Arhiva Contemporanul

„Să rămânem veşnic tineri şi frumoşi”

„O ţară binecuvântată de Dumnezeu”
 

Mihaela Helmis: Neuroplasticitatea nu e doar un concept.

Alexandru‑Vladimir Ciurea: Sigur că da. Asta este neurogeneză. Neuroplasticitatea: o zonă din creier care a fost afectată, a fost lovită, a fost cu un accident vascular, dintr‑odată nu mai funcţionează, dar celulele din jur vin să te ajute ca să poţi să faci ce este mai bine pentru creier în totalitate. Este fantastic! În lucrurile ce ţin de partea cerebrală parcă suntem la început, parcă luăm totul de la început. Tot ce s‑a spus că este imuabil şi nu se va mai transforma, s‑a dovedit că este transformabil. Se poate, se poate, se poate, depinde numai de noi şi de cercetare.

Vorbiţi de cercetare şi, cu siguranţă, vă bazaţi pe ceea ce fac cei care nu sunt neapărat practicieni în domeniul dvs., dar ce credeţi că s‑ar mai putea descoperi? Ce vă doriţi să se mai poată face?…

Totul! Să vă spun ceea ce‑mi doresc. Doresc, de exemplu, să putem influenţa activitatea cerebrală, să rămânem veşnic tineri şi frumoşi. Eu propun trei lucruri: să fim mai frumoşi, mai deştepţi şi mai înalţi. Renunţ la înălţime, dar celelalte două le menţin. Şi cu această ocazie celula nervoasă, acest neuron minunat, să ne ajute. Doi: doresc ca toate acele boli care vin asupra noastră şi care încă, recunosc, în România nu s‑a desfăşurat tot procentul de agresivitate, cum sunt iubitele Statele Unite – se numeşte Boala uitării, Boala Alzheimer şi alte boli neurodegenerative – să nu atingă România, cum spunea Miron Costin: „Să se întindă în împărăţia turcească cât e nevoie, numai peste noi să nu vină”. Deci acest lucru mi‑l doresc, ca vasele noastre cerebrale să funcţioneze bine, să fie pline de oxigen şi de aer curat, nu aer poluat; şi asta depinde total de noi!, pentru că noi distrugem pădurile, distrugem tot mediul înconjurător. Doresc că apa pe care o bem să fie cât mai curată, de aceea se spune „apă de izvor” în România. Şi atunci izvorul ăla este cel bun, deci trebuie să bem apă cât mai bună, pledez ca să bem apă alcalină sau cu pH‑ul mai alcalin, pentru a‑ţi schimba metabolismul intern şi a preveni anumite boli. Doresc ca toată lumea să fie, tot din punct de vedere cerebral, optimistă. Cu optimismul învingi totul, pesimismul nu aduce nimic bun. Doresc toată lumea din România să se simtă bine, fiecare să aibă câte o vilă, să aibă o curte, şi în curte – cum spunea şi bunica mea – „în grădina ta vei găsi toate plantele de care ai nevoie”.

Dvs. descrieţi dacă nu chiar paradisul, măcar extindeţi cumva conceptul încă de la greci al „kalokagathiei”, „kalos kagathos”. Cel frumos, sănătos, armonios.

Sunt în admiraţia grecilor; există şi o insulă celebră în Grecia, în cele cinci zone „blue” ale omeniri – una este Loma Linda, alta este în Costa Rica, alta în Grecia, în Sardinia şi Okinawa, cinci. În toate aceste cinci zone se trăieşte peste o sută de ani, dar important este altceva: că oamenii aceia merg, vorbesc, socializează, au creierul normal. Că apare o boală reumatismală sau ceva, se întâmplă, dar omul are creierul funcţional. Nu este o povară pentru societate. Şi au trăit şi trăiesc peste 100 de ani. De ce? Sigur că intervine Dumnezeu, care i-a ajutat. O zonă binecuvântată de Dumnezeu. Şi noi avem o ţară binecuvântată, şi atunci de ce nu suntem la nivelul lor? Pentru că trebuie să facem aceste lucruri simple: mâncarea, aerul, apa, mişcarea şi iubirea de oameni. Fără alte lucruri.

Cred că aţi descris un lucru foarte important: noi obişnuim să ne dorim viaţă lungă, dar aţi descris, de fapt, o viaţă frumoasă şi independentă.

Şi independentă. Nu trebuie să fii o povară pentru familia ta. Devenind o povară, mai ales că toată familia este ocupată, cu adevărat… „am fost la bunicul şi am adus pe cineva să aibă grijă de el şi l‑am pus în căruţ”. Nu se poate, ce vină are bunicul?

E greu!

Bunicul a muncit atâta timp! Dar încercaţi şi altceva. Nu… Nu că‑l pun la televizor şi l‑am uitat acolo. Socializarea! Cum ai ieşit la pensie la maturitate – deşi mie cuvântul „pensie” nu‑mi place deloc – atunci folosiţi timpul acestui om. Mă uitam, de exemplu, într‑un aeroport, în Chicago, erau nişte domni puţin mai maturi, cu părul alb, foarte veseli toţi, şi aveau un bilet şi scria pe el „ask me”. Şi m‑am dus la unul să întreb; vedeam indicativele. Şi l‑am întrebat „ask me” ce este? Fusese pilot de aviaţie şi a zis: cum să stau acasă? Fac lucru benevol… Mai primeşte o masă sau ceva, dar el se mişcă prin aeroport şi se simte minunat. Şi acolo, această efuziune că poate să facă ceva, poate fi folosit. Unde? În locul potrivit se simte minunat. Aşa fericit a fost să mă ia de mână, să mă ducă la ghid, să‑mi strângă mâna şi să‑mi spun „la revedere”, să discut cu el vrute şi nevrute, dar s‑a simţit atât de bine că era folosit! Deci omul trebuie folosit, onorat, pus la treabă.

E un fel de voluntariat, dincolo de profesiune, care, bazându‑se pe lucruri cunoscute, sigur, nu te lasă să cazi. Te pune în valoare. Suntem noi în stare să nu cădem atunci când nu mai suntem activi, când nu mai e importantă doar pâinea zilei de mâine?

Depinde de noi şi de cei din jur. Sigur că organismul nu mai are aceiaşi putere ca la 20 de ani, dar poate că mintea îl duce. Atunci să folosim acea persoană pe care‑o duce şi mintea ca să aibă o activitate. Sau, foarte simplu: la şcoală, profesorii care sunt mai în vârstă, voluntariat. Ce ştii să faci? Istorie. Perfect! După orele de curs, domnul sau doamna profesor vă povesteşte elegant despre un anume eveniment. Liber. Cine vrea, ascultă, cine nu, pleacă. Geografie: s‑au împlinit atâţia ani de la Marele drum al lui Magelan în jurul lumii, deci primul pas spre globalizare. Cine a fost Magelan? Cum a făcut acest lucru? Pe unde a trecut, cum a trecut nu ştiu câte luni prin Oceanul Pacific – denumirea vine de la domnia sa – ce l‑a împins, ce a vrut? Întrebaţi orice. Dialogul, pe de o parte, cu auditoriu tânăr, stimulează. Întrebat: ce doriţi dvs. despre subiectul dvs.?, eu, ca profesor de geografie cu părul mai deschis la culoare, pot să vă răspund la toate întrebările. Asta stimulează formidabil auditoriul, dar stimulează şi cunoştinţele domnului profesor, care nu se mai simte neglijat.

Circuitele nu se închid.

Exact! Circuitele nu se închid, este foarte important acest lucru.

 

„Să‑ţi menţii creierul tânăr şi frumos”

 

Iar în ce vă priveşte, aplicaţi cu o măsură neobişnuită acest principiu de a fi în permanenţă activ, de a lucra în continuare, de a fi într‑un fel la dispoziţia noastră prin tot ce aţi acumulat, prin toţi paşii pe care i‑aţi făcut, şi cu toate acumulările de până acum. Cum e o zi din viaţa dvs.?

Aţi vorbit de acumulări şi dispoziţie. Da, de exemplu, când am primit invitaţia de la dvs., de la Contemporanul, am avut un singur cuvânt de comentat: da. Al doilea: obligatoriu; al treilea: absolut. De ce? Spunând Contemporanul, te ridici în picioare. De ce? 1881 e anul înfiinţării. Noi am reuşit să menţinem această publicaţie cunoscută cu toate vicisitudinile şi meandrele din jur; prin urmare, trebuie să rămânem fideli acestei publicaţii. Deci răspunsul este da. Dacă poţi spune sau poţi adresa anumite cuvinte plăcute sau care să aibă rezonanţă, este obligatoriu să fii la acest nivel.

Domnule profesor, cu siguranţă cei mai mulţi dintre noi nu mai sunt la 60 de ani cum erau bunicii noştri, lumea s‑a schimbat, munca dură şi brută a fost înlocuită de diverse mijloace, suntem altfel, iar eu vă percep pe dvs. de la excelent în sus. Sunteţi în momentul acela al vârstei de aur. Aţi fost vreodată altfel, mai puţin entuziast, mai puţin dornic să faceţi bine, mai puţin dornic să comunicaţi?

Întrebarea este foarte interesantă. Toţi trecem prin suişuri şi coborâşuri. Toţi în viaţă avem probleme, toţi avem stresuri, supărări. Nimeni nu este scutit de acest lucru. Dar contează cum reuşeşti să treci peste aceste lucruri şi cum poţi să‑ţi menţii creierul tânăr şi frumos. În afară de educaţie, în afară de provocările zilnice, totdeauna să ai un scop şi încă un scop, apoi încă şi încă un scop. Să nu te laşi doborât. Inclusiv ca doctor. Îndemnul e adresat, poate, mai ales chirurgilor care au fost într‑o activitate foarte puternică, solicitantă, şi dintr‑odată ştiţi că… Domnule profesor, domnule doctor, nu mai avem loc pentru dvs., vă mai luăm şi cabinetul…

Am avut profesori universitari care într‑o dimineaţă când au venit la serviciu şi‑au găsit lucrurile scoase afară, iar altul, domnul conferenţiar sau nu ştiu cine, introdus prompt înăuntru, în acelaşi cabinet. E ruşinos! Pentru că se va întâmpla şi cu cel care i‑a luat locul exact la fel, va avea parte de acelaşi exemplu, de aceeaşi experienţă. Deci trecerea de la activitate full‑full, zilnică, la o activitate mai scăzută este degradantă şi afectează prin depresie. Şi eu am avut o uşoară depresie. Eram şef de clinică, profesor, conducător de doctorate de ştiinţă, de neuroştiinţă şi dintr‑odată… Ţi se spune: noi ne‑am gândit să vă sărbătorim… şi…

Am avut un mare, mare noroc. În afară de activitatea mea pe care o aveam cu doctoratul şi cu partea de congrese şi ştiinţă, imediat am putut să trec la spitalul privat unde de 13 ani îmi desfăşor activitatea în centrul Bucureştiului – ceea ce mă ţine în priză. Pentru că lucrez, vă rog să mă credeţi, şi nu vă mint, lucrez 12 ore pe zi din plăcere, cu bucurie. Dimineaţa văd pacienţii, avem raport de gardă, este bordul întregului spital, după care avem consultaţii, o activitate formidabilă în care schimbi impresii, vezi pacienţi, discuţi cu lumea. Activitatea are şi părţile ei grave, şi părţile frumoase. Apoi, dacă n‑am operaţii – luni am avut ultima operaţie – în continuare, partea de după‑amiază o dedic ştiinţei. Exact ce aţi spus dvs. Deschid calculatoarele, lucrez cu mai mulţi studenţi, ascult ce idei au, le punem cap la cap, iar anul acesta – nu vreau să mă laud; înseamnă să mă ridic în picioare ca dl. Florin Piersic şi să spun „ţucu‑m‑aş” – am scos peste 10 articole ISI publicate în reviste internaţionale cu echipa pe care o am, o echipă alcătuită din studenţi. Şi îi felicit în modul cel mai frumos. Sunt atât de entuziaşti şi emană continuu ştiinţă, alte şi alte idei. Precum ştiţi, la Editura Academiei apare o carte – Bolile neurodegenerative – unde am descris o boală cu problemele moleculare genetice complexe care se află în bolile neurodegenerative. Am făcut o meta‑sinteză a datelor din ştiinţă, din literatură, le‑am pus toate cap la cap. Recunosc că este o carte de strictă specialitate în neuroştiinţe, dar noi am realizat‑o. Orice pas de cunoaştere contează foarte mult. Sigur.

Căutăm. Această carte e prima parte. În partea a doua ne gândim la ce apare în lume, adunăm toate datele, de ce apar aceste boli neurodegenerative, în frunte cu celebrul Alzheimer, ce apare ca să putem găsi şi soluţii. Dacă noi nu găsim, există soluţii în altă parte. Făcând o paranteză, am avut marele şoc să constat faptul că în anumite zone din această lume se poate trata cancerul. N‑am spus de prevenire; este chiar vorba de tratarea cancerului. Şi au fost şi doi savanţi, unul din Statele Unite, iar celălalt din Japonia, care au prezentat într‑un cadru deosebit, pe podiumul Operei Române, în Bucureşti, metode de oprire a cancerului în dezvoltare şi chiar de vindecare. Deci se poate, totul se poate. Noi mergem pe această fâşie a bolilor care afectează sistemul nervos şi trebuie să găsim anumite soluţii, pentru poporul român.

Este impresionantă toată această avalanşă de informaţii pe care de fapt ni le dăruiţi, pentru că faceţi acest gest admirabil de a ne spune în ce fel vedeţi lucrurile şi nu le lăsaţi să cadă într‑un fel sau nu le ţineţi numai pentru dvs. Şi pentru asta vă mulţumim. Dar de multă vreme am o întrebare care poate şi‑a găsit şi un răspuns, sunt curioasă care e al dvs. Ne întrebăm, apropo de creier şi, de fapt, de minte, şi de toate acumulările pe care le face, de pildă, un savant, un academician: unde se duc ele toate atunci când omul pleacă din această dimensiune? Şi, mai nou, ar putea să existe un răspuns, nu‑l avem încă, dar poate e o cale: nu cumva suntem pregătiţi să interacţionăm cu inteligenţa artificială şi aceste acumulări să nu se mai piardă? Ce credeţi?

Cred că aveţi dreptate. Undeva se stochează toate aceste acumulări, aceste acumulări sunt dovedite în creier în anumite porţiuni, hipocamp, se adună acolo, deasupra raftului unei biblioteci, te trezeşti uneori… De exemplu, când am ajuns în anumite zone din Moldova şi am mâncat nişte poame… M‑am trezit la 5 ani! Parcă eram la 5 ani, exact la fel, când furam acea poamă din grădina vecinului. M‑am revăzut! Deci această stocare de date există. Ce vom face în viitor nu ştiu, dar mintea noastră trebuie să producă din ce în ce mai mult. Şi sigur că noi am produs inteligenţa artificială şi noi reuşim cu ea. Poate reuşim foarte multe, de exemplu: să avem o viziune asupra viitorului, asupra aparaturii şi probabil şi a unor tratamente sau aparaturi din ce în ce mai sofisticate, mai complexe asupra investigării creierului uman. Unde – ştim, unde ne ducem? – nu ştim. Doar ştim că ne căutăm. Aşa apare că facem un research, de la search, căutare – research, cercetare. Sunt uimit că în statul nostru atât de frumos şi de deştept, plin de atâţia oameni bine intenţionaţi în Parlamentul României… procentul din PIB acordat cercetării este sub 1%.

 

Două Cenuşărese

 

Şi culturii la fel…

Şi culturii la fel. Deci cele două Cenuşărese. Vrei să ai un popor cultivat? Vrei să ai un popor studios? Ajută‑l, dă‑i o mână de ajutor, scoate‑l din groapa în care intră, ridică‑l! Numai astfel putem progresa, dacă ne ridicăm şi la comportament. Comportamentul mediei parlamentare sau al mediei sociale este sub orice critică, nu mai spun de nivelul de limbaj.

Ar mai fi atât de multe de desfăcut în 24, în 48 de file, domnule profesor Alexandru‑Vladimir Ciurea, împreună cu dvs.! Vă mulţumim pentru generozitatea de a ne fi descris atât de multe trasee pe care, dacă am fost atenţi, le putem urma, aşa încât atunci când vom ajunge la vârsta dvs. să avem aceeaşi energie şi aceeaşi dorinţă de a face din fiecare zi o sărbătoare.

Este perfect adevărat. Noi trebuie să ne facem ziua o sărbătoare. Citez dintr‑un actor celebru, Alain Delon: „În fiecare zi e ziua mea!”. În fiecare zi ne propunem să fie ziua mea şi să ne simţim frumos… Am spus: deştepţi, frumoşi şi mai înalţi! Atunci toate lucrurile se vor rezolva. Pentru cei care ne ascultă, am un mesaj pe care l‑am formulat anul acesta pe un podium de teatru în care era foarte multă lume. Mi s‑a pus întrebarea: ce transmiteţi celor din sală, ascultătorilor? Pe mine nu mă interesează ceilalţi, românii mă interesează! Lor ce le transmit? De o parte şi de alta a Prutului, şi celor din diaspora. Am spus în felul următor. Primul lucru este: Citiţi, citiţi, citiţi. Lectura înseamnă educaţie, educaţie, educaţie. Prin citit se rezolvă totul. Citiţi istorie, citiţi geografie, citiţi ce vreţi. Eu acum citesc Manuscrisele de la Qumran. De ce le citesc? Mă apropii de sărbătorile de iarnă şi mă fascinează că în această lume au existat asemenea documente clare despre religie, despre creştinism. Este impresionant. De la documentele de la Qumran, aproape de Marea Moartă. În al doilea rând: gândiţi, pentru că orice lucru trebuie să treacă prin procesul de gândire. Cu cât gândiţi mai mult, cu atât deveniţi mai deştepţi. Domnul acesta pe care‑l deschidem în fiecare zi să‑l cităm, şi care se numeşte dl Google, ne poate oferi informaţii, e adevărat. Nu întotdeauna însă sunt perfecte. Dovada: astăzi Google mi‑a spus vremea într‑un anumit fel şi afară era altfel. Pe cine să cred? Pe cei de afară, nu pe dl Google. Deci multe lucruri trebuie să treacă prin gândirea noastră, prin experienţa noastră. Pune‑ţi mintea în mişcare. Dacă‑ţi pui mintea în mişcare, fiecare rotiţă se învârte. Nu rămâneţi cu telefonul în mână, rămâneţi cu gândirea în mână. Dacă vreau să mă duc în Bucureşti în altă zonă, întâi încerc să‑mi fac traseul. Dacă mă încurc, atunci folosesc pe dl Google…

Citiţi, gândiţi…?

Şi ultimul, de fapt, primul: iubiţi. Pentru că fără iubire nu se poate face nimic. Iubiţi aproapele, iubiţi‑vă familia, iubiţi‑vă copiii, iubiţi acest popor frumos.

Aşa ne‑am simţit şi noi, cred, prin tot acest dialog în care ne‑aţi împărtăşit atât de multe. Ne‑am simţit iubiţi şi vă mulţumim.

Cu bucurie!

6 decembrie 2023

Mihaela Helmis în dialog cu Alexandru-Vladimir Ciurea

Total 1 Votes
0

Mihaela Helmis

Mihaela Gabriela Helmis – jurnalist de vocație, s-a născut la Sibiu la 14 octombrie 1960.
Absolventă a Liceului „Octavian Goga” din Sibiu, secția filologie-istorie (1979) și a Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București (1983, cu definitivat în 1987), a fost prezentă, ca membră a Cenaclului „Radu Stanca” în paginile publicațiilor Tribuna Sibiului, Transilvania, iar ca studentă în revistele Viața studențească și Amfiteatru. Ca tânără profesoară de științe sociale și istorie la Scoala nr. 1 din Titu Târg, începe colaborarea la emisiunile de tineret și studențești la Programul 3 (Radio România). Din 1988, profesoară la Liceul „Aurel Vlaicu” din București începe colaborarea la Redacția Emisiunilor social-economice și politice din cadrul Radio-Televiziunii Române. Se angajază apoi la TVR, iar din 1991 e redactor la emisiunile Clubul curioșilor, Radio în Blue-jeans, Sfertul academic sau Sub zodia metaforei. Din 1996 devine redactor de rubrică la Secția Social Economică – Radio România Actualități, iar apoi redactor șef adjunct, Secția Socială. Prin reorganizarea Postului Radio România Actualități din 2004 coordonează ca Redactor șef adjunct Secția Cultură-Educație-Tineret. La Radio România Actualitâţi a realizat materiale publicistice pentru toate radioprogramele şi emisiuni de autor precum Tranzistor în familie, Tranzistorul femeilor, Cum vă place, Destine şi pasiuni, Terapii alternative, Viaţa în imagini sonore, Radio caravana Actualităţi, Lovitura de presă, Cum comentaţi actualitatea socială etc.

Ca absolventă a Programului GEMERO (gender) al International Center For Women-Amsterdam, coordonat de MATRA Project-Holland în parteneriat cu Ariadna – Asociația pentru presă, artă și business România, a desfășurat activități (conferințe, work-shopuri) în domeniul egalității de șanse. Din anul 2001 a obținut numeroase premii și nominalizări la concursuri și festivaluri în domeniul jurnalismului-radio, în țară și peste hotare, mai ales, în domeniul RadioDocumentarului artistic. Ca participantă la multe dintre edițiile IFC, International Feature Conference, din partea RRA, organizate în marile capitale ale lumii de UER (Uniunea Europeană de Radio și Televiziune), a devenit formator și lector al cursurilor de perfecționare in domeniul special al RadioDocumentarului artistic.
În primăvara anului 2005 a coordonat în calitate de manager de proiect organizarea de Radio Romania a Conferinţei Internaţionale de Feature, ediţia cu nr. 31, Sinaia, cu participanţi din peste 20 de ţări. Din anul 2007 coordonează sectia Cultură, Civilizatie, Tradiții, Convieţuiri și a fost producator al emisiunilor Semnături célèbre (peste 250 de întâlniri cu personalităţi de excepţie), Semnături célèbre, Mari actori, și al tronsoanelor Lumea noastră-Tradiții (inclusiv Drumurile lui Leşe). Ralizează în continuare Documenrarele RRA, colaborează la realizarea radioprogramelor zilnice ale postului, a emisiunilor La dispoziţia dvs. şi Românii de pretutindeni.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button