Din ultimul număr:
Contemporanul » (Con)texte » Maria-⁠Ana Tupan: Nicolae Breban: istoria ca destin

Maria-⁠Ana Tupan: Nicolae Breban: istoria ca destin

O istorie dramatică a prezentului e un titlu care intrigă, dacă nu îl interpretăm în sensul acelei figuri baroce, concetto, ce îmbină contrariile (concordia discors) pentru a elibera brusc energia unui sens ascuns. Istoria se leagă de obicei de trecut, fie el şi apropiat, precum ultimul secol ce s-⁠a scurs de la dictaturile interbelice, iar dramatic are aici mai curând sensul de dramatizare, de focalizare a evenimentelor din perspectiva unei conştiinţe, ca în poetica romanescă a lui Henry James. Este neîndoios că pe Nicolae Breban, autorul cărţii astfel intitulate, reeditate de Editura Contemporanul la sfârşitul anului trecut, nu îl interesează, ca pe T.S. Eliot, în eseul „Ce este un clasic?”, locul propriului popor în istoria universală, o preocupare ce ar vădi maturizarea unei naţiuni. Nicolae Breban nu este un clasic, un spirit apolonian, ci unul dionisiac, nietzschean, care retrăieşte evenimentele trecutului în prezent, în primul rând pentru propriul folos, al descoperirii unor faţete mai puţin familiare şi al retrăirii acelor „zvârcoliri, suferinţe” în scopul îmbogăţirii propriei vieţi spirituale. Trecutul e precum Sfinxul, ascuns în întrebări-ghicitoare. A revizita trecutul i se pare autorului o experienţă asemănătoare recitirii unei capodopere, al cărei „desen din covor” (celebra metaforă din titul unei povestiri de Henry James, preluată de criticul Hillis Miller pentru a defini multitudinea de sensuri posibile dintr-⁠o operă literară) se schimbă cu fiecare lectură: „Istoria e poate un fel de relecturare a unui roman care ţi se pare foarte cunoscut, dar care la recitire îşi arată alte feţe, idei şi chiar evenimente, absolut noi, stupefiant de revelatorii. Ca un dar al aceluiaşi timp, nu întors pe dos ca o mănuşă, cum se spune, ci, după o altă celebră metaforă, ca un covor observat pe dosul său, urmărind traiectul amestecat al unor fire şi desene uitate sau ignorate total, ce construiesc altfel o aceeaşi pânză, de data aceasta în mai multe ape.”

Nu este nouă perceperea istoriei ca naraţiune mai curând decât reconstituire documentară, cu pretenţii de adevăr revelat, ideea fiind acceptată şi de istoricii de profesie. Tema acestei „metaficţiuni istoriografice” brebaniene este, ca şi în majoritatea romanelor, ratarea. Autorul pleacă de la un scenariu anterior – negaţia absolută a lui Cioran, verdictul eşecului etern aplicat poporului român – şi pare tentat să-⁠i verifice valabilitatea operând cu un set de valori derivate din filosofia politică iluministă. De altfel, autorul îşi ia drept călăuze pe Montesquieu şi pe Carlyle (victorian timpuriu, prieten şi admirator al lui Goethe). Va examina, aşadar, apariţia şi maturizarea instituţiilor democratice, pe de o parte, şi etica eroică, în sensul de modele existenţiale exemplare, caracteristice fiecărei epoci, pe de alta.

În ceea ce priveşte data târzie a închegării statului român, exemple similare ar fi mari naţiuni, precum Italia şi Germania. Nu putem să nu asociem afirmaţia de asocierea făcută nu de mult la un post de televiziune, de către Aura Christi, între european şi individ care citeşte. Înfiinţarea statului italian sau a celui german a însemnat confirmarea politică a existenţei unor culturi prestigioase, afirmând structuri identitare inconfundabile. Nu citim pentru că suntem europeni, ci devenim europeni citind, cultivându-⁠ne. Altminteri, documentele semnate de guvernele postdecembriste rămân forme fără fond, identitatea europeană fiind fracţionată în funcţie de „viteze”… Foarte critic devine autorul atunci când e vorba de istoria politică a României, în care nu regăseşte, după momentul Marii Uniri, traiectul democratic deschis de Revoluţia Franceză, întărit de evenimentele din 1848 şi de Comuna din Paris. Adevărul este că modelul francez nu e lipsit de umbre, Regimul de Teroare şi distrugerile Comunei fiind preludii ale totalitarismului comunist. Modelul britanic a însemnat, dimpotrivă, evitarea confruntărilor pe baricade prin reforme politice şi, mai ales, prin dezbatere publică a tuturor problemelor legate de perfecţionarea ordinii sociale şi a vieţii instituţionale. În Cultură şi anarhie, Matthew Arnold cumpăneşte diferite căi de reformă socială, optând pentru educaţie şi cultură contra anarhiei proletare. Este ceea ce face şi Nicolae Breban în cărţile de filosofie politică, prin care subscrie, credem, chiar dacă nemărturisit, mai curând modelului britanic.

Dacă istoriografia a devenit naraţiune, Nicolae Breban o exersează cu artă. Mişcarea legionară, primul episod al încercării ratate de a mări exponenţial câştigul Marii Uniri printr-⁠o descindere epopeică în istoria universală, este evocată ca o dramă expresionistă, interpretată de personaje arhetipale, precum Căpitanul şi Profesorul, alias Zelea Codreanu şi Nae Ionescu, ale căror profiluri sunt întregite prin contextualizări romaneşti (analogii cu Julien Sorel şi Raskolnikov). Refuzând schematismul, reducţiiile simpliste, autorul găseşte o motivaţie în psihicul abisal al unui popor care suferise sub diferite imperii şi dorea să-⁠şi răzbune destinul, dar şi păcatul originar ce a dus la prăbuşirea grupării: crima politică. Cu toate acestea, hybris-⁠ul nu este folosit cu semnificaţia sa din tragedia clasică, ca act de încălcare a legii morale, ci pentru a caracteriza psihologia unui protagonist al istoriei recente: insul obişnuit căruia atenţia comunităţii îi insuflă un sentiment al propriei importanţe şi care îl face să piardă simţul măsurii. Din acest accident al psihicului abisal s-⁠au născut legionarul fanatic, torţionarul bestial, dictatorul politic. Dincolo de gestul discreţionar, imprevizibil, al puterii, nu există trăsături definitorii de caracter. Ce convingeri sau principii să-⁠i atribui lui Ceaşescu, care în 1968 îl reabilita pe Pătrăşcanu, iar în 1971, pe Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), artizanul experimentului Piteşti? Anarhismul politic, înlocuind „evoluţia sau reformele, predicând şi incitând la răsturnarea brutală a instituţiilor şi normelor” explică demonismul istoriei din secolul trecut, orbirea agenţilor ei fiind analizată cu subtilitatea unui moralist al admiratului secol illuminist: „Deoarece, în aşa-⁠zisele revoluţii sociale, naţionale sau ideologice, noi, cei de azi, răzbunăm, vrem plata unor injustiţii trecute, întâmplate altora şi în cu totul alte condiţii. Un fel de dobândă sângeroasă pentru o plată încasată de alţii, o dreptate mereu a altora, chit că sunt proprii noştri străbuni. Dar nu a noastră, acea dreptate pe care numai noi o putem înţelege, în sensul unei riguroase necesităţi.” Vendeta politică a schimbat, la instaurarea regimului comunist, sorgintea socială a victimelor şi călăilor, nu şi mecanismul victimizării, suprapunerea crimelor fasciste şi staliniste în cazul experimentului Piteşti producând cel mai exploziv cocktail al istoriei torţionare. Nicolae Breban are forţa de a-⁠şi reprima subiectivismul şi de a judeca faptele, cum a făgăduit, în lumina unei noetice necesităţi, a adevăratei lor semnificaţii. Citând remarcabilul comentariu al lui Ţepeneag, că românii au sfinţi, nu eroi, autorul anatomizează caracterul naţional, întrebându-⁠se dacă, într-⁠adevăr, fiinţele umane exemplare sunt la noi victime ale colectivităţii mai curând decât obiect al cultului colectiv.

Descriind caznele înfiorătoare inspirate de Pantiuşa şi puse în practică de Ţurcanu, autorul se întreabă cu nedisimulată anxietate:

„[…] Nu credem că cineva, vreodată, la noi în ţară sau pe continent, va putea crea forme şi procese asemănătoare de înjosire şi destructurare fizică şi morală a unor inşi totalmente nevinovaţi, unii dintre ei cu merite indiscutabile în trecutul naţional. Experienţa lui Ţurcanu ţine de acele fapte nemaivăzute pe care popoarele le expediază mai ales pe tărâmul unor fantasme, într-⁠atât cruzimea şi drăceasca lor ingeniozitate în a ataca bazele intime ale unei personalităţi în plină civilizaţie europeană şi modernă creează nu numai aparenţele halucinante ale unui absurd social, dar şi ale basmului negru. Ne aflăm cu adevărat, cum vor să se convingă mulţi din ţările apusene şi americane, în ţara lui Dracula?”

Studiul psihologic – psihanalitic, cel mai adesea, fiind vorba de tipuri aberante – şi profilul moral al oamenilor de stat care au făcut politică personală în lipsa unor democraţii participative, ca în Occident, transferă istoria în literatură, dar fără a denatura evenimentele. Revelatorie este dimensiunea lor morală, autorul ilustrând paradoxul efectului invers al raportului dintre trup şi suflet în istoria pre-⁠ şi postdecembristă. Sub dictatura comunistă, poporul exclus de putere avea şansa, de care mulţi profitau, de a opune rezistenţă, afirmându-⁠şi umanitatea: de la protest deschis, cu riscurile de rigoare, la opţiunea de a preda în şcoală Odiseea în loc de Deşliu şi Breslaşu, sau de a se refugia, ca autori sau cititori, în visul estetic, în „existenţa plutitoare şi părelnică” a creaţiei artistice pe ruinele civilizaţiei interbelice. Dimpotrivă, comercializarea artei ce s-⁠a adăugat în perioada postdecembristă materialismului vulgar al societăţii consumiste a însemnat sărăcire spirituală. Dacă pledoaria eseiştilor victorieni pentru cultură ca remediu în epoca postmetafizică sună astăzi ca o profeţie în deşert nu înseamnă şi că profeţii nu au dreptate. Un teorist al sistemelor explica nefericirea generaţiilor postbelice, ajunse să trăiască în huzurul societăţii de consum, reflectată de numărul sinuciderilor şi depresiilor, prin sentimentul lipsei de sens a existenţei. Cultura este aceea care dă sens existenţei. Mi-⁠amintesc de lectura Fraţilor Karamazov, în studenţie, când, târziu, în noapte, am dat peste pasajul în care se spune că, dacă Isus s-⁠ar întoarce, ar fi crucificat din nou. Mi-⁠amintesc de bucuria intensă pe care ţi-⁠o dă descoperirea unui sens profund – cel mai adesea, paradoxal, ca şi condiţia umană.

Predicând contra intelectualilor care aruncă o privire din avion asupra realităţii contemporane, Nicolae Breban îşi încheie totuşi programatica anatomie a prezentului cu un strălucit joc de artificii. Departe de snobismul celor care se leapădă de poporul lor, refuzându-⁠i şansa unui viitor împlinit, dar neputând nici să-⁠şi înăbuşe spiritul critic care-⁠i luminează erorile acestuia din trecut, Nicolae Breban se autodefineşte ca artist descins din marele Meşter al tradiţiei hermetice, a cărui Operă este alchimia sau emanciparea spiritului din teluric. Cartea se încheie, ca şi Faust (capodopera lui Goethe fiind şi ea un opus alchemicum) sau ca Simfonia a IX-⁠a de Beethoven, cu viziunea umanităţii înfrăţite – părtaşi ai vieţii şi traiului în comun – lucrând asupra naturii şi asupra ei însăşi.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now