Omul din Mana este om adevărat, iar în privinţa românismului, un mai-mult-decât-român!
O carte necesară
Am colegi scriitori care beneficiază, la 50-60 de ani, de două-trei lucrări monografice în legătură cu viaţa şi opera… Până în 2005, când apărea prima ediţie a cărţii Marianei Şipoş Destinul unui disident, PAUL GOMA, despre marele scriitor şi opozant nu se scrisese încă nici o carte. Iar în 2014 apare – la editura Eikon – ediţia a doua, la care aş dori să fac referire. În această întâmpinare a mea, sunt conştient, nu voi putea spune lucruri noi, vreo „contribuţie valoroasă” în cazul Goma, dar dacă până acum n-am fost sigur că am ceva de spus în „cestiune”, de data asta chiar simt nevoia s-o fac. O nevoie irepresibilă. Nu prea ştiu ce făceam, pe unde eram, în econ
omia acestui univers în anul de graţie 1977, anul cutremurului, (eram pe niciunde, într-un fund de provincie, ilustru necunoscut – la fel de ilustru, dar fără lustru…). Deşi aveam o vârstă, nu ştiam prea bine ce se face-desface pe la Bucureştul devenit prin gestul lui Paul Goma un soi de bulevard mondial, de aceea fac un gest simbolic: îmi declar acum, lamentabil-tardiv, adeziunea la Mişcarea Goma. Prin acest articol, care nu este altceva decât o ieşire în arenă. (Când rosteşti numele Paul Goma, agora culturală românească se transformă automat într-o arenă în care se înfruntă lei paralei şi tauri negri din Basan… Acuma, în ceasul a treisprezecelea, a lua atitudine „pro Gomo” se reduce (rezumă) la a-ţi spune apăsat opinia. Paul Goma n-o fi el un imens de mare scriitor (probabil nu este tocmai un geniu) dar ce e absolut cert este că avem de-a face cu un om. Nu zic Om, cu majusculă (cum nu-mi permit niciodată să folosesc simboluri şi citate religioase doar ca pretext literar) – nu avem voie să facem acest gest decât în dreptul Omului-Dumnezeu! Dar omul din Mana este om adevărat, iar în privinţa românismului, un mai-mult-decât-român! Noi, ceilalţi, putem accede doar – dacă ne mai interesează acest statut – la calitatea şi statura de buni români.
Mariana Şipoş se numără printre puţinii jurnalişti sau scriitori (ne mai vin în minte: Magda Ursache, Dumitru Ungureanu, Flori Bălănescu, reprezentantul editorial al lui P.G. în România) care se interesează de soarta lui Paul Goma în timp şi contemporaneitate. Stabileşte legături, face interviuri (pentru a sta de vorbă cu omul din Belville se deplasează la Paris). Istoricul Flori Bălănescu îndeplineşte chiar, pe lângă patriarhul din Mana rolul pe care l-a avut – şi îl mai are – Mircea Handoca pe lângă Mircea Eliade, prin seria de autor pe care o îngrijeşte.
Bună, folositoare, „la locul ei”, cartea Marianei Şipoş este completată de cea a lui Petru Ursache (Omul din Calidor, Eikon 2012). Pe lângă multe calităţi: o analiză clară şi răspicată, citarea unor fragmente consistente din arhivele securităţii, M. Şipoş se dovedeşte şi un interlocutor incomod (o„inteligenţă interogativă” – Bogdan Creţu) al marelui opozant. Una dintre cele mai hotărâte şi avizate recenzii la prima ediţie este cea din Convorbiri literare a lui Bogdan Creţu, pe care autoarea o aşază în finalul ediţiei a doua, ca pe o posibilă concluzie a cărţii venind dinafara ei.
„Ne-românul” Goma
(Românul mai-mult-decât-român)
Cineva, un „prieten”, îi spunea undeva-cândva de la obraz: „tu nu eşti român”. Dar acest acest greco-polono-macedonean (şi lui Eminescu i s-a contestat dreptul de a fi român pur), în „inconştienţa” şi „nebunia”sa este mai român decât mulţi dintre noi, scriitori şi filosofi ai acestei ţări la un loc. Atunci, când se cerea, când era nevoie – când patria avea nevoie de noi!, el a făptuit, iar noi am aţipit, chiulit, hibernăluit.
A-ţi veni ideea unei scrisori adresate şefului statului, pe un ton ironic-amical („Domnului Nicolae Ceauşescu, la Palatul Regal), trebuie să fi avut măcar curajul nebunului. Să nu realizezi cine eşti/ pe ce lume trăieşti. Să vii de pe altă planetă, unde nu s-a auzit de Tovarăşu… (Aşa gândeau în anii aceia 99,9% dintre români.) Dar să treci şi la fapte, s-o franchezi şi s-o pui la poştă… S-o scoţi afară din ţară şi să nu te îngrozeşti de gestul tău nici măcar când o auzi citită în auzul urechilor la Europa liberă!
Dacă n-ar fi făcut în toată viaţa lui decât acest gest, al scrisorilor deschise, şi tot ar fi obligatoriu ca P.G. să intre în (cărţile de) istorie. „V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine.” Iată în ce termeni – de la egal la egal – discută basarabeanul nostru („ne-român”!) cu Ceauşul nostru suprem! (Dar unde eşti tu, Pleşiţă-doamne, ca punând mâna pe ei… Pe unul să-l tragi de barbă, măturând cu el podelele sau dând cu el de pământ… Celuilalt „să-i iei gâtul” dac-ar mai îndrăzni să calce în ţara pe care a beştelit-terfelit-o înaintea lumii întregi!)
Mai mult decât atât, „tupeistul”de Goma are ideea trăznită de a-l sfătui, ba chiar a-i cere imperios lui Ceauşescu, în virtutea gestului îndrăzneţ al acestuia din 1968, când a luat partea cehilor, să-şi pună şi acum apostila pe o petiţie de solidarizare cu mişcarea lor numită Charta 77. Să-l pui pe „marele Om” să contrasemneze manu propria protestul tău împotriva… lui, să se ralieze mişcării tale?!?…
Dublul cutremur.
Securitatea – biograf principal
Aşadar, în 1977, anul cutremurului, vieţuiau în România doi neînfricaţi: Goma şi Ceauşescu. Ba cred că lui P.G. chiar „i se (cam) rupea” de Securitate, deşi ajunsese să-i cunoască pe propria piele metodele. Mult mai tare se temea de ea Ceauşescu, drept dovadă că până la urmă tot Securiţica i-a făcut pocinogul. 
Cutremurul din 1977 a scuturat zdravăn ţara în general, Bucureştii în special – dacă e să ne amintim doar de blocul Scala, şi de cei „Nouă pentru eternitate”. Dar tot în acea perioadă ţara era cutremurată (stupefiată?) de gestul neobişnuit al unui basarabean, destul de puţin cunoscut – ba chiar mai cunoscut în străinătate decât în ţară. Acesta începuse să facă agitaţie în lumea culturală (literară), scriind scrisori deschise şi adunând semnături de aderare la Charta 77 a cehilor pentru drepturile omului (urmează conferinţa de la Belgrad din acel an şi cea de la Madrid din 1980). Un adevărat cutremur s-a petrecut în lumea intelectualilor, a colegilor lui scriitori – dar şi în structurile Securităţii (CSS). Paul Goma ajunsese la un moment dat „să dea de mâncare” la cca 100 de oameni aflaţi permanent pe urmele lui: ofiţeri şi agenţi sub acoperire, fraţi şoptitori… Doar doi-trei condeieri au avut curajul răspunderii şi au semnat petiţia. Ceilalţi, deşi roiau ca fluturii în jurul lămpii, s-au dat la fund. Ei erau scriitori în toată puterea cuvântului, oameni grei, cu situaţie social-familială – el, un simplu „agitator lipsit de talent literar” (autor fără cărţi, cum striga după el pe stradă Eugen Barbu. Dar – în plus faţă de cel mai compromis dintre marii noştri prozatori – Goma avea şi barbă…). Paul Goma nu urmărea binele ţării, al obştei scriitoriceşti (ziceau ei, sub inspiraţia Securităţii), ci scopuri dubioase, ascunse, scopuri personale… „Oare ce urmăreşte, şi cine-l plăteşte pe Goma să facă tam-tam în jurul persoanei sale?”, era întrebarea de ordine. Şi nimeni „nu se băga”, toţi preferau să stea în banca lor, pe fotoliul moale al vreunei redacţii sau sinecuri.
Pentru un scriitor (artist plastic, actor, etc.) urmărit de Securitate, aceasta ţinea loc de biograf. Ba chiar de „cercetător principal” – te cerceta ea, te întorcea pe toate feţele, te dădea „la întors” de-ţi mergeau fulgii! Paul Goma beneficiază de cele mai multe volume (vreo 40) în DUI-ul domniei sale: o bibliotecă întreagă. Comandamentul constituit de Securitate pentru coordonarea urmăririi sale era compus numai din grei, colonei şi generali-maiori, iar „planurile de măsuri” operative, dintre cele mai ample.
Mulţi tineri nu ştiu că Paul Goma trăieşte (nu doar vieţuieşte, ci supravieţuieşte, egal trăieşte deasupra!), scrie şi – prin scrisul – său acuză. (Am citit în copilărie o carte despre crimele hitlerismului, lagăre de exterminare, Actele acuză. În Culoarea curcubeului 77. Cod „Bărbosul”, şi în alte scrieri, jurnale, Scrisuri, înscrisuri. Paul Goma inserează – sau îşi însoţeşte scrierile – cu extrase consistente din dosarul propriu de urmărire penală. Dintre toate aşa-zisele scrisori deschise, cea adresată lui Ion Iliescu – şi mai multe pagini de jurnal – este cea mai virulentă, de aici şi acreala indusă a scrierilor recente ale marelui opozant. (Am întâlnit în Statele Unite români care nu mai pot vedea nimic bun în ţara de unde au plecat/„fugit”. Ei au avut parte de puşcăriile comuniste, au fost cazaţi în lagăre de transfugi în Iugoslavia. S-a tras asupra lor pe fâşie sau pe valurile Dunării albastre… Cum să mai poată vedea ceva bun în ţara care i-a hăituit/ hăcuit, de unde au fost siliţi să plece, uneori chiar expulzaţi şi deposedaţi de cetăţenie – ca Paul Goma?)
Iar Testamentul pe care, din prevedere, l-a trimis scriitorul la Paris spre publicare, dacă va zăcea mai mult de trei săptămâni în arestul Securităţii este un autentic document al lucidităţii.
Cazul – sau fenomenul – Goma.
Extraordinara normalitate
„Nu, eu nu sunt un erou, eu sunt un om care a încercat să fie normal (P.G.)”
Am citit cândva cartea unui chinez (Wach-man Nee): Viaţa creştină normală. Trecând peste faptul că textul în sine avea densitatea unui tratat de teorie sau critică literară (nu de exegeză biblico-teologică), înaintând eu în conţinutul cărţii şi înotând cu perseverenţă prin hăţişurile ei, am putut constata că era vorba despre idealul vieţii de credinţă. În mod similar stau lucrurile cu Paul Goma: el nu se consideră erou, martir (au încercat în repetate rânduri să-l lichideze discret şi „curat”), ci un om normal. A luptat toată viaţa pentru o normalitate pe care n-o putea spera în comunism – dar de care nu are parte nici acum, la 25 de ani de la revoluţie, când este tot exilat şi cu regim de refugiat politic. Pentru penetrarea normalităţii în toate nivelele cotidianului.
… E greu de crezut pentru tânărul istoric de azi o asemenea atitudine: să te pui singur-singurel de-a curmezişul istoriei… iar istoria e uneori ca un fluviu ieşit din matcă, aflat la vârful viiturii. Aşa s-a aflat P.G. cu pieptul său fragil de om intelectual şi cu mâinile goale în faţa diluviului comunist.
În orice caz, Goma n-a fost simplu disident, ci un real oponent al regimului totalitar de la noi – cu toate că DEX se opune acestei interpretări, glăsuind că termenul s-ar aplica numai opoziţiei din regimurile parlamentare. (Disident a fost Iliescu, cel care a „părăsit” la un moment dat linia partidului, înclinând către „glasnosti” şi „perestroika” aduse de la răsărit cu troica…). Iar noi, ca popor, am fost normali „prin excepţie/ delegaţie” (Bogdan Creţu). Şi excepţia, delegatul nostru neoficial, ba chiar autoinstituit, n-a fost altul decât Paul Goma.
Vocea sonoră a unui transfug – cocoşul Apocalipsei
„Noi n-am făcut nimic să-l apărăm pe Paul Goma”
Nicolae Breban
Cu toate că şi-au dat toate silinţele să o astupe, vocea sonoră a refugiatului (apoi exilatului) răsuna ca o trâmbiţă. Cum răsună şi azi. În anii optzeci ai secolului rezolut, prin cenaclurile bucureştene se perinda apariţia de legendă a unui poet-personaj ciudat, Paul Daian. El îşi regiza intervenţiile intercalând poemele declamate cu cântece din trompetă. De asemenea, purta pe pălărie, ca pe o emblemă apocaliptică a poeziei sale contrafăcut apocaliptice, un cocoş.
Ceva de genul acesta – deşi în cu totul alt sens – a fost pentru cultura română mai vârstnicul Paul Goma. El încerca să-şi facă auzită vocea în problema spinoasă a drepturilor cetăţeneşti, prin discuţii de grup, cărţile sale despre universul concentraţionar (prima perioadă de recluziune a fost în 1957, urmată de D.O., iar a doua, peste 20 de ani), prin scrisori de protest şi de adeziune, adunare de semnături pe petiţii publice.
… Crescut într-un mediu neoprotestant, eu am întâlnit pastori, diaconi – oameni cu frica lui Dumnezeu care nu puteau crede în căderea cortinei de fier, a sistemului socialist. De la microfonul Europei libere, pastorul Iosif Ţon, teolog cu studii serioase la Oxford, se canonea să-i conştientizeze, să-i pregătească pe români pentru momentul acela, dar fără folos. Educaţi în socialism, ei învăţaseră la şcoală că în istoria omenirii, după orânduirea socialistă nu mai poate urma decât cea comunistă… iar sensul istoriei este mereu ascendent.
În epoca daurită, chiar lipsa de implicare/ adeziune se taxa ca o culpă gravă. Ca poet, nu aveai voie să fii melancolic, pesimist-de-fetist, poezia metafizică era suspectată de misticism (puteai fi doar activist-progresist, cu o „gândire pozitivă”). Ca să intri şi să te păstrezi în graţiile regimului, ale mai-marilor lui, trebuia să-ţi dai periodic obolul în articole sau poeme puternic colorate în roşu – în cărţi mai mult sau mai puţin pângărite. Mulţi evitau cenzura aliniin-du-se din start, puţini „o driblau” – iar câte unii încercau să se lupte cu morile (ei) de vânt. Cea mai mare parte, în loc să aleagă a sta la umbra cărţilor în floare, preferau adăpostul „mărului de lângă drum” beniucian şi roadele sale blestemate: „Sunt măr de lângă drum şi fără gard/ La mine-n ramuri poame roşii ard/ Drumeţule, să iei fără sfială/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală”. Dar toţi au (am) cunoscut evul aprins şi pârjolul cominternist. Iată apriga profesiune de credinţă a vremii: „Trăim în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă/ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă…” Cu toate că cel care o lansase, genialul autor al Morţii căprioarei (purităţii adolescentine) , cum s-a dovedin mai târziu, „pe sub bancă” în Şcoala de literatură migălea la poeme subversive. Şi, în fond, „miezul aprins” se mai poate interpreta şi ca simbol al tinereţii – miezul vieţii omeneşti, cu idealurile lui însufleţite.
Paul Goma a fost un om (copil, adolescent, apoi tânăr… iar acuma om vârstnic) greu încercat. Să te simţi orfan la opt ani (o vreme, el şi mama lui, l-au crezut mort pe front pe învăţătorul Eufimie), să simţi pe pielea ta, de copil, prigoana rusească, incluzând arderea pe rug a fiinţelor de hârtie: biblioteca românească a şcolii din Mana, unde părinţii săi funcţionau ca învăţători. Să fii anchetat încă de la o vârstă tânără (în 1952 P.G. era elev şi un coleg băgăreţ i-a descoperit în ghiozdan faimosul jurnal)… Să fii văzut ca român pârlit în ţara ta (provincia Basarabila) ca după aceea, refugiat din faţa tăvălugului rusesc şi ajuns în sfârşit în Patria Mumă fraţii tăi să te privească reticent, cu o ură abia reţinută, ca pe un „spion rus”, KGB-ist…
Toate astea, care pe un altul l-ar fi demolat sufleteşte, pe P.G. n-au făcut decât să-l călească, transformându-l într-un bărbat la 10-13 ani. Mutându-se cu familia din loc în loc (etern refugiat, ca în Veneticii lui Ion Lazu), înscris la şcoli şi apoi exmatriculat şi iarăşi şcolarizat, omul din Mana a practicat tot felul de „meserii”, ca să supravieţuiască. A lucrat în silvicultură şi în construcţii, zilier (sau hamal), zugrav, fotograf la nunţi sau la înmormântări. Dar a trăit o – scurtă – vreme şi din expediente literare: nefiindu-i publicate cărţile în ţară, a fost plătit „regeşte” de Editura Gallimard, cu 1000 de franci pe lună, ca drepturi de autor pentru Ostinato.
Existenţa lui Paul Goma,
un aspru rechizitoriu
„Poetul iese în stradă/ Şi pălmuieşte lumea/
planeta… Strigă în gura mare…”
Oameni de inimă ai acestei ţări apreciază personalitatea exemplară, viaţa şi opera lui P.G. şi încă mai speră într-o recunoaştere tardivă a meritelor eternului exilat, cu statut permanent de refugiat politic la Paris. „Există critici literari şi istoriografi care se opresc, din daltonism, doar la una din dimensiunile personalităţii scriitorului Paul Goma, diminuată şi aceasta, din interse oculte… Nu cunosc scriitor român căruia să i se fi impus o grilă de receptare mai nedreaptă şi mai de nepătruns în propria-i cultură, spre cititorul de acasă, ca lui Paul Goma (…) Dacă toate se pun cap la cap, însăşi viaţa trăită a lui Paul Goma este o capodoperă.” (subl.n.), spune Petru Ursache în opul citat.
„Nu multora le convine faptul că există o conştiinţă liberă de orice afiliaţii, de orice interese, care spurcă (s.n.), pe bună dreptate, din afară, metehnele vremii”; „Goma este şi el om (greu de crezut, nu-i aşa?), are şi el slăbiciunile şi sentimentalismele sale, patetismele…”; „Măcar pentru atât (scrisoare către Ceauşescu, n.n.) Paul Goma ar merita un respect necondiţionat”; „Cât timp vechile păcate mai supurează, vremea recunoaşterii meritelor lui Paul Goma nu a venit încă” (B. Creţu, art. citat).
Un constant apologet al lui P.G. este Magda Ursache. Aproape în toate cărţile dumisale de eseuri critice, social-politice găsim câte o secţiune Goma: „Goma e simbolul opoziţiei integrale, revoltei integrale…, dar şi al adevărului integral”; „Sunt mândră că există scriitorul român Paul Goma… Dacă ar fi după mine, i-aş lansa cărţile în toate şcolile, ca tentativă de-a ţine piept uitării”; „Dar i-a oferit România ceva lui Goma după 90? Un minister, o ambasadă, o editură? Candidatura la preşedinţie nu i-a fost susţinută de nici un partid politic. Măcar revoluţionarii să-l fi declarat membru de onoare…”; „pentru adevărul său, în numele căruia nu cruţă pe nimeni, Goma spune în auzul tuturor toate numele (sintagma lui Saramago), asumându-şi singurătatea martorului de cursă lungă”; „În Dialog, Flori Stănescu se întreabă: dacă ar fi cedat, ce ar fi avut Goma? Ia să vedem: Opera omnia la Humanitas ori la Polirom…, domiciliu regesc şi reşedinţă de vară la ţară, loc în avionul prezidenţial, monografii catedratice, teze doctorale…” (Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, Eikon 2013).
Faptul că Paul Goma se „încăpăţânează” să trăiască în ciuda fostelor şi mai recentelor orori existenţiale este o palmă peste faţa fiinţei româneşti. (La fel ca în motoul ataşat, fragment din poemul „Palma poetului – lumea”. Chiar dacă nu e poet, P.G a avut curajul să iasă de unul singur în stradă, iar acţiunea lui nu era un gest gratuit, de amorul artei.) Candidatul la preşedinţie cu candidatura retrasă (la timp) refuză reabilitarea oferită de cei care au tupeul să creadă că sunt în postura de a-l ierta ei pe dânsul. Refuză să primească înapoi cetăţenia retrasă abuziv, fiindcă i se cere o… cerere, după tipic. Or, în cazul (lui) Goma nimic nu funcţionează după tipicul obişnuit!
… Şi ne întrebăm atunci: va refuza oare „impenitentul”, implacabilul bolnav de „păcatul” neînduplecării (când – dacă – va fi să fie!) meritatele onoruri naţionale? Sau cioclii culturii îi pregătesc în schimb, drept compensaţie pentru tot ce nu i s-a oferit la timp funeralii naţionale?? Dar, spre a nu se crede că i-am dori moartea, noi (acum, înaintea unei cifre rotunde) îi urăm marelui revoltat de la Paris, om şi român exemplar, o mie de ani fără reparaţie! – Iar poporului român: termen de graţie… (se zice că Dumnezeu Bunul ne mai acordă fiecăruia câte un supliment existenţial, ca împăratului biblic Ezechia, spre a ne putea pune viaţa „în rânduială”). Este şansa noastră ca popor ca, dacă nu l-am preţuit pe Paul Goma, să ne luăm măcar de acum încolo măsurile de prevedere spre a-i pregăti o valorizare corectă şi meritată. În mauale, în istoria patriei şi a literaturii.
În final, doresc să fac o confesiune: eu unul, autor modest al acestor rânduri (modeste ele însele) nu prea i-am dus mamei mele cât a fost în viaţă flori de pus într-o vază, pe masa nejeluită de la ţară. Iar acum i le duc, inutil de proaspete, la mormânt, depunându-le printre lacrimi pe lespedea rece. Fiindcă, oricum ai trăi-o, oricum s-ar desfăşura, viaţa/ gloria lumii trece…
■ Mariana Şipoş, Destinul unui disident: PAUL GOMA, Eikon, 2014
