Alexandru Zub: Naţiune culturală şi naţiune politică la români în epoca modernă

■ Academia Română (1866-2016)  ● În preajma centenarului Marii Uniri (1918-2018)
Dezbaterile Academiei Române ■ Identitatea naţională

Definiţia cea mai complexă a fost dată însă, prin Kogălniceanu, în Divanul ad-⁠hoc al Moldovei (1857): „Avem acelaşi început, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obi­ceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri din trecut, acelaşi viitor de asigurat şi în sfârşit aceeaşi misiune de îndeplinit”

Câteva lămuriri conceptuale şi un mic excurs în istoria temei ar putea fi utile înainte de a trata grosso modo tema însăşi, a cărei actualitate e dincolo de orice îndoială.

Să notăm mai întâi că dosarul problemei naţionale s-⁠a repus pe rol tocmai când se credea că a devenit caduc. În loc de „moartea naţiunii”, ca expresie a lumii moderne, „asistăm din contra la o restaurare a identităţilor etnice şi na­ţio­nale”(1). Realpolitik pare că s-⁠a impus din nou faţă de paradigmele universaliste ce se preconizau în plină schimbare a lumii. „Post-⁠modernitatea, ne previne un exe­get al ei, este nu atât epoca unei gândiri fragmentate, cât a pluralităţii” for­me­lor (2). Sub unghiul care ne interesează aici, ea presupune resemnificarea ideii naţionale cu tot complexul problematic aferent. De unde nevoia de a-⁠i regândi feno­menologia, cu tot ce implică ea ca surse, for­me, trasee, consecinţe.

Atenţi mai ales la sincronie, politologii uită că în structura actualităţii intră elemente ce vin din istorie şi reclamă un tratament diacronic. Istoricul e destul de bine plasat pentru a impune sau măcar a sugera corectivele necesare. Reexa­mi­nând problema naţiunii, el speră să pună diferenţierea şi integrarea sub ace­laşi semn, al sintezei explicative (3). Un neo-⁠istorism ar trebui să-⁠i inspire „lectu­ra” faptelor şi reconstrucţia (4). Dar istorismul însuşi, ca ideologie semni­ficativă pentru secolul naţionalităţilor, e pus adesea în cauză, ca una din sursele naţio­na­lismului (5).

Românii constituie, sub acest unghi, un caz destul de interesant pentru a sugera ideea miracolului în ce priveşte continuitatea lor medievală şi construcţia de stat modernă. Edificarea imaginii de sine reprezintă, ca şi la alte naţiuni, un traseu demn de luare-⁠aminte (6).

Sub impuls umanist, s-⁠a creat în secolul XVII o ideologie a daco-⁠româ­nis­mului, care avea să facă o lungă şi semnificativă carieră. D. Cantemir a exprimat-⁠o destul de limpede, la începutul secolului XVIII, perioadă care a pregătit, în multe privinţe, fenomenul regenerativ din secolul următor (7). Pe această linie, se poate vorbi de o constantă ideologică, una din acele „permanenţe” pe care N. Iorga încerca să le descopere în devenirea noastră istorică. O regăsim şi în Transilvania, în pofida exagerărilor produse acolo pe linia unei purităţi latine. Ideea originii şi a unităţii etnice a nutrit generaţii în şir, cu deosebiri de nuanţe şi intensitate, până la realizarea Unirii Principatelor extracarpatine şi apoi a României Mari.

Momentul cel mai semnificativ, de limpezire programatică, e desigur acel Supplex Libellus Valachorum (1791), text esenţial, care proclama dreptul naţiu­nii române din Transilvania de a fi pusă pe picior egal cu celelalte naţiuni. La numai câţiva ani după marea răscoală a lui Horea, se căuta o întemeiere a acestui drept pe istorie, naţiunea „cea mai veche” reclamând de fapt o restitutio. Planul ei de viitor se întemeia pe trecut, stimulat – după observaţia celui mai remarcabil dintre exegeţii săi – de un „copleşitor istorism”(8).

Aspirând la un statut de egalitate cu naţiunile politice, definite prin pactul verböczian cu aproape trei secole în urmă, românii au făcut apel la dreptul isto­ric, legând inseparabil naţionalismul de istorism, cum s-⁠a întâmplat de altfel la orice popor pe cale de a-⁠şi construi un stat naţional (9). Ei „descopereau în trecut mult mai mult decât libertatea naţională şi o egalitate cu celelalte naţiuni ale ţării: contemplau Dacia antică, coloniile lui Traian, strălucirea descendenţei roma­ne”(10). Prezentul se arăta meschin şi corupt în comparaţie cu acel trecut, din care generaţii de-⁠a rândul aveau să-⁠şi tragă seva recuperării. Retrospectiva stimu­­la prospectiva, ca element de program, ca sursă de mobilizare în sens naţional (11).

Rediviva Natio Valachica din amintitul Supplex (12) s-⁠a impus treptat, câş­ti­gându-⁠şi un loc mai bun în relaţiile cu vecinii şi cu lumea în ansamblu. Se poate spune că ideea de naţiune şi aceea de stabilitate au evoluat un timp paralel, parcă aşteptând clipa când se vor putea contopi. Istoria cantitativă a ajuns să contureze destul de exact dezvoltarea economiei, modernizarea statului, insti­tu­ţiile din deceniile renaşterii, toate indicând un progres evident pe linia adecvării la structurile lumii apusene (13). Era însă un progres sub nivelul aşteptărilor sociale şi naţionale, exprimate tot mai insistent de elite (14).

Proiectul devansa momentan posibilităţile. Scriind poemul La Patrie, G. Asachi reunea deja, la 1812, mai toate elementele simbolice ale româ­nis­mului, ca ideologie a unităţii naţionale (15). Le vom regăsi în Dacia literară, scoasă la 1840 de Kogălniceanu, dar mai ales în Cuvântul rostit de acelaşi, peste trei ani, la deschiderea cursului de istorie naţională. Acolo, istoricul nu ezita să închipuie o Românie ideală, dincolo de barierele încă existente: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istorie naţională, istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”(16). Este ceea ce avea să spună şi V. Alecsandri, peste un deceniu, prefaţând culegerea de Poezii populare: „Există în lume o Românie, deşi ea nu figurează pe hărţile de geografie!”(17). Se referea, ca atâţia dintre comilitonii săi, la acea naţiune culturală care a premers, în cazul de faţă, naţiunea politică. N. Bălcescu nu ezita să asocieze istoria însăşi pentru a defini „naţia română”, eforturile ei spre o existenţă autonomă şi stabilă. O triplă lozincă trebuia să inspire, de aceea, revoluţia viitoare: dreptate, frăţie, unitate!(18) Panro­mânismul era ideologia asumată de mai toţi „căuzaşii”, în principatele extracarpatine ca şi în Transilvania.

Dincolo de munţi, în provinciile încorporate de imperiul habsburgic, ideea de naţiune culturală opera mai demult, ca urmare a faptului că de un statut de naţiune politică nu beneficiau decât ungurii, secuii şi saşii. Limpede formulat în Supplex Libellus, desideratul recunoaşterii ca naţiune politică avea să devină un element definitoriu pentru elita românească din Transilvania, care a ştiut să profi­te de avantajele pe care i le dădea existenţa unei biserici unite cu Roma. „Unirea naţională, nota la 1844 G. Bariţiu, este frumoasa deviză ce răsună din toate părţile şi deşteaptă duhurile cu putere multă. Popoarele Europei, insista el, pricep şi cunosc cum că tăria şi puterea unui popor, forţa sa, politica sa cum­pă­nită, nădejdile sale, prezentul şi viitorul său zac în unirea naţională”.

Când, la 1848, Hippolyte Desprez scria în Revue des Deux Mondes, refe­rin­du-⁠se la români, că „acest popor mutilat alcătuieşte încă de acum un singur corp şi întinsul teritoriu care-⁠l cuprinde în unitatea sa se numeşte România, dacă nu în limba tratatelor, cel puţin în aceea a patriotismului”, el ştia, ca şi I. A. Ubicini, că transformarea acestei patrii ideale într-⁠una reală era numai o ches­tiu­ne de timp (19).

Abordarea diacronică a naţiunii şi statutului ne poate oferi sugestii dintre cele mai utile pentru a înţelege problematica lor în secolul XIX. S-⁠au făcut deja, sub acest unghi, numeroase studii, pe segmente cronotopice sau cu ambiţii de sin­teză. Nu e locul să le sistematizăm aici. Se cuvine a fi menţionată însă Istoria ideilor politice româneşti de Vlad Georgescu (1987) pentru felul ingenios cum a ştiut să pună în lumină geneza şi recurenţa unor idei despre popor, naţiune, stat, uni­tate naţională etc.(20) Politogramele examinate de autor relevă, între altele, o diferenţă de ritm între principatele extracarpatine şi un accent mai puternic pe cul­tură în Transilvania (21). De acolo au descins în „ţară” pedagogi inspiraţi de „duh românesc” (G. Lazăr, 1818; V. Pop, 1827), modelatori ai „conştiinţei de noi înşine” (A. T. Laurian, 1845). Aron Pumnul (1850) punea accent deopotrivă pe comunitatea de sânge, limbă, datini (22).

Definiţia cea mai complexă a fost dată însă, prin Kogălniceanu, în Divanul ad-⁠hoc al Moldovei (1857): „Avem acelaşi început, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obi­ceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri din trecut, acelaşi viitor de asigurat şi în sfârşit aceeaşi misiune de îndeplinit”23. Dimensiunea politică şi cea culturală a naţ­iunii se regăsesc în această viziune comprehensivă, căreia Al. I. Cuza, ajuns domn al Principatelor Unite, avea să-⁠i dea o definiţie sintetică: „la communauté de langue, de religion et d’intérets”(23).

Este evident că naţiunea, gândită astfel, ca peste tot în Europa, avea un ca­rac­ter mai mult etno-⁠cultural decât politic. Ea se identifica oarecum cu poporul, iar conştiinţa naţională cu spiritualitatea, de unde apelul insistent al polito­gra­filor din epoca Unirii la simbioza daco-⁠ro­mană, la ideea de continuitate istorică, asociată cu ideea de misiune şi destin.

Aproape sincron, I. C. Brătianu (Naţionalitatea, 1853; Apel la conştiinţa naţională, 1859) şi I. Eliade Rădulescu (Naţionalitatea în desnaţionalizare, 1856), ambii munteni, au subscris texte despre naţiune şi conştiinţă colectivă, opu­nându-⁠se ideii de posibilă dispariţie a naţiunilor în favoarea unei entităţi su­pe­rioare, umanitatea. În opinia lor, deloc marginală, naţiunile se aflau încă pe o cale ascendentă. La rândul său, bănăţeanul V. Maniu apăra Cauza limbilor şi na­ţionalităţilor în Austria (1860), distingând între o „naţionalitate fizică sau gene­tică” (altfel spus: etno-⁠culturală) şi una politică, aşa cum se putea întâlni aceasta din urmă în Austria sau în Elveţia (24). Naţiunea politică nu se legitimează, într-⁠o asemenea concepţie, dacă nu asigură libera dezvoltare a naţiunilor de tip ge­netic. O atare concluzie viza desigur relaţia dintre imperiul austriac şi românii din acel spaţiu, pe care ar fi voit să-⁠i ştie la adăpost de presiuni desna­ţio­na­lizante.

Este spiritul cultivat în aceeaşi epocă de B. P. Hasdeu, D. Bolintineanu, S. Bărnuţiu, A. D. Xenopol etc. Ultimul a tipărit o lungă serie de studii, din care amintim Cultura naţională (1868), Despre naţionalitate (1872), Baza geo­gra­fi­că a istoriei românilor (1875), Teoria generală a înrâuririi popoarelor (1876), studii în care justifica istorico-⁠filosofic naţiunea şi respingea cosmopolitismul ca fiind un obstacol pe calea coeziunii naţionale (25). De la concret la abstract, de la mic la mare, de la aproape la departe, iată norma de conduită pe care – în spirit evoluţionist – o sugera A. D. Xenopol, unul din promotorii cei mai activi ai etnopsihologiei (26). Istoria întreagă, conchidea tânărul învăţat, ne dovedeşte acest adevăr, arătându-⁠ne că numai popoarele care au ajuns la o viaţă naţională, la o conştiinţă clară a existenţei lor, au produs ceva pentru binele omenirii (27). Studiul comparat al istoriografiei civilizaţiilor l-⁠a condus la aceleaşi concluzii, cărora avea să le rămână dealtminteri fidel şi în conduita civică (28).

Asemenea atitudini erau frecvente în epocă. Tendinţei cosmopolite i s-⁠a opus panromânismul ca ideologie a originii comune şi a unităţii de neam, îndeo­sebi sub unghi cultural. În spiritul ei s-⁠au dezvoltat discursul istoric, literatura, artele şi s-⁠au construit instituţii de rang simbolic. În Societatea Academică de la Bucureşti (viitoarea Academie Română) au fost incluşi de aceea şi învăţaţi din toate provinciile locuite de români. La inaugurare (1867), ardeleanul T. Cipariu invoca „simţământul naţional”, convins că se va dobândi în cele din urmă şi „eliberarea perfectă a patriei române”(29), acea patrie ideală pe care o definise cu un sfert de secol în urmă şi Kogălniceanu, pentru a inspira apoi numeroşi militanţi ai cauzei: D. Bolintineanu (1869), Vicenţiu Babeş (1874), G. Bariţiu, M. Eminescu (1876). Cu aceasta, observă un exeget al fenomenului, „panro­mâ­nis­mul cultural devine panromânism politic” (30), iar noua fază impunea desigur şi instituţii capabile să sprijine realizarea unităţii de stat.

Ideea lui N. Bălcescu (1850) şi a altor comilitoni de „a întemeia regatul Daciei”(31) începea să fie servită postum de împrejurări. Unirea Moldovei cu Muntenia (1859), independenţa statală (1877), proclamarea Regatului (1881), irre­dentismul pus la lucru de unele societăţi, partide, asociaţii etc. erau paşi spre acea Românie Mare preconizată încă la 1852 de D. Brătianu, dar rămasă oarecum pe seama viitorimii32.

Realismul pe târâm politic rima desigur cu incriminarea megalografiei de către T. Maiorescu, la Junimea, societate de inspiraţie germană prin care o elită intelectuală căuta să disciplineze corpul social (33). „Naţionalitatea în marginile adevărului” e formula sintetică prin care Eminescu îi rezuma programul (34), numai că asemenea exigenţe nu s-⁠au putut impune pe un plan mai larg, iar dis­cur­sul unităţii, preluat de politicieni, va suferi distorsiuni de tot felul, antrenând consecinţe pe care junimiştii doriseră tocmai să le evite.

Secolul XIX se încheia, pentru români, cu o dublă mişcare pe plan na­ţio­nal. În regatul care fusese instituit după Congresul de la Berlin, se manifesta un irredentism difuz şi intermitent, cu unele puseuri naţionaliste. În provinciile din Imperiul austro-⁠ungar sub formă de revendicări punctuale, care aveau să se înche­ie, în Transilvania, prin mişcarea memorandistă (35). Dincolo de Prut, ro­mânii basarabeni dispuneau de un spaţiu şi mai redus de manevră. Peste tot însă sta­tu­tul naţiunii ca atare constituia o problemă de acut interes şi de căutări adesea febrile.

Sintezele istorice elaborate de A. D. Xenopol, spre finele secolului XIX şi de N. Iorga la începutul secolului XX constituiau, în felul lor, răspunsuri la acele căutări. Publicând Geschichte des rumänischen Volkes (1905) pentru seria lamprechtiană Allgemeine Staatengeschichte, Iorga a ţinut să se distanţeze oa­recum de coordonator, deplasând accentul de la stat la naţiune. Pentru el, ca şi pentru Xenopol, naţiunea era un produs „organic” al istoriei, având aşadar dreptul la o deplină desfăşurare (36).

O nuanţă aparte în definirea conceptului avea să introducă V. Pârvan, ocu­pân­du-⁠se de Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane (1919). „Naţiunea nu e un element biologic, ci unul spiritual. Individul nu se naşte ca mem­bru dintr-⁠o naţiune, ci devine membru efectiv al acelei naţiuni pe măsura creş­­terii în sufletul său a conştiinţei de solidaritate”, conchidea istoricul, atent – ca şi Renan – la dimensiunea politică a naţiunii (37).

D. Gusti a mers poate cel mai departe în explorarea fenomenului, ela­bo­rând o „sociologie a naţiunii” şi finalmente o „ştiinţă” a acesteia (38). Efortul său a început în pragul secolului nostru, însă cele mai spectaculoase rezultate se pla­sea­ză după primul război mondial, când a creat o asociaţie şi un institut, cu scopul anume de a înlesni o cunoaştere sistematică a corpului social (39). El făcea astfel un salt de la vechea etnopsihologie la o sociologie a naţiunii, care de atunci a continuat să se dezvolte (40), cu accente noi, de care şi istoricii au ştiut să profite, mai ales după abolirea regimului comunist (41).

Discursul istoric privitor la naţiune se revitalizează pe seama instru­men­ta­rului mai bogat şi mai complex de care dispune acum, dar şi sub impulsul plu­ra­lis­mului adoptat în sfera politicii. Interesul pentru naţiunea politică a sporit în chip evident, stimulând iniţiative ce impun deja, în spirit comparatist (42), noi „lecturi” în problematica naţională a epocii moderne.

Note:

1. Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Bucureşti, 1997, p. 32.
2. Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii, Constanţa, 1993, p. 185-⁠186.
3. Cf. Grigore Georgiu, op. cit., p. 39.
4. Cf. Ernst Schulin, Traditionskritik und Rekonstruktionsversuch, Göttingen, 1979.
5. Cf. Jörn Rüsen, Konfigurationen des Historismus, Frankfurt/M., 1993; Friedrich Jaeger, J. Rüsen, Geschichte des Historismus, München, 1992.
6. Dan Pavel, Deşteaptă-⁠te române! O cercetare în ideologia naţionalismului, in Polis, 2/1999, p. 153-⁠170.
7. Cf. V. Maciu, Mouvements nationaux et sociaux roumains au XIXe siècle, Bucarest, 1971, p. 9-⁠39.
8. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p. 463.
9. Ibidem, p. 464-⁠465.
10. Ibidem, p. 465
11. Ibidem, p. 471.
12. Ibidem, p. 490.
13. Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, München, 1984, p. 146-⁠168.
14. Catherine Durandin, Istoria românilor, laşi, 1998, p. 86-⁠101.
15. Cântare României, ed. G. C. Nicolescu, Bucureşti, 1967, p. 67-⁠68.
16. M. Kogălniceanu, Opere, II, Bucureşti, 1976, p. 394.
17. V. Alecsandri, Românii şi poezia lor, 1853. Apud Cântare României, ed. cit., p. 138.
18. N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, 1850.

19. H. Desprez, La Moldo-⁠Valachie et le mouvement roumain, in Revue des Deux Mondes, XVIII, 1848, vol. 21, p. 105-⁠131. Cf. Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională, 1834-⁠1849, Bucureşti, 1967, p. 95-⁠115.
20. Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti, München, 1987, p. 125-⁠179, 323-⁠348.
21. Ibidem, p. 323.
22. Ibidem, p. 326.
23. Ibidem.
24. Ibidem. Cf. şi Victor Neumann, Vasile Maniu, monografie istorică, Timişoara, 1984.
25 Vlad Georgescu, op. cit., p. 327.
26. Paul Simionescu, Etnoistoria – convergenţă interdisciplinară, Bucureşti, 1983.
27. A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, Bucureşti, 1967, p. 145.
28. Ibidem, p. 156-⁠203.
29. Vlad Georgescu, op. cit., p. 335.
30. Ibidem.
31. Ibidem, p. 341.
32. Ibidem, p. 342.
33. Cf. Sorin Alexandrescu, „Junimea”: discours politique et discours cultural, in vol. Libra, ed. par I. P. Culianu, Groningen, 1983, p. 49-⁠79.
34. Cf. Alexandru Zub, Eminescu: glose istorico-culturale, Chişinău, 1994, p. 13-⁠18.
35. Liviu Maior, Le mouvement du Mémorandum, Bucureşti, 1981.
36. A. D. Xenopol, op. cit., p. 145, 155, 209; N. Iorga, Conferinţe. Ideea unităţii româneşti, Bucu­reşti, 1987.
37. V. Pârvan, Scrieri, Bucureşti, 1981, p. 364.
38. D. Gusti, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, I, Bucureşti, s.a.
39. Cf. Ilie Bădescu, Performanţa europeană a lui D. Gusti: “sociologia naţiunii”, in vol. D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Bucureşti, 1995, p. VII-⁠XXVIII.
40. Cf. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Galaţi, 1994, p. 227-⁠252.
41. Cf. Alexandru Zub, L’idée nationale et le rythme historique dans les pays roumains au début de l’époque moderne, in Revue roumaine d’histoire, XIV, 1975, 2, p. 285-⁠289; Sur le natio­na­lisme roumain au XXe siècle, in Revue des études roumaines, XVII-⁠XVIII, 1993, p. 265-⁠276; Istorism şi naţionalism în România modernă, in Alina Mungiu-⁠Pippidi (ed.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Bucureşti, 1998, p. 130-⁠141.
42 Cf. Guido Franzinetti, Il problema del nazionalismo nella storiografia dell’Europa Centro-⁠Orientale, in Rivista storica italiana, CIII, 1991, 3, p. 812-⁠846; Dan Pavel, op. cit.

Total 2 Votes

0

2