Magistrul

Mă întreb dacă în absenţa acelor concesii ar fi fost posibilă opera, care – în esenţă – rămâne neatinsă de zgura acestora? Mă întreb dacă – odată cu dezvăluirile făcute de Gabriel Andreescu – imaginea lui Nicolae Balotă a fost compromisă irevocabil de adevărul descoperit în arhivele securităţii? Spectrul, imaginea celulelor de detenţie din închisorile Gherla, Făgăraş, Piteşti şi Dej – în care a fost încarcerat pentru „înaltă trădare” – l-⁠au hăituit într-⁠o asemenea măsură, încât i-⁠au diminuat capacitatea de a rezista în faţa zbirilor dictaturii? În ce măsură poate fi judecat un scriitor cu gâtul mereu sucit spre propria operă, ca să nu zic surpat în abisul propriei opere? Ce rămâne dintr-⁠un scriitor pentru viaţa propriu-⁠zisă după ce el, scribul, se investeşte total în cărţile sale şi în ce măsură restul de energie rămas – după efortul de a se investi noapte şi zi în cărţile sale – oferă o imagine distorsionată? Pun aceste întrebări, lăsând la o parte sau, mai exact, făcând abstracţie de sciziunea schizoidă, de sorginte stalinistă, făcută de unii ipochimeni între om şi operă.

După ce am recitit paginile scrise de mine despre Nicolae Balotă, precum şi alte nu puţine pagini fie despre autorul atâtor impresionante sinteze, fie despre prozatoarea Bianca Balotă, de care mă leagă o prietenie de circa două decenii, m-⁠am întrebat dacă studiul semnat de disidentul Gabriel Andreescu, Trecutul ascuns al lui Nicolae Balotă (v. Contemporanul, nr. 10/ 2014), mi-⁠a schimbat atitudinea faţă de acest cărturar. Imposibilă întrebare, care mă frământă de mai bine de o lună, când am aflat că – probabil, în timp ce parcurgeam acel studiu documentat – domnul Profesor s-⁠a stins într-⁠un spital din Nisa. Cu puţin înainte de a se retrage în lumea umbrelor, cărturarul mi-⁠a trimis în ataş un fragment inedit din memoriile sale, la care ştiu că lucra de mai mulţi ani, Abisul luminat. Am avut un schimb de e-⁠mailuri, în care l-⁠am anunţat că revista Contemporanul va publica un dosar cu el, dosar în care va intra, îi spuneam, şi un amplu fragment din cartea semnată de Carmen Elena Andrei, Nicolae Balotă şi Literele române, apărută de curând la Editura Academiei Române, prin grija prozatorului şi editorului Dumitru Radu Popescu. La prima scrisoare electronică Nicolae Balotă mi-⁠a răspuns prompt, ca de obicei, deşi se afla în Turcia, la Istanbul. Ultimul e-⁠mail i l-⁠am trimis în data de 12 august. Apoi, uimirea mea crescută din faptul că răspunsul magistrului întâBreban-Ianosi-Janina-Ianosi-Balotarzie a fost pulverizată de vestea morţii acestui mare erudit al culturii române, egal al lui Adrian Marino, Tudor Vianu, Ştefan Aug. Doinaş sau Ion Ianoşi. Sunt câteva nume, la care s-⁠ar putea adăuga altele, câteva, foarte puţine. Nume ce au făcut efortul de a anihila un imens gol al culturii române: absenţa sintezelor, a dicţionarelor şi enciclopediilor.

Studioul în care am locuit mai bine de un deceniu se afla în preajma Rondului Alba Iulia, în Bulevardul Decebal; prietenii mi-⁠au spus că acea arteră era numită de N. Ceauşescu Victoria Socialismului, nume anulat, ca să nu zic dat peste cap – precum atâtea lucruri – de Revoluţia din Decembrie. Locuinţa Baloţilor se afla la zece, poate cincisprezece minute de mers lejer de a mea. Atâtea după-⁠amiezi petrecute împreună… Discuţii, prieteni, schimburi de cărţi. Ţin minte că o dată ne adunasem în locuinţa Baloţilor atât de mulţi, încât mi s-⁠a părut că un hohot de râs al tuturora mişcă zidurile din loc. Afară era o zăpadă cât un stat de om; la despărţire, copilăroşii noştri amfitrioni vor coborî din elegantul bloc pentru a ne conduce şi ne vom bate cu bulgări de zăpadă. Domnul Profesor citise un poem al meu scris în metru antic; atunci m-⁠a rugat să-⁠l chem pe numele mic. Ţin minte că – e adevărat, politicos – am refuzat, motivând că nu sunt în stare. A urmat o „negociere”, care o făcea pe Bianca să râdă în hohote şi să intervină când şi când pentru a sfârşi fraza începută de Nicolae; ei tot timpul se completau unul pe altul, fraza începută de unul era continuată de celălalt, şi tot aşa… În cele din urmă, oho, am cedat, urmând să-⁠l chem pe numele mic şi continuând să păstrez elegantul plural Dumneavoastră – detaliu ce îmi aducea aminte de copilăria, adolescenţa şi prima mea tinereţe chişinăuene, pe parcursul cărora le spuneam prietenilor mai în vârstă pe numele mic, păstrând pluralul politeţii. Nicolae a surâs; Bianca şi eu am râs. În acel surâs era închis timpul unei alte culturi, aflată, la această oră, în apus. Ce noroc e că am avut şi mai am acces la acea cultură, din nefericire, pe cale de dispariţie.

Aş putea povesti zeci de istorii cu Nicolae şi cu Bianca, Bianca Balotă, prozatoarea stinsă în urma unei cumplite suferinţe. Din teama de a o pierde, am închis corespondenţa – o parte din aceasta – cu acest cărturar şi prieten între copertele aşa-⁠zisului meu jurnal, apărut în două volume de circa o mie de pagini în format ebook.

Argumentele aduse de Gabriel Andreescu sunt imposibil de contestat – Nicolae Balotă a colaborat cu securitatea – şi mă fac să-⁠mi îndrept amărăciunea spre acele vremuri nemernice din anii stalinisto-⁠dejişti, când unor tineri curaţi li s-⁠au furat ani de viaţă. Ani pe care era firesc – da, intra în rigorile normalităţii – ca tineri talentaţi ca, de pildă, Adrian Marino, Ştefan Augustin Doinaş, Paul Goma, Nicolae Balotă sau Ion Caraion, să-⁠i ardă între zidurile bibliotecilor, şi nu în închisori, în calitate de deţinuţi politici şi „duşmani ai poporului”. Faptul că unii dintre aceştia, ajunşi la capătul puterilor, nemaigăsind resurse de a rezista presiunii exercitate de tartorii regimului represiv, s-⁠au încovoiat şi au colaborat cu organele, iar alţii au cedat tocmai atunci când presiunea s-⁠a redus – detaliu ce ne aduce în faţa unei teme umane dificile – trebuie, cred eu, tratat cu prudentă înţelegere. Nu toţi, har Domnului, sunt scoşi din retorta în care sunt crescuţi şi formaţi eroii. Ceea ce mi se pare straniu e că astăzi, în regim democratic, sunt judecaţi oameni care au trăit în comunism în funcţie de gradul în care se potrivesc sau distonează cu matriţa eroicului. Astăzi, paradoxal, în condiţii de libertate, sunt condamnaţi, de obicei, nevinovaţi care, schingiuiţi, umiliţi, bătuţi, supuşi unui tratament inuman, înfometaţi în închisorile lagărului socialist, în cele din urmă, au încheiat pactul cu diavolul; da, ei sunt puşi la stâlpul infamiei, ei sunt azvârliţi la zidul oprobriului public, în timp ce tartorii acelui regim diabolic, care – hărţuind şi vânând victimele – le-⁠au constrâns să colaboreze, prosperă şi continuă să dea lecţii de curaj şi verticalitate, profitând de neştiinţa tinerilor, care sunt convinşi că a discuta, de pildă, cu un general de securitate sub dictatură e o faptă în sine condamnabilă. De parcă Nicolae Breban vorbise la telefon cu generalul Pleşiţă nu pentru a ajuta nişte prieteni, ci cu scopul explicit de a le afecta viaţa; de aici, de altfel, stupiditatea – ca să nu spun răutatea; şi e vorba, apropo, de o răutate măruntă – celor care folosesc convorbirea în sine ca argument al colaboraţionismului, eludând deliberat faptul că autorul romanului Animale bolnave purta acele discuţii din solidaritate umană.

După experienţa condamnării la şapte ani de puşcărie, urmaţi de doi ani de domiciliu obligatoriu, Nicolae Balotă ar fi putut refuza colaborarea, fără riscul de a fi întemniţat din nou. Dar nu asta e tema în discuţie, ci alta, şi anume: cedarea când presiunea s-⁠a redus şi creşterea în intensitate a colaborării pe măsura recunoaşterii meritelor cărturarului. Din acest motiv istoria oaBianca-Aura-Christi-Paris-foto-Ileana-Constantinescumenilor este tulburătoare şi este mai greu de înţeles: cum de şi fără excesul ameninţării, lucrurile s-⁠au întâmplat cum s-⁠au întâmplat? Simplificarea cazului nu umanizează, din contră. Am spus de atâtea ori că vinovăţia trebuie nuanţată, iar oamenii care au trăit în vremuri atât de nenorocite trebuie judecaţi cu prudenţă. Or, în viaţa socială şi culturală a României, de douăzeci şi cinci de ani roiesc procurori culturali, care şi-⁠au făcut o meserie din a da cu barda. Mă îngrijorează – vorba unui prieten, care a trecut prin experienţa închisorilor ceauşiste – „intensitatea cu care este promovată o atitudine monstruoasă faţă de victime”, intensitate, de care nu sunt deloc străini unii dintre cei profilaţi în procurori culturali sau monştri cu chip de om. De fiecare dată când sunt pusă în faţa unui cărturar întemniţat sub Stalin-⁠Dej din motive politice, refuzul de a judeca cu asprime viaţa acestuia mi se pare firesc. Nefirească e îndârjirea cu care sunt îndreptate săgeţi otrăvitoare în direcţia unor oameni striviţi sub teascul ororilor istoriei; puţini dintre cei care au trecut prin furcile caudine ale călăilor din timpul dictaturii s-⁠au mai simţit în stare să sfideze regimul.

În paginile inedite din Abisul luminat, din care am avut privilegiul să citesc şi să public în revista Contemporanul, Nicolae Balotă se referă, între altele, la „deschiderea înşelătoare”, descoperită după anii de detenţie şi domiciliu obligatoriu, când scriitorul excedat constată faptul că – oriunde te întorci – „te pândesc aceleaşi primejdii, aceiaşi oameni tenebroşi stau la pândă”: „Sub brazii din Băişoara, cu crengile încovoiate sub povara zăpezii, am început să înţeleg că cel ce a fost odată închis, fie şi pentru o scurtă dar dură perioadă de recluziune totală, va purta cu sine pentru totdeauna umbra apăsătoare a celulei”. Acea umbră oare să-⁠l fi frânt pe tânărul care îşi dorise să devină preot şi care a debutat la 44 (!) de ani? E limpede că prin Nicolae Balotă literatura română şi-⁠a adjudecat un mare scriitor, iar Biserica a pierdut – vorba romancierului N. Breban – un prinţ al său, care îl citea în original pe fiul lacrimilor Sfintei Monica. E un detaliu pentru care – între altele fie spus – îl invidia Ion Negoiţescu.

Referitor la ezitarea de a judeca vreun „oponent de marcă, ameninţat, şantajat, ispitit, prea rău strivit după ani de recluziune pentru a se mai putea opune exigenţelor presante ale puterii” – oponent, care, fără îndoială, a greşit, cedând în vremuri atroce – în Caietul albastru există o scenă elocventă în această ordine de idei. Scena pe o care o voi descrie îndată este, în opinia mea, o pildă de umanism şi înţeleaptă cumpănire; inutil să mai spun că acest fragment de realitate se află la kilometri distanţă de tot ce alcătuieşte odiosul fenomen numit nu o dată războiul civil din literatura română post-⁠comunistă (Nicoleta Sălcudeanu) şi mineriadele mediatice (Magda Ursache), care în majoritatea cazurilor le-⁠a avut ca ţintă pe victimele regimului comunist şi au adus în prim-⁠planul societăţii româneşti instrumente ca ura, delaţiunea, înverşunarea, calomnia, zvonistica, diversiunea, atacul în haită, loviturile sub centură etc., decupate parcă din perioada proletcultistă şi transplantate în sărmana noastră democraţie. Urmărit de agenţi ai securităţii, hăituit, înfrigurat, terorizat de spaimă – inclusiv de spaima de a-⁠i expune pe cei dragi – tânărul Nicu Balotă se întreabă, la un moment dat, de unde ştiau agenţii securităţii aflaţi pe urmele sale ora exactă şi trenul cu care, după sărbătorirea Crăciunului în familie, urma să se întoarcă la Bucureşti? Suntem în anul 1955. Peste două zile Nicolae Balotă va fi arestat. Urmând firul analizei, în încercarea de a găsi sursa informării atât de exacte a copoilor regimului, viitorul om de seamă îi pomeneşte în fuga gândului pe fraţii Matei şi Nelu Boilă, care îi mărturisiseră cu puţin timp în urmă că sunt urmăriţi, iar motivul necazurilor ar fi nimeni altcineva decât unchiul lor, nepotul lui Iuliu Maniu – Ionel Pop se numeşte –, un domn de vârsta a treia, urmărit la rândul său, care – înainte de a începe teroarea instaurată de trimişii imperiului sovietic – fusese avocat şi activist naţional-⁠ţărănist. După ieşirea din închisoare, acest unchi publicase un articol într-⁠un ziar din capitală; era un text, în care fostul puşcăriaş elogia „realizările măreţe” înregistrate în „opera” de instaurare a „socialismului multilateral dezvoltat” etc., etc.

Urmărind şi descriind tânărul de atunci, scriitorul împlinit şi savantul care e Balotă constată cu amărăciune: „Când aşez azi unul lângă altul textul lui Ionel Pop sau acela chiar al lui Lucian Blaga, scris în aceleaşi condiţii, şi articolele pe o temă similară ale lui Sartre, primele mă întristează, ultimele mă revoltă”. Pentru ca de îndată cărturarul ajuns în apogeul carierei să-⁠l urmărească, din nou, cu aceeaşi atenţie complice, pe Nicu Balotă – tânărul ce înainta prin bolgiile infernale ale stalinismului în versiune balcanică – şi să-⁠şi amintească faptul că se îndreptase hotărât spre locuinţa ultramodestă a avocatului abia ieşit din temniţă, ca să-⁠şi exprime revolta faţă de modul în care nepotul lui Iuliu Maniu a cedat presiunii exercitate de putere şi a scris acel articol encomiastic. Odată ajuns la subsolul sărăcăcios şi strâmt al unei vile în care locuia – alături de alţi membri ai familiei sale – unchiul fraţilor Boilă, din pornirea-⁠i juvenilă, încet, treptat, se alege praful şi pulberea. Nicu Balotă începe, aşadar, să cedeze la vederea acelui om devastat, prăbuşit, ce avea „acel surâs afabil, dezarmat, stânjenit, despre care – scrie magistrul – aveam să ştiu mai târziu că e obişnuitul surâs chinuit al celor ce-⁠au ieşit de curând din puşcărie, al celor ce-⁠şi cer parcă scuze că există”. Însemnările din continuare devin previzibile: „De îndată ce am zărit acel surâs pe care nu ştiam atunci că, peste ani, aveam şi eu să-⁠l port un timp, mi-⁠a şi pierit dintr-⁠o dată ferma rezoluţie cu care venisem de a-⁠l judeca cu asprime pe bătrânul avocat şi vânător de a ne fi trădat oarecum pe noi cei ce mai credeam în demnitatea foştilor demnitari ai democraţiei”.

Întrebarea ce urmează în textul acestui document – Caietul albastru – nu admite comentarii: „Cum să judeci, însă, un om de vârsta şi alura Tatălui tău, un om altădată voinic, acum diminuat prin cele îndurate?”.
Acum circa un deceniu Bianca Balotă mi-⁠a povestit o scenă, la care a asistat ea şi Nicolae Balotă. Amândoi intraseră într-⁠un birou din Casa Monteoru, unde l-⁠au văzut pe un scriitor care aflase din presă teribila şi nedreapta acuză ce-⁠i fusese adusă şi anume că ar fi fost colaborator al securităţii. La USR se apropiau alegerile. Nicolae Balotă, unul dintre cei mai mari erudiţi ai României – fost colaborator al securităţii – stătea faţă în faţă cu un nevinovat, pus la stâlpul infamiei opiniei publice. Bianca mi-⁠a relatat cu exces de amănunte cum în timpul dialogului purtat, la un moment dat, prozatorul devastat de ceea ce i se întâmpla avusese o hemoragie nazală abundentă, care i-⁠a speriat pe cei aflaţi de faţă: riscul unui accident cerebral, ce putea fi fatal, era evident. (Singurul care a fost categoric în atitudinea sa faţă de dosarul fabricat peste noapte şi acuzele proliferate din paginile organului GDS, revista 22, în primăvara anului 2005, a fost romancierul Nicolae Breban, care – în tăcerea asurzitoare a colegilor – la Adunarea Generală a USR, ce urma să aleagă un alt preşedinte, a exclamat cu un ton irevocabil: „Nu voi permite ca CNSAS să facă ordine în curtea Uniunii Scriitorilor!”. În perioada imediat următoare, dosarele fabricate au curs pe bandă, acuzele calomnioase revărsându-⁠se din abundenţă în paginile unei părţi a presei naţionale asupra ţintelor alese: Marino, Iorgulescu, Doinaş ş.a. Printre protagoniştii acuzatori se aflau M. Dinescu, A. Pleşu, H.R. Patapievici şi N. Manolescu. Nicolae Breban s-⁠a ţinut de cuvânt: a făcut tot ce a putut pentru ca CNSAS să nu facă ordine în curtea USR şi… a devenit el însuşi ţintă: după publicarea celor două cărţi incendiare – Trădarea criticii, refuzată de Editura Polirom şi editată de Ideea Europeană, şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului, în ale căror pagini îi taxează pe unii membri ai Grupului de Dialog Social pentru abuzurile comise; o parte din ei fuseseră amintiţi adineaori –, în primăvara anului 2011, mai exact, în data de 6 aprilie 2011, autorul romanului Bunavestire a fost acuzat de colaborare cu securitatea ceauşistă. După noiane de calomnii, atacuri şi scorii, proliferate în paginile unei părţi a presei scrise româneşti, sentinţa definitivă şi irevocabilă din data de 18 iunie 2014 susţine fără echivoc faptul că – în cazul Nicolae Breban – ÎCCJ „respinge acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca neîntemeiată”.) Dacă un om nevinovat, aflat la cea de-⁠a doua tinereţe, fără dovezi, a fost – cum susţinea cineva – „mitraliat ca la Chicago pentru o funcţie”, mă întreb, oare, ce i s-⁠ar fi întâmplat lui Nicolae Balotă, în cazul în care scriitorul ajuns la senectute ar fi recunoscut public faptul că după ce ieşise din puşcărie a cedat presiunilolansare-nicolae-balotar exercitate asupra sa, a dat rapoarte, a fost remunerat, a primit sarcini etc.? Cred că tocmai m-⁠am referit la una dintre istoriile dramatice, care l-⁠au pus pe gânduri pe Nicolae Balotă şi l-⁠au făcut, în cele din urmă, să opteze în favoarea tăcerii. Paranteza de adineaori dă dreptate întru totul acelei tăceri şi ne ajută să o înţelegem.

Mă întreb dacă în absenţa acelor concesii ar fi fost posibilă opera, care – în esenţă – rămâne neatinsă de zgura acestora? Mă întreb dacă – odată cu dezvăluirile făcute de Gabriel Andreescu – imaginea lui Nicolae Balotă a fost compromisă irevocabil de adevărul descoperit în arhivele securităţii? Spectrul, imaginea celulelor de detenţie din închisorile Gherla, Făgăraş, Piteşti şi Dej – în care a fost încarcerat pentru „înaltă trădare” – l-⁠au hăituit într-⁠o asemenea măsură, încât i-⁠au diminuat capacitatea de a rezista în faţa zbirilor dictaturii? În ce măsură poate fi judecat un scriitor cu gâtul mereu sucit spre propria operă, ca să nu zic surpat în abisul propriei opere? Ce rămâne dintr-⁠un scriitor pentru viaţa propriu-⁠zisă după ce el, scribul, se investeşte total în cărţile sale şi în ce măsură restul de energie rămas – după efortul de a se investi noapte şi zi în cărţile sale – oferă o imagine distorsionată? Pun aceste întrebări, lăsând la o parte sau, mai exact, făcând abstracţie de sciziunea schizoidă, de sorginte stalinistă, făcută de unii ipochimeni între om şi operă. În paginile inedite din Abisul luminat, din care am avut privilegiul să citesc şi să public în revista Contemporanul, Nicolae Balotă se referă, între altele, la „deschiderea înşelătoare”, descoperită după anii de detenţie şi domiciliu obligatoriu, când scriitorul excedat constată faptul că – oriunde te întorci – „te pândesc aceleaşi primejdii, aceiaşi oameni tenebroşi stau la pândă”: „Sub brazii din Băişoara, cu crengile încovoiate sub povara zăpezii, am început să înţeleg că cel ce a fost odată închis, fie şi pentru o scurtă dar dură perioadă de recluziune totală, va purta cu sine pentru totdeauna umbra apăsătoare a celulei”. Acea umbră oare să-⁠l fi frânt pe tânărul care îşi dorise să devină preot şi care a debutat la 44 (!) de ani? E limpede că prin Nicolae Balotă literatura română şi-⁠a adjudecat un mare scriitor, iar Biserica a pierdut – vorba romancierului N. Breban – un prinţ al său, care îl citea în original pe fiul lacrimilor Sfintei Monica. E un detaliu pentru care – între altele fie spus – îl invidia Ion Negoiţescu.

Abia revenit în ţară imediat după Revoluţie, Ion Raţiu dădea o definiţie emoţionant de exactă a democraţiei: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul la un punct de vedere diferit de al meu”. Or, democraţia noastră e una din ce în ce mai originală, de vreme ce conţine elemente şi caracteristici specifice perioadei proletcultiste, care numai în cultivarea artei dialogului nu excela, nici în promovarea artei pentru artă, nici în sprijinirea valorilor naţionale.

În absenţa răspunsului la avalanşa de întrebări, reproduse adineaori, precum şi la altele de o gravitate la limită, legate de viaţa dramatică a acestui erudit, care este – indiscutabil – o victimă a regimului de acum douăzeci şi cinci de ani, mă gândesc la torţionarii care îşi duc liniştit zilele fără să fie traşi la răspundere pentru abuzurile comise, apoi mă gândesc la oportuniştii vremurilor noi, grăbiţi, din cale afară de grăbiţi să-⁠şi primenească imaginea şi, rescriind trecutul, să-⁠şi fabrice dosare de disidenţi – straniu, mai ales în grădinile acestora prosperă înverşunarea îndreptată împotriva victimelor – în timp ce în nu puţine cazuri se poate vorbi de acte de opoziţie. Nimic mai mult. Dar nici mai puţin în condiţiile unui regim de o sălbăticie notorie. De curând, mi s-⁠a descris următoarea scenă. La o recepţie la Ambasada SUA de la Moscova, dată cu câţiva ani înainte de a se prăbuşi imperiul sovietic, Mihail Gorbaciov a întrebat-⁠o pe Bella Ahmadulina ce poeţi sovietici buni cunoaşte. „Nu cunosc aşa ceva” urmase răspunsul – să recunoaştem – tăios. „Şi, totuşi” a insistat viitorul autor al surpării unui regim criminal. „Cunosc un bun poet rus, care trăieşte în Statele Unite”. Poeta se referea, fără îndoială, la Iosif Brodski. Previzibil, după acest răspuns s-⁠a lăsat o tăcere de mormânt. Ulterior, unul dintre martorii care au asistat la acea scenă a întrebat-⁠o pe poetă dacă nu i-⁠a fost frică în clipa în care l-⁠a repezit pe autorul perestroikăi de mai târziu. „Desigur că mi-⁠a fost frică”. E un răspuns dat, de bună seamă, în anii de relativă liberalizare, nu în timpul stalinismului sau a formei româneşti a acestui regim de represiune, dejismul, despre care, de altfel, se vorbeşte rareori, în atenţia opiniei publice fiind adusă, cu preponderenţă, perioada ceauşistă, ca şi când atunci s-⁠ar fi comis marile crime ale regimului bolşevic.

În loc să aducem înţelepţii cetăţii în centrul atenţiei opiniei publice pentru a le cere opinia – poate ei ne vor lumina cum să depăşim sinistra fundătură în care a fost îmbrâncită ţara noastră de mai bine de două decenii, laolaltă cu reperele şi modelele ei, de care ar fi mândră oricare dintre culturile mari ale lumii – noi nu ne mulţumim să le fabricăm dosare opozanţilor de pe vremuri – condamnând, nu rareori, nevinovaţi – şi îi împroşcăm cu noroi atunci când nu reuşim să-⁠i îmbrâncim în mormânt; cazurile Cezar Ivănescu şi Mircea Iorgulescu vor rămâne, indiscutabil, în istorie, laolaltă cu cerberii revizuirilor postcomuniste şi ai „politicii corecte”, profilaţi în canalii şi copoi ce şi-⁠au mânjit mâinile cu sângele lor.

Mărturisesc că nu înţeleg. Mă încăpăţânez să înţeleg şi, de fiecare dată aproape, eşuez; apoi revin, iarăşi, în intenţia de a atrage atenţia asupra acestor lucruri… era să spun triste, dar ele sunt, în realitate, incalificabile. În cele din urmă, simt că – vrei ori ba – se ajunge, invariabil, într-⁠o fundătură. În ţara noastră nu există, din păcate, o cultură a polemicii. Ca şi când s-⁠ar fi uitat sau nu s-⁠ar şti că cel puţin de la Platon încoace drumul cel mai scurt spre adevăr trece prin arondismentul dialogului. Or, dialogul este în majoritatea cazurilor exclus din viaţa noastră publică. Pentru a purta un dialog sau o polemică, trebuie să ştii să taci şi să asculţi opinia celuilalt despre lume chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât acea părere e diferită de a ta; bineînţeles că repet lucruri de bun-⁠simţ, acestea, însă, fiind uitate sau batjocorite, se impune să fie repetate apăsat, ca să fie readuse în atenţie. În România anului 2014 sunt în vogă monologurile, vorbitul în exces, atacurile în haită: atacuri ce au drept ţintă, de obicei, victimele dictaturii. Pe de altă parte, în România de azi a fi de partea victimei, atacate în haită, înseamnă a-⁠ţi tăia – social vorbind – creanga de sub picioare şi a continua să vorbeşti în pustiu. În România democratică a anului 2014 a avea un punct de vedere diferit de al majorităţii şi a exprima acest punct de vedere înseamnă a te condamna la izolare. Nu exclud că demersurile făcute în acest sens sunt o eroare. Dar, pentru Dumnezeu, lăsaţi-⁠i pe cei ce au o opinie diferită să greşească! Ei au dreptul la această eroare. Au libertatea de a şi-⁠o asuma şi de a greşi în continuare; libertate scăldată în sângele tinerilor în decembrie 1989. Abia revenit în ţară imediat după Revoluţie, Ion Raţiu dădea o definiţie emoţionant de exactă a democraţiei: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul la un punct de vedere diferit de al meu”. Or, democraţia noastră e una din ce în ce mai originală, de vreme ce conţine elemente şi caracteristici specifice perioadei proletcultiste, care numai în cultivarea artei dialogului nu excela, nici în promovarea artei pentru artă, nici în sprijinirea valorilor naţionale.

Presupun că în paginile volumului său de memorii Abisul luminat Nicolae Balotă se referă şi la acel trecut ascuns, invocat de autorul incendiarului volum Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii. Sper că Abisul… îmi va răspunde la mai multe întrebări care mă macină. Sper că îi va răspunde şi cercetătorului şi disidentului Gabriel Andreescu, care scrie cărţi nu pentru a condamna un intelectual ori altul, ci pentru a înţelege trecutul bolşevic aşa cum a fost în realitate şi oamenii care au trăit sub semnul unor vremuri fără Dumnezeu. Voi reciti cărţile lui Nicolae Balotă, acest mare cărturar, care mi-⁠a scris, la un moment dat, să nu-⁠mi fie teamă de nimic, căci „Dumnezeu îi ajută pe cei curaţi”. E o afirmaţie care mi-⁠a ţinut nu o dată de cald în singurătatea mea, unde e bine, e bine, citesc, scriu şi public ritmic cărţi; împreună cu colegii mei, ai noştri, fac sumare Contemporanul, întocmim proiecte editoriale în dorinţa de a ne duce misia până la capăt într-⁠o ţară care şi-⁠a exilat valorile şi care îşi discriminează sistematic literatura naţională. Întâmplător oare?

Septembrie 2014

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now