Cercetarea arheologică a fost făcută de Dinu V. Rosetti, iar atunci au fost găsite zidurile băii domneşti, construite de Constantin Brâncoveanu, plus un sistem de încălzire subteran…
Palatul Domnesc şi Curtea Voievodală de pe malurile Dâmboviţei reprezintă nucleul în jurul căruia avea să se nască Bucureştiul. Începutul dezvoltării ansamblului de la Curtea Veche este şi la acest moment grevat de incertitudine. După cum bine se ştie, atestarea documentară se face prin actul emis din cancelaria domnitorului Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459, considerat azi ziua de naştere a capitalei. Este primul act în care apare folosită denumirea de Bucureşti. Documente anterioare acestei date vorbesc despre o cetate a Dâmboviţei, însă amplasarea acesteia pe cursul mijlociu al râului, în zona de câmpie, este încă subiect de dezbatere. Faptul că în jurul capitalei sunt atestate arheologic mai multe sate în a doua jumătate a secolului al XIV‑lea întăreşte ideea existenţei unui punct fortificat, o „cetate” care să controleze activitatea acestora. Din punct de vedere istoric, în literatura de specialitate, construcţia şi funcţionarea acestei prime „cetăţi” a fost plasată cândva între domnia lui Vladislav Vlaicu (1364‑1377) şi prima dintre domniile lui Mircea cel Bătrân (1386‑1395).
Din nefericire, niciun document sau izvor arhivistic nu indică limitele Curţii Vechi în primele sale secole de existenţă. Relatările călătorilor străini din secolele XVI‑XVIII surprind mai degrabă atmosfera de la curte şi a oraşului, decât o descriere amănunţită a locului. Primele informaţii cartografice apar târziu, în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea. Planul Bucureştiului de la 1770, descoperit în arhivele moscovite, pune în evidenţă pentru prima oară poziţia Curţii Vechi. Pe hartă sunt prezente Palatul Voievodal, Biserica şi Puşcăria în partea de Est a Curţii. Ulterior întocmirii acestei prime hărţi, interesul pentru cartografierea Bucureştiului creşte. Apar astfel planul Sulzer (1781), planul Ernst (1791), iar în final planul de la 1799, care prezintă parcelarea zonei Curtea Veche după scoaterea la „mezat”, din 1798, dictată de domnitorul Constantin Hangherli. Toate aceste planuri aduc informaţii preţioase despre ţesutul urban al Bucureştiului de sfârşit de secol
XVIII, fără însă a avea pretenţia că reflectă cu precizie poziţionarea şi relaţia diferitelor elemente componente. Acest tip de detaliu este obţinut abia la întocmirea Planului maiorului Borroczyn în 1844‑1846 şi 1852. Faptul că s‑au folosit măsurători topografice precise face din acest plan un instrument cartografic foarte preţios. Din păcate, însă, la acel moment, din ansamblul Curţii Vechi mai era în picioare doar biserica ridicată în secolul al XVI‑lea de Mircea Ciobanul.
La începutul secolului XX cercetarea arheologică începe să completeze şi să nuanţeze frânturile de informaţii istorice. Primele săpături au loc cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii Curţii Domneşti Buna Vestire, conduse de arhitectul Horia Teodoru, sub egida Comisiunii Monumentelor Istorice. Cercetarea arheologică a fost făcută de Dinu V. Rosetti, iar atunci au fost găsite zidurile băii domneşti, construite de Constantin Brâncoveanu, plus un sistem de încălzire subteran care le deservea.
Cercetarea arheologică la Curtea Veche este reluată într‑o campanie derulată între 1953 şi 1954 de un colectiv complex format din L. Lăzărescu‑Ionescu (responsabil), Dinu V. Rosetti, Gh. Ionescu, Gheorghe Astancăi (membri), Horia Teodoru (arhitect), C. Căzănişteanu şi M. Sânpetru (studenţi), sub tutela Academiei R.P.R. Campania de cercetare a fost de mică amploare, cu doar câteva sondaje disparate, efectuate pe străzile din zona Curţii Vechi, fapt ce nu a permis conturarea unei imagini de ansamblu. Alte cercetări de mică amploare, sub coordonarea lui Panait I. Panait şi a lui Dinu V. Rosetti, au avut loc în Centrul Istoric al Bucureştiului şi pe parcursul următorilor ani. S‑a stabilit atunci stratigrafia zonei, a fost descoperit un cimitir de secol XVIII‑XIX şi au fost dezvelite zidurile bisericii Sf. Anton.
Cercetări mai importante au avut loc în perioada anilor 1967‑1974, efectuate de un colectiv format din arheologii Panait I. Panait şi Aristide Ştefănescu de la Muzeul Municipiului Bucureşti. Mare parte din aceste săpături arheologice au fost făcute în cadrul proiectului de restaurare şi punere în valoare a Palatului Voievodal Curtea Veche deschis ca muzeu în anul 1972. Atunci au fost surprinse principalele etape de construcţie, reconstrucţie şi extindere a ansamblului Curţii Vechi şi Palatului Domnesc. Acest lucru a fost posibil ca urmare a demolării unor imobile de pe străzile Franceză (30 Decembrie, la vremea aceea) şi Soarelui. De altfel, traseul străzii Soarelui a fost scurtat, aşa încât astăzi nu mai leagă str. Covaci de str. Franceză.
Pentru prima dată au fost puse în evidenţă zidurile de bolovani de râu ale cetăţii lui Vlad Ţepeş, cele de bolovani şi cărămidă ale reparaţiilor făcute de Laiotă Basarab, ale pivniţelor ridicate de Mircea Ciobanul în secolul al XVI‑lea peste ruinele vechii cetăţi, întăriturile făcute de Grigore Ghica în sec. al XVII‑lea pentru a prelua greutatea Paraclisului de deasupra beciurilor, precum şi arcele dublou introduse de Constantin Brâncoveanu cu rol de întărire, plus cele de după anul 1798. Dar poate cea mai spectaculoasă dintre descoperiri este o incintă de cărămidă cu o formă uşor trapezoidală şi o suprafaţă de circa 160 mp, considerată ca fiind cea mai timpurie construcţie din perimetrul Curţii Vechi. Această descoperire venea să confirme puţinele însemnări referitoare la Cetatea Dâmboviţei şi împingea naşterea Bucureştiului cu aproape un secol mai devreme.
Cercetările din anii ’70, efectuate în zona Centrului Istoric au pus în evidenţă şi diferitele elemente şi faze de evoluţie ale sistemului de fortificaţie. La început, Curtea Domnească a fost îngrădită cu trunchiuri de stejar din porunca lui Mircea Ciobanul. Mărturia cronicarului sas Hieronim Ostermayer (1545) şi a juristului parizian Pierre Lescalopier confirmă acest fapt. Vulnerabila palisadă de lemn începe să fie înlocuită treptat, pe parcursul secolelor următoare, cu ziduri trainice de cărămidă astfel încât, la nivelul maximei expansiuni, Curtea Veche ocupa 25000 mp.
Un alt mare proiect de cercetare arheologică a fost generat de reabilitarea reţelelor de pe străzile Centrului Vechi, în perioada anilor 2006‑2011. Atunci au fost puse în evidenţă noi elemente ale sistemului defensiv, dar şi ale vechilor străzi de lemn.
Ani de‑a rândul, Muzeul Curtea Veche a atras numeroşi vizitatori din ţară, dar mai ales de peste hotare. Oarecum inevitabil, Palatul Voievodal de la Curtea Veche a Bucureştilor s‑a legat în conştiinţa colectivă de personalitatea lui Vlad Ţepeş. Statuia sa din bronz, realizată de artistul Dumitru Pasima în 1976, străjuieşte şi acum în faţa Palatului.
În timp, monumentul restaurat în secolul trecut s‑a degradat, iar Muzeul a fost închis, întrucât nu mai era un loc sigur pentru vizitatori. Un nou proiect de restaurare, conservare şi punere în valoare a demarat recent. Cercetarea arheologică este o componentă indispensabilă a unui astfel de proiect, iar noile rigori impun investigarea exhaustivă a suprafeţei afectate de proiect. Lucrările au fost încredinţate Muzeului Municipiului Bucureşti, a cărui echipă de arheologi cercetează la Curtea Veche de aproape doi ani. Au fost făcute descoperiri importante, unele inedite. Vechile cercetări nu au acoperit întreaga suprafaţă, astfel încât informaţii noi apar în fiecare zi. Atribuirea cronologică a unora dintre structurile de zidărie anterior cercetate este pusă acum la îndoială. Racordul stratigrafic între fazele evolutive a fost distrus pe alocuri încă din anii ’70. În vecinătatea primei fortificaţii de cărămidă de formă trapezoidală, a fost descoperită o nouă construcţie de cărămidă de formă patrulateră, dar de dimensiuni mai mici. Probele de cărbune de sub talpa fundaţiei acestei construcţii, colectate şi trimise pentru datarea prin metoda 14C, sunt în măsură să lămurească unele dintre problemele de cronologie legate de primele fortificaţii de la Curtea Veche. În plus, cercetările noastre au pus în evidenţă existenţa unei noi faze în evoluţia ansamblului, despre care putem spune, la acest moment, că este anterioară momentului constructiv Mircea Ciobanul.
Cercetările din zona de Nord au condus la descoperirea unei locuinţe modeste din secolul XVI, construită din chirpici, pe pari de lemn, iar în vecinătatea sa, o aglomerare de chirpici şi ceramică semnalizează prezenţa altei locuinţe cu 500 de ani mai veche, pe când cuvântul Bucureşti nu fusese încă rostit.
Peste tot este încă vizibilă amprenta lăsată de evoluţia urbană a ultimilor 200 de ani. După scoaterea la mezat şi parcelarea de la începutul secolului al XIX‑lea, întreaga zonă suferă transformări radicale. Din cenuşa Curţii Vechi de mult abandonată renaşte un nou cartier cu străzi acum trasate. Ziduri noi şi ziduri vechi se contopesc şi dau naştere clădirilor la parterul cărora au funcţionat cofetării, ceasornicării şi alte magazine.
Lucrul la noul proiect merge încet. Muncitorii şi banii par să nu fie suficienţi, iar problemele birocratice, pe care un proiect de asemenea anvergură le generează, ne împiedică să avansăm în ritmul pe care ni l‑am dori. Pe de o parte, avem avantajul că ne putem apleca mai atent şi mai în tihnă asupra cercetării arheologice, dar pe de altă parte, monumentul suferă. E ca un pacient pe masa de operaţie, pe care chirurgul întârzie să‑l închidă.
La finalul lucrărilor, publicul va avea acces la un nou spaţiu muzeal proiectat după exigenţele secolului XXI, un muzeu ce va conţine expoziţii permanente şi temporare, precum şi spaţii special amenajate pentru activităţi culturale şi interacţiunea cu publicul.
Theodor Ignat
