epurându-⁠l de mistificările grosolane ale celor care l-⁠au pus în practică.

Ce m-⁠a uimit pe mine când, încă tânăr, citeam cu interes Capitalul, vol. I, atras de nu puţine teorii şi interpretări – teoria naşterii banului sau limitele capitalismului contemporan, ale lui Marx, format el însuşi în şcoala filosofică germană, admirator în tinereţe al lui Hegel, era amestecul de erudiţie reală şi savantă, adeseori, cu ficţiunea istorică şi, mai ales, cu predicţiile aproape intempestive pe care un filosof şi le permite. În numele propriilor sale teorii, care, s-⁠a văzut, au fost contrazise de timp cum a fost celebra moarte şi prăbuşire a capitalului financiar. Ca şi a întregului sistem burghezo-capitalist care, în ciuda profeţiilor negre marxiste şi a credinţei în vigoarea clasei muncitoare şi a leaderilor ei, a găsit, o ştim, la un secol după moartea doctrinarilor, nu numai resurse de revigorare a sistemului, dar şi soluţii de a-⁠i corupe chiar pe duşmanii săi de secole, recte clasa muncitoare.

Sigur, aceste predicţii marxist-⁠leniniste trebuiau – şi au şi făcut-⁠o! – să aducă pe scena largă continentală şi nu numai ideea acţiunii intelectuale. Idee care a culminat cu nu puţini, apoi şi mai ales cu J.P. Sartre în Franţa postbelică, care a făcut din militantismul filosofiei un principiu de existenţă sine qua non. Un cărturar, filosof sau nu, nu avea în esenţă nici un fel de valoare sau de interes dacă nu se angaja într-⁠o luptă socială sau alta, în genere cele care fâlfâiau sub lozincile acut umaniste. (De aici, printre altele, a izvorât şi ultima modă tiranică a actualităţii, numită politically corectness, corectitudinea politică, ce luptă pentru drepturile minorităţilor de orice fel, nu rareori absolutizându-⁠le, în vechea manieră marxist-⁠leninistă!)

Comuniştii ruşi şi europeni s-⁠au servit copios din această mină de aur a angajării necesare şi a militantismului, care domnea şi făcea regula în ţările comuniste. Lansată şi în literatură de romanul mediocru, editat în milioane de exemplare şi în toate limbile, Mama de Maxim Gorki, prietenul lui Buharin şi al lui Lenin. Până azi, în aproape toate literaturile lumii persistă această credinţă a angajarii.

E drept că în formele de început ale oricărei literaturi naţionale, franceze, germane, spaniole sau române, ideea morală era înscrisă pe frontispiciul multor poeme, piese de teatru sau romane. Sau cea de luminare a norodului, a maselor, care, în vremurile burgheziei ascendente, e drept, luptau încă pentru accesul la şcoală şi la cultură. Această luptă nu s-⁠a terminat încă, dar literatura şi exegeza ei, critica şi istoria literară, îşi propune alte deziderate şi scopuri, rămânând în esenţă mereu fidelă axiomei ei de fund, mimesis-⁠ul. Reflectarea realităţii. Dar cum însuşi acest ultim termen, sub presiunea filosofiei a prins şi prinde conţinuturi semantice plurivalente, nici acest vechi şi ultra-⁠invocat mimesis nu mai apare prea clar în mintea nu puţinor tineri care simt nevoia irepresibilă de a se lua la trântă cu… fantezia creatoare! Sau cu monştrii literaturii de oriunde! Cu prejudecăţile, se înţelege, deşi puţini dintre ei pot deosebi cu o anume claritate acea graniţă care separă dintotdeauna prejudecăţile culturale sezoniere de cele eterne; care, bineînţeles, pe teritoriul artei noastre, sunt tot atâtea adevăruri.

Noi ştim că acest militantism şi această obligatorie angajare a artistului în scopuri străine, în esenţă, artei sale, a servit doar propagandiştilor şi căpeteniilor comuniste şi aproape niciodată artistului în cauză. Naiv, oportunist sau speriat de prezent, cum se întâmplă în aceste regimuri. Ruinând arta şi literatura chiar dacă ne amintim de scuza invocată de aedul Femios pe treptele însângerate ale palatului micului dictator al Ithacăi, Ulise, după ce acesta, împreună cu fiul său Telemac, îi măcelăreşte pe musafirii nepoftiţi ai soţiei sale: Ei m-⁠au obligat să cânt!

Da, e dreaptă şi valabilă până azi această scuză, care arată că, odată cu atemporalitatea artei şi literaturii în esenţa lor, nici vremurile nu prea se schimbă – tot în esenţa lor! – şi, încă şi încă o dată, fără oboseală sau fantezie minimă – ei ne obligă să cântăm! Numai că sub dictaturi această presiune sau obligaţie este cu mult mai vizibilă, eşuând adeseori în simplă şi directă caricatură sau maculatură imundă. Poate şi pentru acest lucru i-⁠a fost într-⁠un fel mai uşor receptării în arte şi litere de a deosebi, atunci, falsul de autentic, arta de improvizaţie propagandistică. Apele sunt mai clare în regimurile opresive, apăsarea este atât de voită şi de discriminatorie, încât nu numai că falsul sare în ochi, dar îi fereşte pe mulţi de a greşi. Nu e uşor şi nici prea comod să trăieşti într-⁠un iad social, dar iată, o vedem azi, după câteva decenii, ce bun, ce instructiv, ce maestru fără voie era un astfel de regim: brutalele sale şi îmbibatele de ideologie frustă indicaţii susţinute de un spate diavolesc, abia acoperit, poliţia politică, sau de recompense iluzorii au atras iute şi repetat atenţia, chiar şi începătorilor, asupra riscurilor angajarii. Trebuia să fii cu totul lipsit de vocaţie sau orbit de oportunism social pentru a muşca din această nadă.

Tinerii de azi care se încumetă să se lanseze în arte şi litere, deşi avantajele băneşti sau publice sunt minime, se confruntă cu un fel de diavol identic: banul sclipitor care pare a rezolva multe probleme şi forţa, atracţia mediatică, înrolarea la un patron mediatic, o atracţie şi o prerogativă care, într-⁠un fel, dacă nu imită, oricum o suplineşte în bună parte pe cea politică şi discriminatorie de altădată. Dacă valoarea sub comunişti era arta care îndeplinea principiile luptei de clasă şi ataşamentul la măreaţa U. Sovietică şi faţă de partid, azi, valoarea în artă şi litere se defineşte mult mai simplu: e valoros ceea ce se vinde.

E greu şi poate cu adevărat neinteresant de a deosebi între aceste două forme ale satanismului în artă, trecând de toate reducţiile şi schematismele de rigoare. Dar, pentru a rămâne fideli titlului acestui subcapitol, Elogiul dictaturii, va trebui să reamintim multora care se grăbesc să ridice elogii inflamate artei create şi posibile doar în regimurile de libertate socială, că, odată cu Renaşterea, ca şi în ceea ce a urmat după ea, în regimurile extrem opresive ale monarhiilor şi ducatelor europene, artele, muzica, literele şi filosofia au creat opere de neegalat. Datorată unor creatori cum nu credem că Europa va mai ivi, cu aceeaşi forţă vizionară şi profunzime psihologică şi umană, în secolele care vor urma.

Da, nu avem ce face, apele valorii sunt ceva mai clare în dictaturi. Ca şi posibilitatea ivirii unor evenimente culturale sau ale unor reale personalităţi. Evident, cenzura, ameninţările şi promisiunile derizorii, spaima şi pofta unei iuţi cariere, posibilă mai ales în astfel de sisteme, falsifică, deformează şi retează multe ambiţii sau talente. Dar dacă, printr-⁠o voinţă surdă, obstinată, soră cu sinuciderea socială şi chiar cu nebunia, te încăpăţânezi să-⁠ţi aperi opul tău în care crezi şi în care ai pus adevărul – al tău sau al artei, nu contează! – până la urmă, după o îndelungă aşteptare, singurătate otrăvită şi nu rareori acoperit de ridicol – vei muri sau vei învinge! În mod ciudat, dictaturile secolului douăzeci au reînviat într-⁠un fel romantismul revolut al artei şi al caracterelor. Aminteam mai sus de ridicolul şi inadecvarea mea în anii şaptezeci şi optzeci, aflat în capitala artelor şi literelor europene, mândrul Paris, emiţând sentinţe obsolete cu un aer decis provincial pentru isteţii redactori şi jurnalişti literari ai marelui oraş, maoişti, troţkişti şi neo-⁠marxişti mulţi dintre ei, idealişti, fără îndoială în felul lor, când susţineam nevoia noastră, în estul continentului şi aflaţi sub copita ruso-⁠comunisto-⁠marxistă, de a dezgropa securea artei şi literelor, adică autonomia esteticului. Care le părea lor, amabililor şi nu rareori finilor şi cinicilor comentatori şi editori, de la înălţimea unei ample glorii literare şi a unui fost imperiu, doar un fel de evaziune grosolană, aşa cum de altfel le părea şi propagandiştilor şi vardiştilor noştri culturali de acasă!
■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

  1. ion.popa2012@gmail.com'

    Un articol extrem de interesant și curajos într-o lume culturală românească de târâtoare, viermi inelați și păianjeni veninoși. Nu credeam că un scriitor român mai are forța să scrie cuvintele ”Marx” și ”Lenin”, dar iată că există un mare scriitor care o face și încă magistral. Felicitări, domnule Breban, pentru cutezanța dumneavoastră care dovedește încă o dată că sunteți un om liber și temerar. Eu am scris recent un roman în care am arătat că pe timpul comunismului au existat într-adevăr oameni care au suferit crunt, dar au existat și oameni care căutau adevărul, care încercau să observe lumea în care trăiam, căutau să afle și să înțeleagă principiile socialismului, ale marxism-leninismului. Este inutil să spun că deși sunt scriitor cu experiență (tradus chiar în Franța) două dintre cele mai mari edituri mi-au respins romanul și redactorii, citind în cartea mea cuvântul ”Marx” s-au ascuns îngroziți pe sub mese. Ăștia sunt românii noștri. Încă o dată felicitări pentru articol care în ansamblu este extrem de interesant.

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now