Contemporanul » Cronică plastică » Natura moartă ca gen artistic

Natura moartă ca gen artistic

„Deşertăciune a deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” sunt cuvintele biblice care au generat în arta plastică o temă profundă de meditaţie…

„Deşertăciune a deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” sunt cuvintele biblice care au generat în arta plastică o temă profundă de meditaţie. Tendinţa de a imortaliza, prin intermediul imaginii, bogăţiile deţinute sau mesele îmbelşugate de care oamenii se bucură, în general, a existat încă din Antichitate. Însă, sub influenţa religiei creştine, acumularea obiectelor de lux, dar şi excesul de mâncare, prezentat ostentativ, au devenit păcate care se presupune că reflectă o serie de impulsuri şi sentimente negative: lăcomie, vanitate, dorinţă de putere.

În vechea artă occidentală, naturile statice, cunoscute şi sub titulatura de naturi moarte, prezentau o reunire decorativă de obiecte de lux de uz casnic sau având o provenienţă exotică. De obicei, aceste compoziţii erau gândite foarte ostentativ, oglindind un stil de viaţă aristocratic, având uneori şi un substrat puternic moralizator. Tablourile care prezentau Mese servite, vânat sau obiecte preţioase au fost însă pe gustul publicului, pictorii primind numeroase comenzi cu lucrări de acest gen.

În arta occidentală, Charles Sterling, de exemplu, dar şi alţi istorici de artă moderni au identificat lecţia moralizatoare a acestor mese somptuoase reprezentate adeseori în pictură, pornind interpretarea de la o lucrare realizată în anturajul pictorului olandez Pieter Aertsen, intitulată Masă servită, realizată în anul 1580, care prezenta în fundal tema Ispitirii lui Iisus. Mâncarea abundentă şi băutura servită la ospeţe sau în anumite case ale unor persoane foarte bogate au fost percepute adeseori ca o ispită a Diavolului. Iată cum ne povesteşte Evanghelia după Luca episodul Ispitirii lui Iisus Hristos: „Iisus, plin de Duhul Sfânt, S‑a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul, timp de 40 de zile. N‑a mâncat nimic în zilele acelea; şi după ce au trecut acele zile a flămânzit. Diavolul i‑a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine”. Iisus i‑a răspuns: „Este scris: Omul nu va trăi doar cu pâine, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Pilda acestui episod biblic este una singură: valorile spirituale şi morale la care ne raportăm trebuie să fie foarte înalte şi acestea este important să fie mai puternice decât orice tentaţie materială, astfel putând învinge orice pofte şi nevoi trupeşti.

O primă perioadă de glorie a genului naturii moarte, care cuprinde şi tema vanitas, se manifestă în pictura Ţărilor de Jos în secolul XVII, inovaţii importante apărând şi în Quattrocento‑ul italian. Genul se răspândeşte foarte rapid apoi în Spania şi în Franţa, pe fondul unui cult exacerbat al petrecerilor şi al mâncării, ca simboluri ale abundenţei, toate acestea fiind în opoziţie cu preceptele creştine.

Naturile statice/ moarte devin şi importante pretexte pentru a studia lumina şi culoarea, ideea de a reda pe o pânză o imagine cât mai apropiată de cea văzută de ochiul uman devine cea mai mare provocate. Pictorii renascentişti, apoi cei din perioada barocă, ajung la performanţe extraordinare în redarea tonurilor de culoare, a luminii, a umbrelor, a transparenţei, a texturilor, a iluziei materialităţii şi a redării corecte a planurilor şi a perspectivei. Floris van Schooten, Hans van Essen, Jan Davidsz. de Heem, Willem Claesz. Heda sau Abraham van Beijeren rămân nume de referinţă pentru pictura de gen.

Adriaen van Utrecht este şi el unul dintre cei mai mari maeştri flamanzi ai naturilor moarte din toate timpurile, inclusiv ai temei vanitas, folosind toată recuzita simbolică a temei, în forma sa clasică: craniul uman, bani, pipă, scoici, perle, carte, flori şi ceas ‑ acesta din urmă, un simbol al timpului care trece necruţător.

Pe lângă reflectarea poftelor păcătoase şi gargantuelice, tema vanitas a cunoscut şi alte direcţii de dezvoltare, trasate chiar în perioada Renaşterii, folosind drept pretext frumuseţea feminină. Una dintre capodoperele realizate de Tiziano Vecellio, intitulată chiar Vanitas, este datată în anul 1515 şi se află în Vechea Pinacotecă de la München. Pictura reprezintă o tânără care susţine o oglindă înrămată în care se reflectă şi se pot vedea numeroase bijuterii, monede de aur şi o pungă cu bani, toate aceste obiecte fiind grupate sub forma unei naturi statice. Oglinzii, în general, i se atribuia capacitatea de a reflecta adevărul, adeseori având puteri magice. Marele maestru al şcolii veneţiene renascentiste ne atenţionează, în această superbă pictură, că frumuseţea exterioară este efemeră, la fel ca şi bogăţia, importantă fiind doar frumuseţea morală, singura care îţi oferă o viaţă plină de valoare şi de sens.

În perioada barocă, Michelangelo Merisi da Caravaggio, tot în Italia, trasează liniile directoare în tipul de reprezentare a naturii moarte moderne. Pictorul apropie foarte mult compoziţia de ochiul privitorului, obiectele par plasate chiar lângă cel care admiră tabloul, provocându‑i o percepţie vizuală tranşantă. Caravaggio accentuează astfel monumentalitatea şi impactul construcţiei sale plastice, dându‑i greutate. Fructele din pictura lui Caravaggio au o simbolistică legată de imaginea tinereţii, a abundenţei, a senzualităţii, dar şi a seducţiei şi a păcatului, făcând subtile aluzii la tema vanitas.

Pornind de la modalităţile de seducţie feminină, remarcabil este şi portretul artistei flamande Clara Peeters, care pictează şi ea o Vanitas cu un personaj feminin, datat între anii 1613 şi 1620. Despre această lucrare mulţi istorici de artă spun că este de fapt un autoportret. Artista se reprezintă într‑o costumaţie elegantă, purtând o rochie cu guler de dantelă, fiind împodobită cu multe bijuterii, alte obiecte preţioase fiind redate pe masa care se află lângă ea. Este vorba despre un portret ironic (autoironic?) al unei femei care nu poate rezista în faţa unor podoabe atât de frumoase.

Un alt maestru olandez al naturilor moarte, Edward Collier, a creat în anul 1669 o variantă pe tema vanitas, având drept pretext orgoliul războinic masculin: a conceput o natură moartă cu mantie roşie, coif cu pene extravagante, armură de paradă, decoraţii strălucitoare, arme, cărţi de tactică militară, craniu uman şi în fundal a plasat un glob pământesc, care certifică aspiraţiile de dominaţie ale acelora care s‑ar fi putut recunoaşte în acest tip de portretizare.

Pictura modernă, de influenţă occidentală, care apare în spaţiul românesc abia în secolul XIX, aduce în atenţia creaţiei artistice şi genul naturii statice/ moarte. Constantin Daniel Rosenthal realizează o celebră „Vanitas”, în anul 1848. Ca formă a naturii moarte, picturile pe tema vanitas sunt foarte sumbre, prezentând de fapt o alegorie a iminenţei morţii, dar şi a plăcerilor şi a viciilor umane. Din recuzita selectată de Rosenthal nu lipseşte craniul, oglinda, portretul unei frumoase femei, pipa pentru opium şi narghileaua. În zona inferioară a picturii apar portretele prietenilor săi, poate „condamnaţi” şi ei datorită convingerii că pot schimba lumea în care trăiesc, prin revoluţie sau politică.

Destul de departe de epoca de aur a temei vanitas, aşa cum apare în marea artă europeană, Theodor Aman este extrem de subtil atunci când pictează o serie de naturi moarte cu aluzii la vanitas şi tema vieţii trecătoare, inspirat de pictura occidentală, dar fără a folosi în mod direct craniul uman în recuzita plastică. Reprezentative sunt lucrările sale cu fructe, acestea fiind simboluri ale tinereţii şi ale senzualităţii, alături de care plasează obiecte fragile de sticlă sau de porţelan, dar şi cutii de chibrituri, ţigarete fumate, aceste ultime obiecte ducându‑ne cu gândul la efemer şi la sfârşit. Perspectiva sa este însă modernă şi ideea de salvare a sufletelor o vede în cunoaştere, viziune simbolizată de cărţile pe care le introduce în scenografia naturilor sale moarte.

În arta modernă şi contemporană, din ce în ce mai puţin tributară viziunilor creştine, tema vanitas îşi pierde din importanţă, fără a dispărea cu desăvârşire. În secolele XIX‑XX, aluziile la această temă sunt extrem de subtile şi păstrează doar ecouri îndepărtate ale lecţiilor moralizatoare. Pablo Picasso, de exemplu, în faza sa cubistă, în anul 1946, realizează o natură statică cu un craniu, o aluzie paradoxală la tema vanitas, şi ne reaminteşte, în forme extravagante, de tradiţia marii picturi europene.

Arta modernă păstrează doar ecouri foarte îndepărtate ale temei vanitas, conservând totuşi mesajul despre importanţa pe care trebuie să o acordăm valorilor esenţiale. Doi mari maeştri români, Theodor Pallady şi Gheorghe Petraşcu, care au excelat în genul naturii moarte, au pus adeseori cărţile în centrul picturii lor, cărţile fiind cele care în mod simbolic reprezintă singura modalitate de îmbogăţire spirituală, iar cunoaşterea fiind unica formă prin care putem da un sens real vieţii. De data aceasta, naturile statice nu mai sunt ostentative, ci devin pretexte de studii rafinate de formă şi culoare. Selecţia obiectelor nu se mai face pentru a epata, compoziţia reflectând un stil de viaţă firesc şi normal.

Din recuzita artistică a lui Pallady nu lipseşte oglinda, un simbol al adevărului, cea care multiplică efectul şi frumuseţea unei imagini reale. În creaţia sa, adeseori apar flori şi cărţi deschise, obiecte care devin emblematice pentru cel care a fost considerat, pe bună dreptate, cel mai rafinat şi elegant pictor român. La Gheorghe Petraşcu mesajul este mult mai direct, iar afecţiunea sa pentru cărţi, cele care‑i asigură o perpetuă cunoaştere şi bogăţie sufletească, răzbate în multe dintre picturile sale, unde cartea devine chiar obiectul central al compoziţiei. O imagine perfectă a unei vieţi pline de sens.

Considerată, în trecut, un gen artistic minor, raportat la marea pictură istorică, mitologică sau la cea religioasă, natura moartă, sub toate formele sale, îşi revendică puternic importanţa şi îi seduce pe cei iniţiaţi şi pe cei care au răbdare să‑i desluşească mesajele rafinate şi subtile.

Elena Olariu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest