„Am mers mult în sentimente,/ ale mele şi ale celorlalţi,/ şi întotdeauna a rămas loc între ele/ pentru a trece timpul cel larg.” Kiki Dimoula, din poezia ei Am trecut. Cred că aceste versuri, printre multe altele, reflectă motivul pentru care a scris poezie şi de ce au citit‑o atât de mulţi şi atât de diferiţi oameni. Dimoula, cu ustensile de toate zilele, dar suspicioasă, a făcut punte din experienţa ei şi şi‑a invitat cititorii să o treacă, să o străbată cu propriile lor încărcături existenţiale şi cu propriile provizii spirituale. Şi acest lucru numai uşor nu este. Dimoula, pe scurt, a scris o poezie care este uşor de parcurs şi este ospitalieră. Dimoula, poate mai mult decât orice altceva, a păşit ea însăşi, a umblat mult în arhipelagul limbii, în toate dimensiunile acesteia. Iar ceea ce eu am găsit, uneori, aproape mişcător în poezia ei a fost devotamentul tandru, iubitor faţă de cuvânt, faţă de cuvântul grecesc, chiar şi faţă de cel mai mic. Pentru că nici un cuvânt nu este nici minim şi nici nesemnificativ. Adio celei mai populare, printre altele, poete elene din ultimii treizeci de ani.”
Grigoris Bekos
Poetica doamnei Kiki Dimoula – cea mai lăudată şi mai apreciată poetă din literatura greacă contemporană – este un paradox, fiind pe cât de misterioasă, pe atât de populară. Obiectivul ei magic defamiliarizează tot ceea ce este familiar, comprimând distanţe dintre tărâmuri îndepărtate, combinând concretul şi abstractul, literalul şi metaforicul, naturalul şi metafizicul. Preţioasă şi în acelaşi timp oraculară, Dimoula suprapune absurditatea pe raţionalitate, ironia caustică pe melancolia întunecată. Poetica ei – liberă, profundă, lipsită de sentimentalism, transformând fără efort cotidianul în metafizică, creând pe temele pline de putere ale timpului, fatalităţii şi destinului, făcându‑le, totuşi, întru totul personale – i‑a creat aproape un adevărat cult în Grecia. Prin poemele ei, Dimoula explorează atât sintaxa, cât şi memoria, căutând fără încetare forme care să conţină mâhnire, intimitate şi incertitudine. Folosind cuvintele profesorului Vrasidas Karalis, „poezia matură a lui Kiki Dimoula a adăugat o dimensiune cu totul nouă în poezia greacă modernă. După ce a trăit drama dizolvării existenţiale a umanităţii postbelice şi, în acelaşi timp, finalurile morţii într‑o lume care a pierdut darul credinţei, poezia ei a cartografiat atât o lume «fără adăpost», cât şi una nesigură; o lume în care poetul, pentru a supravieţui, a trebuit să se cufunde în dinamicile fundamentale ale procesului creator şi să interfereze decisiv cu logica lor […]. Tocmai acesta este scopul poeziei scrise de Dimoula: să creeze spaţiul pentru realizarea lumii celei mai bune. Fiecare dintre poeziile ei localizează, înregistrează dimensiunile acestei atât de aşteptate lumi multidimensionale şi ordonate. […] Pe scurt, poezia lui Dimoula ilustrează restabilirea analogiilor simetrice între memorie şi realitate, între oameni şi spaţiul lor; în final, poeta vede posibilitatea de transsubstanţializare din descompunere, rezistenţa acordată haosului şi confuzia istoriei prin puterea limbajului ”.
Kiki Dimoula s‑a născut pe 19 iunie 1931 la Atena. A apărut în viaţa literară în 1952, cu volumul Poezii pe care l‑a retras ea însăşi din circulaţie. A publicat peste douăzeci de volume de poezie (Έρεβος, 1956, Ερήμην, 1958, Επί τα ίχνη, 1963, Το λίγο του κόσμου, 1971, Το τελευταίο σώμα μου, 1981, Χαίρε ποτέ, 1988, Η εφηβεία της λήθης, 1994, Ενός λεπτού μαζί, 1998, Ήχος απομακρύνσεων, 2001, Χλόη θερμοκηπίου, 2005, Μεταφερθήκαμε παραπλεύρως, 2007, Συνάντηση, 2007, Πέρασα, 2010, Τα εύρετρα, 2010, Εκτός σχεδίου, Ίκαρος, 2011, Πέρασα, Ίκαρος, 2012, Ο φιλοπαίγμων μύθος, Ίκαρος, 2012, Έρανος σκέψεων για την ανέγερση τίτλου υπέρ της αστέγου αυτής ομιλίας, Ίκαρος, 2012, Μεταφερθήκαμε παραπλεύρως, Ίκαρος, 2013, Δημόσιος καιρός, Ίκαρος, 2014, Human and More than Human: The Problematics of Lyric Poetry, Ancient and Modern, Ίδρυμα Κώστα και Ελένης Ουράνη, 2014, Συλλεκτικό ημερολόγιο, 2017, Φαίνετ› απ› τη ζωή μου ζωή πέρασε κάποτε, Άγκυρα, 2016, Άνω τελεία, Ίκαρος, 2016) şi numeroase participări la ediţii colective.
Primele şapte volume sunt adunate în volumul Poezii (1998, ediţia a 6‑a 2005). O parte din opera ei a fost tradusă în franceză, engleză, germană, spaniolă, italiană, română şi suedeză. Este prima poetă în viaţă care a fost inclusă în seria de poezie a celebrei edituri franceze Gallimard.
Premii/ Distincţii: Premiul II Naţional pentru Poezie, pentru volumul: Το λίγο του κόσμου /Puţinul lumii (1972); Premiul I Naţional pentru Poezie, pentru volumul Χαίρε ποτέ/ Salut, niciodată (1989); Premiul Costas şi Eleni Ourani (Academia din Atena), pentru volumul Η εφηβεία της λήθης Adolescenţa Lethei (1995); Excelenţa în Litere a Academiei din Atena, pentru întreaga sa operă (2001); membru cu drepturi depline al Academiei din Atena (2002); Premiul European pentru Literatură (Prix Européen de Litterature – Rencontres Européennes de Litterature, Strasbourg) (2009); Marele Premiu Naţional pentru Literatură pentru întreaga sa operă (2010); Crucea de Aur a Ordinului de Onoare din partea preşedintelui Republicii Elene, Konstantinos Stefanopoulos (2001); membru deplin al Academiei din Atena, unde a ocupat locul din secţia Litere, rămas vacant după moartea lui Nikiforos Vrettakos, e a treia femeie din istoria Academiei (după Galateia Sarantis şi Angeliki Laiou) (2002); titlul de Doctor Honoris Causa al Şcolii de Teologie a Universităţii Aristotelis din Salonic (20 mai 2015); distinsă cu titlul de Doctor Honoris Causa al Şcolii de limba şi literatura engleză la Şcoala de filosofie a Universităţii din Atena (2017)
Angela Bratsou
Autodefinire: Kiki Dimoula
Ce este poetul?
* Poetul este alarma pusă de poezie în punctele ei vulnerabile, pentru a nu fi jefuită. Este ochişorul roşu care începe să clipească îndrăcit, de cum trece prin faţa razei lui un suspect: o pisică, un ţânţar sau chiar o indiferenţă corpolentă. Poetul îşi trimite imediat toate puterile poliţieneşti, care aleargă să încarcereze impulsul perturbator.
Cum se scrie poezie?
* În tot atâtea moduri câţi poeţi există în lume.
Prin urmare, cum se scrie o poezie bună? Ei bine, lucrul acesta, într‑adevăr, numai Dumnezeu îl ştie! Oricum, din muncă silnică şi hemoragii interne.
Cu neîncrederea poetului faţă de ceea ce scrie trează.
Cu vitejia autocriticii. Sfâşiind.
Poemele bune scrise nestânjenit, dintr‑o suflare de la început până la sfârşit, cred că sunt la fel de rare ca şi fericirea.
S‑a prăbuşit mitul inspiraţiei care ţi le aduce pe toate gata mestecate, care îţi miroase a crin şi devine poezie prea sfântă. Inspiraţia este doar momentul potrivit, un deşteptător neliniştit care‑şi trezeşte sensibilitatea din sublima aphasia în care se complace.
De aici încolo, totul este un hamalâc ce poartă tone de material amorf de la o soluţie la alta, de la un eşec la altul, construieşte‑dărâmă, se mişcă de fiecare dată ca un începător, pune fereastra în locul uşii.
Misterul bizar şi minunat al artei este că, adesea, această mişcare greşită a ta, de a pune adică în locul uşii fereastra, se dovedeşte a fi şi fericita săvârşire a poeziei…
Ce este Poezia?
* O întrebare chinuitoare, pusă de multe ori, este aceea dacă în epoca noastră poezia este de folos.
Cred că ajută tot atât cât ajută lumânarea pe care o aprindem intrând într‑o capelă părăsită şi surpată, cu toţi sfinţii plecaţi.
Este benefică celor care o iubesc, pentru că ei găsesc într‑însa bucăţele mici de fotografii rupte din propriul temperament. Mai mult şi mai corect beneficiază cei care cred în magia ei. Care nu doresc să‑şi pună degetul pe formula de înţelegere a acesteia.
Este benefică, miraculos, pentru cel care o practică şi doar pe durata practicării, pentru că doar atunci îl alungă din propriul trup şi îl fixează într‑o plutire de unde acesta urmăreşte, ca într‑o sală de operaţii, moartea provizorie a propriei micimi.
Este benefică mai ales pentru limbă. O adună din marile pubele ale grabei şi o decantează cu respect în flaconaşul de aghiazmă, o înghiţitură, exact atât cât este necesar pentru a fi băută esenţa.
În fine, poezia este benefică precum o picătură de analgezic într‑un ocean de tristeţe. Nu e puţin.
Mitul jucăuş. Discurs ţinut la ceremonia învestirii sale ca membru al Academiei din Atena în 2003
NU RATEAZĂ
Un Halt, cu gravitate,
am auzit cum mă viza.
Nicio problemă. Oricum
de mult timp, în nemişcare
mă călătorise dispoziţia mea
totuşi, simţind ca şi când
încă s‑ar agita oarecum în mine
m‑am supus la auzul acestui Halt
aşteptând să detoneze
ameninţarea.
Nimic, linişte absolută
dar nu mi‑am pierdut curajul,
cunosc eu trucurile, ştiu că
având amortizor te curăţă
inexplicabilul
şi haide să‑l poţi fereca.
TREBUIE
Onorez, Îndatorire,
pe cât posibil, poruncile tale,
dificilele tale Trebuie.
Ascultătoare par gândurile,
dar jurământ eu nu depun
pentru că jurămintele au uşurinţa
de a nu se supune, pe ascuns.
Dar faptele
cum să mi le domesticesc?
Ele ies afară, lume întâlnesc,
vecini, ispite,
să nu aibă ezitări?
Dar vină au şi poruncile tale
nici complete nu sunt, nici clare.
De exemplu:
Iubirea trebuie să fie statornică?
Şi dacă nu este, noi ce ar trebui?
cu braţele încrucişate
să iubim?
ASIMETRIE
Număr
numeroasele condoleanţe pe care le‑am primit.
Trebuie să fi trăit mult timp
pentru a reuşi să fim atât de trişti
şi că am reuşit
nu este un motiv demn acesta
pentru felicitări?
În sfârşit, găsesc
şi un bileţel de felicitare
către Disperare şi Speranţă
solidare – se înţelege
acestea două trăiesc împreună,
una în cealaltă, inseparabile
deşi se spune că disperarea moare
în timp ce speranţa este vie şi post‑mortem.
Dea Domnul!
Prezentare, selecţie şi traducere de Angela Bratsou
