Editorial

Nicolae Breban: Despre dependenţă, naţiune şi câte ceva despre statul de drept

Aflat la un post de televiziune, unde sunt invitat uneori, Trinitas – postul şi vocea Bisericii Ortodoxe Române, orice ar zice unii, stâlp şi formator al naţiunii şi conştiinţei naţionale – am definit scurt şi puţin cam brutal, starea noastră generală de „libertate” ca pe o simplă farsă!

În larga confuzie, în zăpăceala care a cuprins în ultima vreme minţile nu puţinor cetăţeni, trebuie, iată, să ne afundăm, chiar şi în pripă, în discuţia aproape şcolărească, despre aceste concepte elementare, care multora li se păreau şi ni se păreau pe deplin cunoscute, dacă nu familiare. Primcitat-eminescu-politicaa şi într-⁠adevăr marea surpriză s-⁠a instalat la puţină vreme când, imediat după Revoluţie, sau, dacă vreţi, după evenimentele din Decembrie, în loc să vorbim şi să dezbatem mult râvnita libertate, pe care ni se părea că am dobândit-⁠o deja prin simpla şi fenomenala cădere a sistemului comunist în tot Estul Europei, ne-⁠am pomenit împinşi, aproape îmbrânciţi într-⁠un cuvânt sau termen – cum vreţi să-⁠i spuneţi – pe care nu prea l-⁠am folosit vreo jumătate de secol: cel de criză! Importat, e drept, din Apusul continentului, un cuvânt, un termen care a devenit în curând un fel de culoar, o sală de aşteptare în care vii, intri şi ieşi, aştepţi, ba chiar începi să şi speri; şi atunci, în loc de o aşteptare într-⁠o gară feroviară sau de aeroport, te trezeşti pur şi simplu într-⁠un fel de larg cabinet, tot de aşteptare şi de vagă şi nesigură speranţă, cel al unui potentat. Cel care are puterea şi pe care, de data aceasta, noi l-⁠am ales… cum se spune!

Acest nou cuvânt sau termen a făcut iute o carieră formidabilă şi încă cu atâta zarvă şi insistenţă, încât, oarecum incorigibil naivi, cum se pare că suntem noi, cetăţenii polisului, ai Cetăţii, am început că adevărat să credem în realitatea sa, a acestui cuvânt. Sau termen, noţiune, cum vreţi. Din această credinţă – deoarece când mase mari de indivizi îşi apropriază un cuvânt şi îl folosesc cu o enormă insistenţă şi în cele mai variate momente şi domenii, putem vorbi, poate chiar şi ironic, despre începutul unei credinţe – ne-⁠au scos ca dintr-⁠un fel de coşmar, în ultima vreme, poate în ultimul deceniu, alte termene, sau noţiuni. o-jumata-de-adevar-este-o-miunciuna-intreagaSau concepte, căci de data aceasta au fost mai multe; cele care se referă la independenţă, la naţiune şi uneori chiar şi cele ce vizează statul de drept. Poate şi cel de democraţie. Iată-⁠ne, cum spuneam, din nou la şcoală. Din domeniul vast, e drept, dar oarecum strict limitat al economicului cum ni se păreau tuturor anii lungi, prăfoşi şi contradictorii ai „crizei” post-decembriste, iată-⁠ne aruncaţi în zone mai vaste, infinit mai profunde şi cu un insistent recul sociologic, dacă nu chiar istoric şi care ne-⁠au declanşat, vrem nu vrem, starea aceasta de zăpăceală, dacă nu de panică şi chiar de furie a multora din varii straturi sociale. Am început să ne îndoim nu numai de înţelesul unor concepte pe care înainte le manevram cu uşurinţă, dar am început să ne îndoim cu gravitate, ca unii copii sau puberi ce se trezesc dintr-⁠un fel de somn apăsător, de realitatea unor bunuri pe care ni se părea că le stăpânim deja şi la care visasem, ba pentru care unii şi luptasem decenii lungi. Zic bunuri, deoarece anumite drepturi elementare ale cetăţeanului şi ale individului trăitor într-⁠o societate democratică pot părea şi sunt cu adevărat bunuri, ale tuturor, inalienabile, în absenţa sau deteriorarea cărora întreg echilibrul şi stabilitatea socială se clatină puternic.

Cum e cuvântul libertate, de exemplu!

Aflat la un post de televiziune, unde sunt invitat uneori, Trinitas – postul şi vocea Bisericii Ortodoxe Române, orice ar zice unii, stâlp şi formator al naţiunii şi conştiinţei naţionale – am definit scurt şi puţin cam brutal, starea noastră generală de „libertate” ca pe o simplă farsă! Ne vedeam pe noi, românii – ca bătrân scriitor am dreptul de a face metafore! – păşind pe un culoar îngust, cum sunt culoarele, şi mergând, tinzând cum ni se părea multora, spre o uşă, pe care scria Libertate, dar pe care, deschizând-⁠o, Citat-Printul-Charles-al-Marii-Britaniiîn fine, în loc să intrăm într-⁠o cameră, într-⁠o încăpere ceva mai largă, ne-⁠am trezit pur şi simplu într-⁠o groapă! De unde, cum vedem, senzaţia de stupoare, la mulţi, foarte mulţi, de neîncredere în instituţiile statului şi în cei care le conduc; şi chiar de furie.

Se clatină oare pe întreg continentul? se întreabă unii, naivi sau incapabili de a se adapta destul de iute la o „nouă ordine”, se clatină conceptele, cele vechi şi încercate, de naţiune, tradiţie, chiar şi cel de valoare?! Sau, încă odată, cum ni s-⁠a mai întâmplat nu de puţine ori în scurta şi în sfârşit plenara noastră împlinire statală, un vânt sau o boală sau, mai ştii, o modă ce bate cu putere, de la Apus de astă dată, ne tulbură minţile? Dar îi şi ajută, nu ştiu cum se face, încă odată pe cei „iuţi”, „deştepţi”, cum li se spune, pe cei care nu aşteaptă să se întărească şi să se stabilizeze noile şi democraticele instituţii şi legi, care, profitând tocmai de ceea ce nouă ni se părea libertate şi, în mihai-eminescu-patriotism-istorie-neamului-citatsfârşit, stat de drept, după decenii de tiranie barbară, se constituie în grupuri de interese, găşti, acaparează sub masca alegerilor libere şi universale posturi-⁠cheie în administraţie şi ne îndrumă, fără multă vorbă, de parcă am fi o turmă, spre un tip de organizaţie statală ce seamănă încă odată cu o tiranie, una de tipul sud-⁠americam, zic unii, dar mult mai vicleană, deoarece nu face apel la puterea arbitrară a armatei; sau una a corporaţiilor, zic alţii, mai bine informaţi. Poate, mai ştii, una, încă o dată, una de tipul balcanic cu puternice miasme medievale. Nu cumva ar trebui să recitim cu ceva mai multă atenţie unele din articolele politice ale lui Eminescu, pe care unii – da-⁠da, unii şi încă dintr-⁠aceia cărora li se pare că suntem pe drumul progresului în clipa şi în ceasul în care ne rupem de tradiţia românească şi Apuseană ca şi de valorile ei – vor să-⁠l expulzeze în nu ştiu ce debara a istoriei!

Nu cumva sunt prea aspru? Nu mai am răbdare sau, ca şi altădată, îl joc pe profetul acru şi sceptic, deşi prin natura mea, se ştie, sunt un vitalist intempestiv, veşnic încrezător în valorile culturii şi ale neamului citat-Immanuel-Kant-un-popor-fara-cultura-este-usor-de-manipulatmeu, bucuros de prezent şi mândru de a scrie şi publica în litere latine, dovadă că m-⁠am întors de fiecare dată din locuri şi ţări bogate, care încercau să mă ispitească cu atâtea reale şi concrete promisiuni, capcane în care, cum vedem şi azi, cad sute şi sute de mii de cona­ţionali!… Dar… unde se află oare adevărul, dacă nu cel adânc, moral, măcar cel social, cel care ar trebui să ne ajute încă o dată, în această răscruce gravă care a apărut, ca un fulger, ca un tunet asurzitor dintr-⁠un cer, în sfârşit, senin? Cine ne poate ajuta? Preoţii gravi, înţelepţii sau poate acei bătrâni despre care unii afirmă că ar trebui înmormântaţi mai repede, acei „demenţi senili”, care sunt de altă părere şi au insolenţa de a-⁠şi afirma public îndoielile? Uneori chiar şi opiniile!

■ Conferinţă ţinută în cadrul
Adunării Generale a Academiei Române
cu prilejul Zilei Culturii Naţionale
(continuare în pag. 19-⁠22)

Total 6 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button