Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Viorile Stradivarius cer timp pentru îmblânzire”

„Viorile Stradivarius cer timp pentru îmblânzire”

Eu cred că în aceste momente muzica clasică vine să ne dea acea concreteţe de care avem nevoie, să ne dea acel sprijin, acel element care nu se schimbă şi la care putem să ne raportăm…

„Beethoven va rămâne Beethoven”

 

Mihaela Helmis: Într‑o vreme în care pare că avem mai puţin loc, timp sau motiv de întâlnire, muzica are locul ei şi chiar fără întâlnirile faţă către faţă sau pe acelaşi rând în fotoliul de spectator la concert, avem nevoie de muzică. În ce fel se adaptează, aşadar, evenimentele culturale? Ce vă aşteaptă, ce ne aşteaptă?

Alexandru Tomescu: Trăim nişte zile pline de incertitudini încă, ceea ce este sigur este că evenimentele culturale pentru lunile martie şi aprilie sunt anulate sau amânate, însă eu cred că un bun artist ştie să transforme chiar şi nişte situaţii aparent potrivnice în avantajul său. Cred că este un bun moment, pe de o parte, pentru artişti să lucreze, pentru că de multe ori în ritmul acesta nebun de concerte, de turnee, de călătorii, timpul personal, timpul propriu de lucru, individual, de multe ori este foarte restrâns, cumva forţat, evident, avem acest privilegiu de a putea lucra individual, de a putea stărui asupra operelor care ne preocupă şi cred că acum putem să profităm de toate aceste înlesniri tehnologice pe care le avem la dispoziţie, mă refer la video, radio, live‑streaming şi aşa mai departe, adică în era digitală de multe ori nu mai este absolut necesar să fii prezent fizic. Şi iată, într‑un caz de izolare, într‑un caz din acesta în care întrunirile peste un anumit număr sunt lăsate deoparte, poate fi un plus.

Avem de acum înainte câteva săptămâni în care se petrece acest lucru, dar îmi doresc atât de mult să revenim cât de repede în serile în care se transmite, aşa cum, de pildă, Celibidache dorea, vibraţia aceea unică pe care o poate aduce cu sine doar în acel moment unic orchestra şi solistul.

Da, într‑adevăr, avem nevoie de acea vibraţie de care aţi amintit, din sala de concert, pe care nimic nu o poate înlocui oricât de avansată ar fi tehnologia. În ziua de astăzi încă nu putem reproduce acea senzaţie de iluminare pe care o poţi avea în timpul unui concert, în timpul unui eveniment cultural deosebit. Îmi amintesc de nişte momente cumva similare, cele în care simţeam că totul în jur se prăbuşeşte, că se instaurează haosul, că lucrurile o iau razna. Era atunci în perioada acelor atacuri de la World Trade Center şi ştiu că avea loc o ediţie a Festivalului George Enescu, lumea se aştepta să înceapă al treilea război mondial şi ne uitam pe cer să vedem dacă vin sau nu vin avioanele. Ei bine, eu m‑am dus la concert în seara respectivă, tocmai pentru că simţeam nevoia unui punct de stabilitate, a unui reper la care să mă pot raporta. Şi eu cred că în aceste zile în care totul este atât de incert, în special viitorul, care nouă ne place atât de mult să‑l programăm, să‑l setăm, să ştim ce se va întâmpla, acum nu prea mai ştim atât de bine. Eu cred că în aceste momente muzica clasică vine să ne dea acea concreteţe de care avem nevoie, să ne dea acel sprijin, acel element care nu se schimbă şi la care putem să ne raportăm. Beethoven va rămâne Beethoven, nu uitaţi, chiar în acest an de aniversare putem redescoperi în el lucruri care contează cu adevărat.

În acest sens mă gândesc că au fost clujenii cei care s‑au bucurat recent de o participare faţă în faţă cu dvs. ca solistul în mijlocul lor. Mă refer la o întâlnire cu caracter special care nu este singulară. Sunt atâtea campaniile în care aţi fost rugat să participaţi şi aţi făcut‑o din diverse motive personale, culturale şi umanitare până la urmă. Cum a fost acest eveniment de strângere de fonduri pentru un muzeu dedicat Doinei Cornea?

Da, am răspuns cu mare bucurie acestei invitaţii. Eu cred că personalitatea Doinei Cornea merită cel puţin un astfel de lucru, o casă memorială şi o fundaţie care nu doar să‑i păstreze vie amintirea, ci să continue lupta ei pentru acele idealuri în care a crezut atât de mult, a crezut cu atâta forţă, cu atâta tărie, încât nu a ezitat să îşi pună viaţa în pericol atunci, înainte de 1989, atunci când ea singură, împotriva unui întreg sistem represiv, a făcut tot ceea ce putea ea cu forţele ei. Am fost foarte impresionat că Doina Cornea nu a ezitat să‑i implice şi pe copiii ei în aceste lucruri, semn evident al calităţii educaţiei pe care le‑a dat‑o.

Cu senzaţia că nu se poate decât aşa.

Da. Ceea ce este cel mai important este că aceste valori atât de importante, libertatea de exprimare, libertatea de mişcare, libertatea de expresie sunt nişte lucruri care în ziua de astăzi, la mai bine de 30 de ani de la Revoluţie, le considerăm ca făcând parte din peisaj, dar realitatea este că dacă noi vrem să le păstrăm, dacă vrem să le conservăm active, atunci trebuie să le apărăm şi să ne reînnoim angajamentul faţă de ele în fiecare zi, zi de zi.

Şi atunci, păpuşa bebeluş înfăşat de doar douăzeci şi ceva de centimetri s‑a găsit şi la Cluj, în expoziţia pe care am văzut‑o şi la Bucureşti, pentru licitaţie, fiind purtătoare de mesaje între spaţiul liber şi cel concentraţionar…

Da. Am vizitat şi eu această expoziţie extrem de emoţionantă, pentru că acolo regăsesc practic o părticică din viaţa Doinei Cornea, obiecte pe care le folosea în fiecare zi, un coupe‑papier, basca ei pe care o tricotase chiar ea, ceasul ei de mână… înţeleg evident raţiunea financiară, trebuie obţinute nişte fonduri consistente tocmai pentru a pune pe picioare această fundaţie şi acest muzeu pe care‑l preconizează, însă, pe de altă parte, mi se rupea inima că aceste obiecte atât de preţioase, aceste obiecte cu o valoare sentimentală incomensurabilă şi o valoare de muzeu sunt pe cale să fie împrăştiate.

Dar pasul următor este, în gândul organizatorilor, ca după ce sunt cumpărate la licitaţie să se întoarcă la muzeul care se va crea…

Exact. De fapt eu sper din toată inima să apară un Mecena, un om care să înţeleagă importanţa nu doar pentru moment a acestui demers, mai ales pentru generaţiile care vin, pentru acele generaţii, pentru acei copii născuţi după Revoluţie, care n‑au avut niciun fel de contact direct cu ce înseamnă dictatura, cu ce înseamnă comunismul cu tot ce a avut el mai urât, să înţeleagă ce a însemnat şi să ne imunizăm, dacă vreţi, inclusiv tinerele generaţii, contra acestui pericol al dictaturii.

 

Turneul Stradivarius

 

Şi atunci vine întrebarea, deşi într‑un fel am primit răspunsul prin modul în care v‑aţi angajat în acest demers sau aţi fost parte din el, cum alegeţi evenimentele care au, dincolo de caracterul acesta cultural‑muzical, şi un alt coté?

Dacă aş putea m‑aş clona şi ar fi mai mulţi violonişti care să poată răspundă pozitiv la absolut toate invitaţiile pe care le primesc. Eu cred că este în primul rând o chestiune de normalitate să poţi să‑i ajuţi pe cei care sunt în nevoie cât de mult poţi, cât de mult este omeneşte posibil. Încerc să fac cât de mult şi cât de bine pot, evident. De multe ori aleg să fac donaţii în nume personal, anonim, pentru că important este ca lucrurile să se întâmple, ca oamenii să ştie că mesajul lor a fost recepţionat, a fost înţeles şi, cel mai important, a găsit empatie şi a găsit sprijin. Sigur că pentru mine cea mai importantă platformă de promovare a unei campanii sociale sau umanitare este evident Turneul Stradivarius, turneu care încă de la primele ediţii a fost asociat cu astfel de cauze. Anul trecut am sprijinit şi noi, în cadrul turneului, campania „Dăruieşte viaţă”, deci am reuşit să adunăm şi noi o sumă importantă de bani cu care, iată, nişte cărămizi în plus au fost adăugate acolo la spitalul de oncologie pediatrică…

Cu bandoneonul, cu harpa, cu dansul, asociindu‑vă cu tineri artişti care la rândul lor au acelaşi tip de ideal.

Atunci când te urci pe scenă e foarte important ca partenerii tăi de scenă să înţeleagă şi să împărtăşească aceleaşi idealuri. Doar atunci poate avea loc acea sincronizare de trăiri, poate avea loc acea înălţare spirituală pe care muzica o face posibilă.

Şi atunci îi caracterizaţi în acest fel şi pe Sânziana Mircea, şi pe Omar Massa, şi pe Lari Giorgescu?

Anul trecut, în cadrul Turneului Stradivarius, i‑am avut alături de mine pe harpista din Franţa, Delphine Benhamou, şi pe actorul Lari Giorgescu de la Teatrul Naţional din Bucureşti. A fost un spectacol de vioară plus harpă, o combinaţie mai rar întâlnită cu teatru non‑verbal pus în scenă chiar de către Lari Giorgescu, ceva mai puţin obişnuit, însă spectacolul s‑a bucurat de un foarte mare succes. Şi pentru ediţia din anul acesta am în vedere un spectacol special, practic la fiecare nouă ediţie a Turneului Stradivadius reinventez tot ceea ce punem acolo în scenă. Rămânem în expectativă, rămâne să vedem în ce fel va evolua această epidemie, ce măsuri vor fi luate şi evident le vom urma pentru binele comun, pentru binele întregii populaţii, evident că fiecare dintre noi trebuie să facă nişte sacrificii mai mici sau mai mari.

Şi apropo de felul în care intraţi în acest fel de campanii de susţinere a artei, a culturii, a mediului social, mi‑aduc aminte cu bucurie de un moment care, din păcate, n‑a avut toată energia şi toată participarea pentru a se transforma într‑un succes, atunci când lira de pe casa din Visarion 8 era asociată cu recitalul pe care‑l dădeaţi în faţa ei! Chiar aveam speranţa că acolo se va întâmpla ceva. Din păcate, sunt prea mulţi factorii care ar fi trebuit să contribuie pentru ca ea, o casă cu ziduri de 80‑90 cm, să nu cadă şi să rămână în picioare.

Da, ne‑am fi dorit cu toţii să putem salva de la dispariţie acest monument de arhitectură, dar din păcate nu a mai fost posibil. Însă cred eu că este important să ne uităm şi la ceea ce avem de făcut de acum înainte, adică putem să învăţăm din greşelile trecutului. În ziua de astăzi acolo, în strada Visarion, a rămas doar un loc viran, vizavi însă funcţionează Casa Artelor Dinu Lipatti, o iniţiativă care păstrează vie memoria marelui nostru pianist şi unde se desfăşoară o mulţime de activităţi culturale extrem de importante. Foarte mulţi ani am sprijinit, şi sprijin în continuare, fundaţia Pro Patrimonio, care‑şi propune să salveze de la distrugere monumentele care au supravieţuit secolelor. Şi mai ales fac această muncă de educaţie a tinerei generaţii în ceea ce priveşte respectul faţă de valorile din trecut. Este o muncă foarte îndelungată, foarte importantă pentru că în toată perioada comunistă se tot repeta că ceea ce este vechi nu este bun, este retrograd, reprezintă acele „rămăşiţe” ale burghezo‑moşierimii şi să ştiţi că mentalităţile sunt cel mai greu de schimbat. Denumiri da, imediat, foarte uşor, dar cu mentalităţile e necesară o muncă susţinută şi constantă. Un succes notabil pe care l‑am înregistrat împreună cu fundaţia Pro Patrimonio, cu fundaţia culturală Remember Enescu, înfiinţată de părinţii mei, societatea Enescu de la Viena condusă de Raluca Ştirbăţ, a fost salvarea casei copilăriei lui George Enescu de la Mihăileni. O altă casă care stătea să dispară de sub ochii noştri şi care în clipa de faţă este un proiect de succes, nu doar din punct de vedere arhitectural. Casa a fost restaurată, arată nemaipomenit în ziua de astăzi şi deja de mai mulţi ani de zile Fundaţia Culturală Remember Enescu desfăşoară la Mihăileni diverse activităţi culturale, master‑class‑uri în timpul verii, concerte în cadrul Turneului Stradivarius, ateliere de pictură, ateliere de teatru. Din această primăvară există o nouă asociere a fundaţiei Pro Patrimonio cu fundaţia Uipath, care va propune noi programe educative pentru copiii din zonă. Deci iată cum o banală casă ţărănească din chirpici poate schimba la modul real destinele a zeci şi sute de oameni din zona respectivă. Şi în ziua de astăzi Mihăileniul este pus pe harta culturală a României şi eu cred că această destinaţie, această identitate culturală este cea mai bună carte de vizită.

Cum vă simţiţi acum privind emoţia tinerilor aspiranţi? Cât de mare vă era emoţia la vârsta lor şi cât de mare e acum când sunteţi în faţa publicului?

Atunci când eşti foarte tânăr este greu să fii pe deplin conştient de toate implicaţiile şi de toate responsabilităţile care decurg din actul artistic. Ceea ce sper eu însă că s‑a păstrat este acea curiozitate pe care o au copiii, acea dorinţă de experiment, de a încerca ceva nou, este ceea ce găsesc eu în fiecare zi în această profesie, în această meserie, în această pasiune de a cânta la vioară. Nici o zi nu seamănă cu cealaltă, mereu cauţi ceva, eşti într‑o continuă căutare, într‑o continuă experimentare şi eu cred că pentru majoritatea dintre noi acesta este lucrul care ne ţine în priză.

 

„Formăm o echipă foarte bine rodată, foarte bine sudată”

Şi se poate face asta într‑o relaţie organică, îmi imaginez eu, cu instrumentul pe care‑l aveţi şi care vă duce emoţia şi energia spre public. Până la această vioară Stradivarius Elder‑Voicu pe care cântaţi acum, în ce relaţii aţi fost cu instrumentele dvs.?

Am cântat pe numeroase alte viori până la întâlnirea cu vioara Stradivarius şi de asemenea am continuat să cânt pe alte instrumente, multe dintre ele chiar radical diferite, adică instrumente contemporane, care funcţionează altfel, tocmai pentru a‑mi păstra contactul cu o varietate de instrumente, cu o întreagă tipologie de viori şi pentru a fi oricând pregătit pentru neprevăzut. Ţin minte fiecare dintre viorile pe care am avut privilegiul să cânt mulţi ani. Multe concursuri am câştigat cu o vioară relativ modestă, construită în Cehia în prima jumătate a secolului trecut, o vioară care îmi era foarte dragă şi pentru care nu o dată mi‑au fost oferite sume importante de bani pentru a o vinde, însă vă daţi seama, un violonist nu poate vinde vioara pe care cântă. Ar fi împotriva firii. Apoi am cântat foarte mulţi ani pe un instrument italian de secol 18, care mi‑a fost pus la dispoziţie de un colecţionar din Franţa, o vioară Carlo Giuseppe Testore. Respectivul colecţionar m‑a auzit cântând în finala concursului Marguerite Long – Jacques Thibaud de la Paris, în acea finală în care toţi participanţii aveau viori de primă mână, erau două sau chiar trei viori Stradivarius acolo, şi eu eram cu o vioară construită la Braşov în nişte condiţii incerte… Un instrument de calitate, un instrument extraordinar poate reprezenta un avantaj în plus. Sigur că instrumentul singur nu rezolvă toate problemele şi de multe ori aceste instrumente atât de speciale, mă refer aici în special la viorile Stradivarius, cer un timp pentru îmblânzire sau, mai degrabă, pentru cunoaştere reciprocă. Maestrul Ion Voicu îmi spunea că i‑au fost necesari mai bine de zece ani ca să se împrietenească cu vioara Stradivarius şi trebuie să recunosc că la vremea respectivă mi se părea mult, mi se părea o exagerare: „Cum adică? 10 ani! Păi, în 10 ani se întâmplă atâtea lucruri!”, însă acum, având în spate cu această vioară deja 12 ani, pot spune că maestrul Voicu a avut dreptate. Într‑adevăr, a existat o progresie, o descoperire continuă, o înflorire a sunetului viorii şi în ziua de astăzi formăm într‑adevăr o echipă foarte bine rodată, foarte bine sudată.

Şi să ne bucurăm pentru şansa pe care v‑aţi acordat‑o, să spunem, reciproc, de a prelungi timpul acesta de a fi împreună, cel puţin până în anul 2023.

Da, intenţia Ministerului Culturii este aceea de a încredinţa vioara celui mai bun violonist al momentului şi de aceea se organizează aceste concursuri menite să deschidă porţile oricui doreşte. Rămâne într‑adevăr să vedem ce se va întâmpla în 2023, până atunci să fim sănătoşi, că se mai întâmplă multe.

Dacă facem scăderea, ar fi 16 ani de împrietenire şi de armonie împreună, şi pentru că aţi evocat acea vioară de la Braşov, mă întreb dacă aţi avut curiozitatea să încercaţi viorile cele noi ale lutierilor actuali, pentru că există mai mulţi în România.

Da, sigur că da, în primul rând în cadrul Festivalului George Enescu am văzut cu bucurie că există un stand de promovare a lutierilor, în special a celor de la Reghin. Am văzut că ei s‑au şi organizat într‑o asociaţie, deci lucrează împreună, pentru promovare, pentru că, desigur, fiecare vioară este construită individual. Am încercat multe viori cu acea ocazie şi eu zic că stăm foarte bine în ceea ce priveşte acest capitol, construcţia de viori. De altminteri, România are o rezervă foarte mare de materie primă pentru instrumente muzicale, şi mă refer aici la lemnul de rezonanţă, un lemn cu o calitate aparte pentru care foarte mulţi constructori lutieri din întreaga lume vin în România special ca să‑l cumpere direct de la sursă. De mulţi ani de zile, în paralel cu vioara Stradivarius, cânt pe instrumente construite de lutierul Silvian Rusu, am devenit foarte buni prieteni în timp, el a studiat în Franţa şi cu toate că ar fi putut să‑şi continue bine‑mersi munca de constructor şi de restaurator de instrumente în Franţa, a decis să vină în România, unde evident din cauza tinereţii sale nimeni nu‑l lua în serios – „cum adică, să‑ţi dau ţie pe mână vioara mea? Crezi tu că poţi să construieşti o vioară bună? Fugi de aici, băiete!”, aşa îi spuneau cam toţi. Şi am orgoliul, dacă vreţi, ca eu să fi fost primul violonist care a avut încredere în capacitatea sa şi ţin minte şi acum că prima vioară construită de Silvian pe care am cântat era chiar o vioară care‑i fusese returnată de un violonist nemulţumit de calităţile ei. Şi a fost foarte interesant că eu am avut răbdare cu respectivul instrument să‑l trezesc la viaţă, să‑i pun în valoare toate calităţile sale sonore, iar după aceea violonistul care‑o comandase iniţial a făcut toate eforturile posibile şi şi‑a răscumpărat vioara. Aşa că până la urmă…

 

„Legendara vioară a lui Niccolo Paganini”

 

Şi există o vioară comandată personal cu, să zicem, caracteristicile pe care Alexandru Tomescu le‑ar putea solicita?

Da, chiar aştept ca Silvian Rusu să finalizeze acest instrument la care lucrează deja de foarte mulţi ani. Într‑adevăr o vioară construită de un lutier pentru un violonist este, dacă vreţi, păstrând nişte proporţii bineînţeles, ca un fel de costum făcut la comandă, adică urmăreşte întocmai caracteristicile violonistului, felul său de a cânta, presiunea pe care o pune pe instrument, tocmai pentru a putea răspunde cât mai bine caracteristicilor fiecăruia. Modelul pe care mi l‑am ales este Il Cannone, legendara vioară a lui Niccolo Paganini, păstrată de la moartea legendarului violonist în Primăria oraşului Genova şi trezită la viaţă, scoasă pe scenă o dată pe an de către câştigătorul concursului Paganini. Am avut acest privilegiu în 1995 şi am cântat la această vioară incredibilă, o vioară care practic nu avea limite sonore şi de aceea sper să retrăiesc emoţiile de atunci cu această vioară pe care Silvian îmi promite de mulţi ani că va fi gata.

Şi pentru o asemenea vioară cum e aceasta, păstrată într‑un muzeu, nu e prea puţin să fie cântată atât de rar, doar o dată pe an?

Evident, italienii au înţeles importanţa istorică, importanţa culturală a unui astfel de obiect, sigur că este extrem de important ca ea să fie păstrată în cele mai bune condiţii, ţin minte şi acum că atunci când a fost scoasă din vitrină erau prezenţi nu mai puţin de 3‑4 oameni, doi carabinieri, responsabilul cu cultura al oraşului, adică o întreagă comisie se întrunise acolo pentru a rupe nişte sigilii de ceară roşie. Din câte am înţeles, în ultimii ani Primăria oraşului Genova a desemnat un violonist care locuieşte în localitate, care exersează o oră sau două pe săptămână pe respectiva vioară, tocmai pentru a‑i menţine starea de sănătate. Pe de altă parte, evident, un astfel de instrument este de neînlocuit – aşa cum sunt de altfel toate instrumentele italiene de secol 18 – dar încărcătura ei emoţională, încărcătura ei istorică este uriaşă. Paganini a fost unul singur.

Şi atunci, în fiecare dintre zilele acestea care spuneaţi că nu seamănă una cu alta, cât timp alocaţi viorii Elder‑Voicu?

Atât de mult timp cât este posibil. Evident se simt imediat perioadele de pauză, perioadele în care sunt plecat sau perioadele în care nu pot studia pe acest instrument şi în acelaşi timp se pun foarte bine, ca progrese sonore importante, perioadele de turneu. Spre exemplu, în fiecare an, în cadrul Turneului Stradivarius, când cânt zilnic pe scenă. Este o diferenţă uriaşă între a cânta în camera de studiu şi a cânta pe scenă. Sunt cu totul alte solicitări. Altfel trăieşte, altfel înfloreşte o vioară atunci când e cântată în faţa unui public. Deci turneele, Turneele Stradivarius, sesiunile de înregistrări pe care le‑am făcut, toate acestea au contribuit în mod esenţial aş spune eu la paleta de sonorităţi extrem de bogată a viorii Stradivarius în ziua de astăzi.

Visez într‑un fel, aşa cum mi‑aş dori ca o cameră fotografică să vadă asemenea ochiului uman, să apară nişte instrumente care să măsoare, prin instrumentele fizicii cuantice, calitatea vibraţiei care face să fie altfel o vioară cântată pe scenă decât o vioară cântată în camera de studiu. Trebuie să fie ceva special şi cred că e mai mult decât emoţia instrumentistului, nu‑i aşa?

Evident. Să ştiţi că de multe ori sunt lucruri pe care noi dorim să le măsurăm, trăim în această epocă a concreteţii, totul poate fi măsurat, totul poate fi reprodus. Ei bine, viorile ne‑au învăţat că lucrurile nu stau chiar aşa. Spre exemplu, nici până în ziua de astăzi, cu toate aparatele de care dispunem, încă nu am reuşit să construim viori la fel de bune pe cât o făcea Stradivarius. Şi prin comparaţie, uneltele pe care Stradivarius le folosea erau pur şi simplu rudimentare. Dar el avea totuşi ceva, avea un al şaselea simţ care‑i îngăduia să simtă lemnul, îi îngăduia să simtă cum trebuie construită vioara, ce forme, ce grosimi să utilizeze în aşa fel încât să obţină acel rezultat optim. Mai este şi acea legendă care spunea că orice vioară de care nu era mulţumit era distrusă pe loc… Este într‑adevăr, după părerea mea, o diferenţă foarte mare între ceea ce înseamnă sunetul într‑un concert şi sunetul într‑o sală fără public, de aceea foarte mulţi artişti, nu doar interpreţi, au evitat să facă înregistrări pentru că simţeau că se pierde ceva acolo, în înregistrarea aceasta audio. De aceea pentru mine, în ultimii ani, a fost atât de important ca discurile pe care le‑am făcut să fie cât mai aproape de atmosfera din sala de concert. De aceea aproape niciodată n‑am mai înregistrat în studiouri de înregistrări, cu toate că ele prezintă evident un confort acustic şi pentru inginerul de sunet, şi pentru interpret, dar mai bine să te expui riscurilor din sala de concert tocmai pentru a da viaţă înregistrării. Miam dat seama că nu sunt atât de importante înregistrările perfecte, fără nicio pată. Pentru mine sunt importante înregistrările care sunt vii, care reuşesc să transmită emoţia aceea a momentului. Este o provocare căreia încerc să‑i răspund în fiecare zi, cu fiecare nouă înregistrare pe care o fac.

 

„Acel punct imuabil din viaţa mea”

 

Şi cred că asta vine într‑un fel în continuarea intenţiei de a aduce cât mai mulţi tineri în sală, aşa cum făceaţi cu câţiva ani în urmă, atunci când poate sugeraţi că nu atât contează costumul în care venim la concert, ci să fim în sală, să vină tinerii care poate chiar se manifestă ca pe un stadion, ca într‑o arenă, dar aşa e cu atât mai important ceea ce se petrece acolo.

Da. Ştiţi, era un cântec, „Nu contează cât de lung ai părul, important e ce şi cum gândeşti”. Ne‑am suit pe scenă în cele mai variate costume, nu de dragul de a şoca, ci tocmai pentru a transmite un mesaj: nu contează atât de mult hainele sau papionul pe care‑l porţi la gât, cât muzica pe care o cânţi. Cum spuneam şi la începutul interviului, muzica este acel reper, este acel punct imuabil din viaţa mea ca muzician, la care mă raportez mereu, de fiecare dată.

Şi atunci anul acesta, dacă toate vor fi în regulă şi vor fi limitate toate efectele acestei pandemii, cum ne dorim cu toţii, cum ar trebui să arate?

Sunt programate o mulţime de evenimente. Le‑aş aminti în primul rând pe cele pe care le am alături de colegii mei din Orchestra Naţională Radio, al cărei solist‑concertist sunt, concerte foarte importante, cu mare miză muzicală. Orchestra Naţională Radio şi‑a asumat de mulţi ani şi acest rol de a forma şi de a educa gustul publicului în special în ceea ce priveşte muzica de secol 20, apoi, evident, Turneul Internaţional Stradivarius, ajuns anul acesta la cea de‑a 13‑a ediţie.

 

„Un ritual zilnic de curăţare sufletească”

 

Multe, multe înainte!

Mulţumesc foarte mult. Încercăm de fiecare dată să răspundem pozitiv cât mai multor invitaţii, dar evident timpul este limitat şi în fiecare an facem un nou itinerar prin toată ţara. Anul acesta, pe lângă oraşele din România, ne propunem să concertăm şi pe scene din Belgia, din Franţa şi din Portugalia; apoi sunt proiectele educative, desfăşurate la Mihăileni, acele tabere de vară, acel master‑class, împreună cu violistul Ladislau Cristian Andriş. Mă bucur mereu să văd cum localitatea se însufleţeşte, prinde viaţă şi din toate casele se aud viori, viole, tineri care studiază peste tot şi care îi inspiră şi pe copiii din sat să înveţe şi ei câte ceva despre muzică; apoi un proiect aflat încă la început, dar cu un potenţial foarte mare, este vorba despre Romanian Chamber Orchestra, un proiect pornit tot cu Ladislau Cristian Andriş. Este o tânără orchestră de elită, formată din cei mai buni muzicieni români care activează în marile orchestre europene şi din lume. Ei s‑au întâlnit până acum pentru un scurt turneu în Bucureşti, Timişoara şi Arad în toamna anului trecut şi avem privilegiul să îl avem la pupitrul dirijoral pe maestrul Cristian Macelaru, un nume în plină ascensiune al muzicii româneşti. Amintesc între distincţiile sale cele mai recente premiul Grammy, de asemenea importantele orchestre din Koln şi din Franţa care şi‑l doresc şi care‑l au la pupitrul dirijoral, aşadar un om care ne propune de fiecare dată programe extrem de dificile şi mă bucur că nu lucrăm cu jumătăţi de măsură. Propunem la rândul nostru publicului programe de secol 20 de multe ori, o muzică foarte gustată în străinătate, dar încă prea puţin cunoscută la noi în ţară. De asemenea, numeroase alte concerte, atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii sau în Asia, dar rămâne să vedem cine va câştiga concursul acesta cu coronavirusul.

Şi dacă îmi permiteţi, ştiu că este vorba tot de numărat, măsurat, statistică, n‑am să spun neapărat Beethoven sau Enescu, dar dacă ar fi să trageţi linie şi să adunaţi care ar fi compozitorul pe care‑l veţi cânta anul acesta în cea mai mare măsură?

Este greu de spus, dar evident această aniversare Beethoven de 250 de ani este extrem de importantă. Am cântat deja de mai multe ori Concertul pentru vioară şi orchestră, urmează să înregistrăm triplul Concert pentru pian, vioară şi violoncel alături de Orchestra Naţională Radio, dirijată de Nicolae Moldoveanu; am în plan, de asemenea, şi recitaluri cu lucrările camerale ale lui Ludwig van Beethoven, dar pe lângă toate acestea am în plan şi proiecte cu muzica lui George Enescu, proiecte cu alte tipuri de repertoriu, că este loc sub soare pentru toţi compozitorii.

Şi când cântaţi pentru bucuria proprie şi personală care este compozitorul de suflet, lucrarea de suflet?

Am un ritual zilnic de curăţare sufletească, şi anume Johann Sebastian Bach. Este poate cel mai spiritual dintre compozitori şi în fiecare zi mă bucur de una dintre sonatele sau partiturile sale pentru vioară solo.

Atunci, cu acest gând şi cu gândul că ne putem curăţa prin aura pe care o aşezăm în jurul nostru de toate relele din jur, un an normal, un an bun, un an cu multă muzică pe calea aceasta pe care o aveţi, cum spuneţi, cu muzica în prim-plan şi cu vioara, de fapt cea mai importantă dintre – pot să‑mi permit? – partenere.

Da, este un partener de viaţă, într‑adevăr, de drum lung. Vă mulţumesc foarte mult, aşa să fie.

Aprilie 2020

Mihaela Helmis în dialog cu Alexandru Tomescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest