Din ultimul număr:
Contemporanul » Ancheta Conte » Moștenirea Securității: manipularea arhivelor (I-III)

Moștenirea Securității: manipularea arhivelor (I-III)

O carte-eveniment

Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, 2013

De fiecare dată când un mare intelectual este „deconspirat” se iscă zarvă mediatică, se aruncă cu pietre (mediocrii şi păcătoşii de ieri sunt de fiecare dată primii care o fac), se alimentează zvonuri, bârfe, se pătează reputaţii şi, mai ales, se aruncă în umbră valoarea operei celui luat în cătare.

Oricine îşi menţine capul pe umeri a putut observa că victimele acestor înscenări (le numesc aşa pentru că ele nu aparţin unor cercetători, nu sunt făcute cu acribie, ci aleatoriu, cu o neseriozitate şi superficialitate specifice branşei jurnalismului improvizat de azi, care vânează scandalul) sunt marii scriitori: Adrian Marino, Nicolae Balotă, Al. Paleologu, Nicolae Breban, Ştefan Aug. Doinaş, Ioan Es. Pop. Unii dintre ei au cunoscut puşcăriile comuniste, alţii au avut curajul unei opoziţii publice faţă de regim (cazul Breban).

În Avertismentul la Istoria literaturii române de azi pe mâine, Marian Popa avertiza, în cunoştinţă de cauză, de altfel: „Diferite instituţii, începând cu Comitetul Central al Partidului Comunist Român au posedat numeroase documente din cele mai spectaculoase referitoare la literatura română postbelică”; şi mai ales: „o istorie perfectă a literaturii putea fi scrisă numai de organele de resort ale Consiliului Securităţii Statului. Securitatea, instituţie publică secretă cu funcţii informative, formative, performative, deformative şi dezinformative, a deţinut monopolul documentar absolut şi un incomparabil rol de programator şi moderator literar-⁠artistic (…) Obiectul comun al scriitorimii şi poliţiei secrete este sufletul omului – Stalin a numit pe scriitor inginer al sufletului omenesc, poliţistul este chirurgul lui”. Sigur, era un mod cinic, arogant de a atrage atenţia asupra unei realităţi care, cu un deceniu în urmă, nu ţinea de domeniul evidenţei, aşa cum pare a ţine azi: nu doar că în arhivele Securităţii zac mii de documente privitoare la viaţa literară din timpul comunismului (asta ţine de „normalitatea” abuzivă a vremurilor), dar, mai ales, faptul că sistemul a ştiut să selecteze, să amestece, să creeze haosul în dosare, în aşa fel încât azi, la aproape 25 de ani de la căderea regimului comunist, ies la suprafaţă informaţii dubioase, tendenţios decupate dintr-⁠un întreg pe care nimeni nu-⁠l mai poate reconstitui. De fiecare dată când un mare intelectual este „deconspirat” se iscă zarvă mediatică, se aruncă cu pietre (mediocrii şi păcătoşii de ieri sunt de fiecare dată primii care o fac), se alimentează zvonuri, bârfe, se pătează reputaţii şi, mai ales, se aruncă în umbră valoarea operei celui luat în cătare.

Oricine îşi menţine capul pe umeri a putut observa că victimele acestor înscenări (le numesc aşa pentru că ele nu aparţin unor cercetători, nu sunt făcute cu acribie, ci aleatoriu, cu o neseriozitate şi superficialitate specifice branşei jurnalismului improvizat de azi, care vânează scandalul) sunt marii scriitori: Adrian Marino, Nicolae Balotă, Al. Paleologu, Nicolae Breban, Ştefan Aug. Doinaş, Ioan Es. Pop. Unii dintre ei au cunoscut puafis-lansare-gabriel-andreescuşcăriile comuniste, alţii au avut curajul unei opoziţii publice faţă de regim (cazul Breban) sau s-⁠au situat mereu, din punct de vedere social, către periferie (Ioan Es. Pop). Aşa cum am mai scris, în mod repetat, marea problemă este că toată mascarada pare atent controlată de undeva, dintr-⁠o poziţie opacă, sigură. E uluitor cum nu s-⁠a observat că totul pare a ţine de o strategie de diversiune tipic securistică: iscând tapaj, montând intelectualii unii împotriva altora, au rămas, două decenii şi ceva, nedescoperiţi chiar agenţii răului, ofiţerii care instrumentau cazul. Şi-⁠au continuat carierele sau şi-⁠au construit afacerile care au îngropat statul şi le-⁠au adus profituri fabuloase. Au controlat şi controlează încă România, direct sau prin lacheii lor, selectaţi din rândul clasei politice. În schimb, inversiunea s-⁠a produs: victimele au luat locul călăilor şi au trebuit să suporte oprobriul public. Abia acum trimitem în judecată doi-⁠trei torţionari supravieţuitori, iar pedeapsa vine prea târziu, pentru a mai putea contribui la o asanare a conştiinţelor, atât de târziu, încât împinge gestul în derizoriu: mai că ţi-⁠e milă de bătrânii de 85 de ani, care par abulici şi năuci, aproape senili, deşi nu sunt aşa, deşi fac parte dintr-⁠un sistem care a ştiut să se protejeze şi să îşi răsplătească, inclusiv financiar, fidelii. În tot acest timp, scriitorii s-⁠au împărţit în tabere, se detestă şi se bucură când încă un nume mare este târât în acest marasm atent planificat şi pus în concret.

Este celebră replica lui Adam Michnick, conform căreia accesul la dosarele Securităţii va fi ultima mare victorie a Securităţii asupra poporului pe care l-⁠a urmărit, terorizat, îndobitocit zeci de ani. Pentru că în arhivele Securităţii nu zace doar o mină de aur, ci mai ales un depozit de pulbere. Nu oricine se poate descurca în acest labirint, din simplul motiv că în acele dosare nu se află adevărul, ci adevărul documentat de Securitate, în aşa fel încât activitatea ei să pară indispensabilă aparatului politic comunist. În plus, cine mai poate fi atât de naiv încât să creadă că hârtiile cu adevărat importante nu au fost distruse, ascunse, deformate, falsificate? Uităm de incendiile din decembrie 1989, uităm de distrugerea Bibliotecii Naţionale, uităm de groapa cu documente carbonizate de la Berevoieşti? Şi avem, în schimb, încredere în ceea ce, la ani buni după căderea comunismului, noul aparat al Securităţii naţionale, care nu s-⁠a primenit peste noapte, ci doar şi-⁠a făcut o operaţie de himenoplastie morală, ne pune la îndemână? Ei bine, da, societatea românească, intelighenţia mai ales a avut această ingenuitate, soră cu prostia. Şi aşa se face că s-⁠a lăsat intoxicată ani la rând, a crezut în ticăloşia apocrifă, confecţionată a unora şi în onestitatea falsă a altora.

Într-⁠un asemenea context, apariţia unei cărţi cum este cea a lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, apărută la începutul anului la Polirom, trebuie considerată un eveniment. În primul rând datorită faptului că este printre primele lucrări ştiinţifice, metodice care atacă această temă delicată. De documentele din arhivele Securităţii nu te poţi apropia oricum. Ele pretind, o spune tranşant Gabriel Andreescu, o întreagă ştiinţă a hermeneuticii: „Ce este scris în paginile arhivate nu e de luat ca atare. Documentele reclamă o citire precaută, trebuie raportate la ansamblul dosarelor, iar când este posibil, cer verificarea cu informaţii de altă natură. Ele impun o hermeneutică.” Lectura lor eronată are urmări catastrofale pentru victimă, deşi nu apasă asupra carierei celui care greşeşte – voit sau nu: ea poate falsifica adevărul, poate nenoroci vieţi sau poate nărui reputaţii clădite cu mare efort. Nu e de colo… Iar acest lucru s-⁠a petrecut, aşa cum atestă şi cercetarea de faţă, cu Adrian Marino (care a avut parte de o linşare post mortem, realizată fără consultarea documentelor), cu Nicolae Balotă, Mihai Botez, Mihnea Berindei şi cu Nicolae Breban. Las discutarea acestor cazuri, ca şi cele ale lui Constantin Noica şi Al. Paleologu pentru partea a doua a acestei cronici, întrucât ele reclamă o atenţie specială. Deocamdată să ne ocupăm de principii.

Cartea lui Gabriel Alexandrescu nu este doar o cercetare atentă, bazată pe o înţelegere corectă a „poeticii” dosarelor din arhive, ci şi un ghid, o metodologie de care oricine se ocupă cu documentele răului poate şi trebuie să profite. Lucrarea porneşte de la o constatare care, deşi s-⁠a demonetizat prin repetiţie, denotă un adevăr uriaş, de o gravitate copleşitoare, ale cărei proporţii începem, în sfârşit, să le înţelegem: „capturarea statului postdecembrist de oamenii vechiului regim”; exemplele sunt mai mult decât elocvente: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Mihai Chiţac, Teofil Pop, Virgil Măgureanu, Mihai Caraman. Plus zeci de beizadele, politruci, securişti notorii, care au ocupat fotoliile Parlamentului ani la rând (unii le mai ocupă şi azi). Această situaţie explică şi de ce legislaţia deconspirării „a creat o lentilă ce a deformat pe termen lung etica şi politica memoriei în România”. Activitatea CNSAS nu a fost lipsită, consideră cercetătorul, de erori, datorate incompetenţei, dar şi de abuzuri premeditate. Oricum, chiar şi aşa, atenţia instituţiei s-⁠a orientat tendenţios către marginea sistemului: au fost daţi publicităţii informatorii, care reprezintă „o categorie marginală în ansamblul sistemului de control al sistemului totalitar”, fiind protejaţi ofiţerii: până la finele lui 2006, Colegiul CNSAS deconspirase „doar 145 de ofiţeri de Securitate responsabili de represiuni politice”. Din dosarul lui Paul Goma, reprodus de acesta într-⁠o carte, reţin că peste 100 de cadre instrumentau doar cazul său. Prin urmare, cifra este infimă, raportată la imensul aparat de represiune pe care Securitatea îl punea la lucru. În plus, „faptele celor în cauză, cu nume care nu spuneau nimic, au rămas anonime”. Într-⁠un asemenea context, are loc, ca măsură de diversiune, orientarea furiei opiniei publice către pionii aparatului punitiv care a fost Securitatea, către informatorii, mai zeloşi sau mai reţinuţi, strânşi cu uşa, şantajaţi sau, fie, cumpăraţi; dar nepedepsiţi, ba chiar protejaţi de anonimat rămân tocmai marii ticăloşi, cei care au instrumentat răul.

Ba chiar, ca dovadă a reuşitei depline a sistemului, are loc un fenomen care, consideră autorul, „frizează grotescul”: „orientarea acuzaţiilor împotriva unor foste victime ale aparatului de represiune”. Foşti opozanţi, precum Mihnea Berindei, Mihai Botez, oameni care cunoscuseră închisorile comuniste din anii 50, precum Marino sau Balotă, politicieni verticali precum ţărănistul Vasile Vetişanu. Un scriitor care a ştiut să-⁠şi conserve, ca puţini alţii, libertatea pe care creaţia sa o presupunea, precum Nicolae Breban, a fost şi el târât în acest joc murdar.

Gabriel Andreescu ştie că prudenţa în analiza documentelor este nu doar sănătoasă, ci obligatorie: aceste documente sunt creaţia Securităţii, versiunea instituţiei asupra adevărului. Unele dosare se opresc brusc cu mulţi ani înaintea revoluţiei din 1989 şi, culmea, ele aparţin unor oameni care au ocupat apoi poziţii-⁠cheie; altele cuprind, parcă în bătaie de joc, câteva file disparate, din care nu se poate lega nici o concluzie. În plus, cele mai multe dintre documente sunt consemnări sub anchetă ale ofiţerilor de securitate. Care sunt cuvintele, opiniile, ideile celor anchetaţi şi care sunt cele ale securiştilor? Care sunt faptele reale şi care cele inventate? Care este, la urma urmelor, „limbajul informatorului” şi care este cel al ofiţerului? Iată probleme care se cer rezolvate pentru o corectă interpretare a documentelor. În plus, ca un om care a avut de a face cu aparatul opresiv al Securităţii, Gabriel Andreescu mai ştie foarte bine şi un lucru care pare de bun-⁠simţ, dar e adesea ignorat: contextul smulgerii informaţiilor cu pricina contează foarte mult. De cele mai multe ori, e vorba de situaţii-⁠limită, greu, de nu chiar imposibil de gestionat: „Oamenii au fost când temerari, chiar inflexibili, când fragili, unii raţionali, alţii derutaţi, au luptat sau au renunţat, au fost covârşiţi de propria dramă, ori s-⁠au salvat privind la drama colegilor, ori au găsit satisfacţie în aducerea altora pe banca anchetaţilor, să le împartă suferinţele. A contat dacă erau singuri ori aveau o familie, dacă erau în vârstă ori aveau totul în faţă, fiind tineri. Comportamentul depindea de cultură, de inteligenţa lor socială, de cât au înţeles din ce li se întâmpla, de cât au pierdut, de cât mai puteau spera. Viaţa celor urmăriţi de Securitate, luaţi la întrebări, puşi să semneze angajamente, ameninţaţi, împinşi spre munca de informator, tentaţi cu avantaje a depins de nenumăratele unghere ale fiinţei fiecăruia.” Prudenţa în formularea verdictelor ar fi regula elementară. Putem pretinde noi, cei care am avut marele noroc de a nu trece prin aşa ceva, ca alţii să fi avut resurse pentru eroism? Putem judeca reacţia de renunţare morală a unora în condiţii cărora noi nu a trebuit să le facem faţă? Răspunsul vine de la sine, deşi el nu a stat mereu la îndemână. Au existat şi eroi, precum Paul Goma – e adevărat. Dar Goma însuşi nu acuză laşitatea, omenească, prea omenească, ci oportunismul parşiv, mărunt al unora dintre confraţii săi. Dar de cerut să fie eroi nu le-⁠o cere, pentru că el a fost acolo şi ştie ce înseamnă frica.

O fac în schimb ziarişti lipsiţi de onestitatea documentării şi de umanitate, care contribuie la manipularea arhivelor lăsate, ca o capcană sulfuroasă, de Securitate, care ştia că la adevăr nu se va putea ajunge niciodată. Dar la scandal şi la dezinformare – da! Prin urmare, orice frecventare eronată a documentelor moştenite de la Securitate nu face altceva decât să ducă mai departe opera acesteia. Adam Michnick avea dreptate.

Despre aceste operaţiuni de manipulare dă seama cartea lui Gabriel Andreescu. Voi reveni, în numărul viitor, asupra acestui subiect atât de fierbinte.

Adesea, concluziile sunt mai mult decât surprinzătoare, răsturnând cu totul imagini şi reputaţii apocrife. Numele sunt dintre cele mai vehiculate nu atât în studii de specialitate, realizate de cercetători obişnuiţi cu viclenele capcane ale dosarelor, ci în special în presa angajată politic şi neprofesionistă.
E vorba despre Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez şi Nicolae Breban. Fiecare dintre aceşti intelectuali au fost, la un moment dat, ţinta unor atacuri de intensitate diferită. În mod paradoxal, reiese din cercetarea convingătoare a lui Gabriel Andreescu, cu cât compromisul a fost mai neînsemnat, cu atât tratamentul mediatic a fost mai dur; şi invers, de înţelegere, ba chiar de admiraţie au avut parte tocmai cei care au colaborat mai abitir cu organele de represiune comuniste.

Am prelungit, în prima parte a acestei cronici, în mod voit comentariul asupra principiilor şi aspectelor metodologice, deşi cartea lui Gabriel Andreescu acordă prioritate în special analizei minuţioase a unor cazuri exemplare din perspectiva manipulării tendenţioase a documentelor din arhiva Securităţii. Adesea, concluziile sunt mai mult decât surprinzătoare, răsturnând cu totul imagini şi reputaţii apocrife. Numele sunt dintre cele mai vehiculate nu atât în studii de specialitate, realizate de cercetători obişnuiţi cu viclenele capcane ale dosarelor, ci în special în presa angajată politic şi neprofesionistă. E vorba despre Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez şi Nicolae Breban. Fiecare dintre aceşti intelectuali au fost, la un moment dat, ţinta unor atacuri de intensitate diferită. În mod paradoxal, reiese din cercetarea convingătoare a lui Gabriel Andreescu, cu cât compromisul a fost mai neînsemnat, cu atât tratamentul mediatic a fost mai dur; şi invers, de înţelegere, ba chiar de admiraţie au avut parte tocmai cei care au colaborat mai abitir cu organele de represiune comuniste. Măsurile diferite rezultă din modul în care au fost făcute public datele din arhive şi, mai ales, de cum au fost confecţionate, de la caz la caz, de către inamici sau de către discipoli, ciraci, admiratori ai celor în cauză, imaginile acestora.

Destine postume în oglindă:
Adrian Marino şi Constantin Noica

Probabil cazul cel mai frapant de denaturare a adevărului îl reprezintă cel al lui Adrian Marino. După opt ani de puşcărie politică şi alţi şase ani de domiciliu obligatoriu într-⁠un sat ctitorit de comunişti în Bărăgan special pentru a-⁠i Gabriel Andreescu carturari opozanti si documenteizola acolo pe deţinuţii consideraţi periculoşi, după ce-⁠şi ispăşiseră pedepsele, fostul asistent al lui G. Călinescu reintră în viaţa literară la peste 40 de ani cu o obsesie justificată de a recupera anii irosiţi. Îşi impune un ritm de lucru care inhibă şi se specializează în domeniul dispreţuit la noi al teoriei literare. Scrie carte după carte, studiu peste studiu, face stagii de specializare în străinătate, călătoreşte des pentru a se documenta. Acest fapt, dublat, de bună seamă, de caracterul retractil al cărturarului, creează suspiciuni. Suspiciunea poate fi şi ea un simptom al invidiei. Prin urmare, imaginea de personaj dubios, care şi-⁠a construit cariera nu doar prin muncă, ci şi prin sprijinul Securităţii, care i-⁠ar fi facilitat călătoriile, atribuindu-⁠i, în schimb, misiuni importante în exilul parizian deja funcţiona înainte de 1989. A fost însă nevoie ca, în 2010, să apară memoriile criticului, care deranjau pe foarte mulţi şi care loveau şi în mitul Păltiniş, pentru ca Marino să cadă victimă, chiar şi aşa, post mortem, unei aprige campanii de presă. Lui Gabriel Andreescu nu îi scapă „coincidenţele”: cum au ieşit în unele gazete pasaje dure din Viaţa unui om singur, cum au început să apară şi reacţiile, culminând cu imunda campanie a Mirelei Corlăţan, care, deşi a consultat dosarele de la CNSAS, a conturat imaginea informatorului cinic, pentru care stagiile din bibliotecile pariziene reprezentau simple pretexte pentru a putea culege informaţii despre Mircea Eliade ori Monica Lovinescu.

Mai era un pas până la formularea concluziei că, de fapt, monumentala operă a teoreticianului nu avea alt miză decât la a-⁠i sluji de acoperire. Mergând la aceleaşi documente, nu îi este greu lui Gabriel Andreescu să demonteze, punct cu punct, întru totul credibil, acuzaţiile grave, explicabile fie prin lipsa de experienţă, prin necunoaşterea contextelor, fie, mai degrabă, printr-⁠o atitudine din start tendenţioasă, formulate pe un ton atât de sigur de sine de către de atunci căzuta în anonimat Mirela. Cercetătorul nu ezită să formuleze un verdict tranşant: este vorba despre „înscenarea unui «flagrant de colaborare», care poate fi documentat până la detaliu”. Hermeneutica documentelor o demonstrează fără posibilitate de tăgadă.

Rămâne de văzut care ar fi mobilul acestui linşaj post mortem. Puse cap la cap, mai multe „coincidenţe” conturează un răspuns. Pe de o parte, un articol datând din 1992 al lui Adrian Marino despre suprapunerile dintre cărţile lui Noica şi orientările ideologice ale ceauşismului, în care concluzia era scandaloasă pentru liderii de opinie ai opoziţiei de atunci: Noica ar fi fost, prin ideile sale naţionaliste, prin reflexele sale antioccidentale, prin unele aspecte ale colaborării sale cu vechii amici din exil, nici mai mult, nici mai puţin decât „un aliat obiectiv al regimului”. Gabriel Andreescu trage concluzia justă: un atare punct de vedere era extrem de incomod, echivalând cu o blasfemie în cercul intelectualilor din centrul GDS-⁠ului, care şi-⁠ar fi confecţionat din numele filosofului „un capital simbolic instrumentalizat, instanţa legitimatoare.” Aşa se explică şi conflictul deschis dintre Marino şi Gabriel Liiceanu, aşa se explică şi marginalizarea şi apoi excluderea teoreticianului din grupare, deşi acesta ar fi putut fi, prin lucrările sale dedicate gândirii liberaliste, ideologul mişcării. Dacă adăugăm la aceste conflicte de interese (cum să le numesc altfel?) şi evidenţa că, în memoriile sale, Adrian Marino lovea în fruntea intelighenţiei române, dar mai dur în adversarii săi din jurul (şi mai ales din centrul) GDS, atunci campania purtată împotriva sa de mulţi dintre aceşti autori, pornită în cotidianul care le era arondat („Evenimentul Zilei”) nu mai poate fi socotită pură întâmplare. Ea este o adevărată reglare de conturi, înscenată însă la cinci ani de la dispariţia unuia dintre combatanţi. Concluzia lui Gabriel Andreescu ar trebui să zguduie lumea intelectuală autohtonă, dar nu a făcut-⁠o şi nici nu o va face: „Campania împotriva lui Adrian Marino a dus la o paradoxală inversare de roluri. Exploatând logica Securităţii din materialele de arhivă pentru a cuceri încă un etaj simbolic, intelectualii publici implicaţi au răsturnat relaţia tradiţională. Dacă înainte de 1989 Securitatea dirija jocul, în anii 2000 o fac cei care utilizează arhivele. Dacă ofiţerii de Securitate manipulau dosarele oamenilor, astăzi există intelectuali care manipulează dosarele elaborate de fosta Securitate.” Este unul dintre adevărurile fundamentale, pentru care opinia publică, docilă şi necritică, nu prea are apetit. Din păcate!

Cazul Noica reprezintă o performanţă de evaluare pioasă, de ocultare a unor informaţii, care a condus, în cele din urmă, la impunerea sa de către ciraci ca model nu doar intelectual, ci în măcar egală măsură şi etic. Similar, într-⁠o oarecare măsură este şi scenariul care-⁠l are în centru pe Alexandru Paleologu, deşi aici e vorba de o autopropulsare spre centrul canonului etic. Despre acesta din urmă am scris detaliat cu ceva ani în urmă, când am comentat monografia lui Tudorel Urian. Din analizele lui Gabriel Andreescu, eseistul iese şi mai şifonat. Spre regretul meu, o mărturisesc repetat, căci în adolescenţă cărţile lui au fost un reper, iar figura sa una dintre cele mai admirate. Am suficientă maturitate să rămân fidel acestei febleţi, fără să ignor aspectele mai sulfuroase ale unei biografii din păcate nu întru totul exemplare. Discuţiile despre legăturile lui Noica cu regimul comunist sunt mai delicate. Au apărut deja câteva lucrări care pun pe masă unele documente din arhivele Securităţii, girate de ucenicii păltinişeni ai magistrului, dar despre o dezbatere serioasă nu poate fi vorba până la lucrarea pe care o comentez aici. În orice caz, nu verdicte înguste intenţionez să emit şi nici despre o coborâre de pe piedestal a lui Noica nu poate fi vorba. În filosofia noastră, atâta câtă e, el ţine prim-⁠planul. Autorul Povestirilor despre om a devenit o figură legendară nu doar graţie operei sale (de necontestat, aceasta, dar accesibilă, prin titlurile ei importante, mai ales specialiştilor), ci şi datorită mitului pe care l-⁠a ţesut în jurul numelui său Jurnalul de la Păltiniş, cartea-⁠cult a lui Gabriel Liiceanu şi, după 1990, discipolii săi, în special Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care au căpătat şi o legitimare publică, nu doar profesională, ci, culmea, prioritar morală, prin ucenicia lor nobilă. Imaginea-⁠tip, care a invadat spaţiul public al ultimilor 24 de ani, este cea a lui Noica, filosoful rupt de realitate, dezinteresat de valorile lumii, confiscat exclusiv de cele ale spiritului, trăind în mandala pură a marii culturii. Aparent, nimic mai diferit şi mai evazionist în raport cu sistemul comunist. Dacă nu a avut chemarea de a fi un disident, Noica ar reprezenta cazul tipic al rezistenţei prin cultură. Interesat de aerul rarefiat al marii filosofii, ocupat să-⁠şi antreneze învăţăceii în marea cultură occidentală, maestrul părea, pentru un public câştigat de modelul său paideic (real, asta e indubitabil) a trăi atemporal. Ce ne spun însă documentele scoase la lumină din arhivele Securităţii? Surprinzător, de nu chiar şocant pentru cei mai mulţi, deranjant, de nu chiar catastrofal pentru cei care se revendică de la autoritatea morală a filosofului, Noica iese, din analizele lui Gabriel Andreescu, un „important agent de influenţă”. Pare o etichetă scandaloasă, dar documentarea ei este dificil, de nu chiar imposibil de contracarat.

Recurgând la documente, Gabriel Andreescu ţine să demonstreze, e adevărat că şi cu o uşor pedantă satisfacţie, „ataşamentul victimei faţă de torţionari”. Încă din puşcărie, filosoful este binevoitor şi deschis faţă de organele de anchetă. Dar mă tem că a-⁠i reproşa aşa ceva e cel puţin nepotrivit. De fapt, e de-⁠a dreptul imoral. Faptul trebuie consemnat şi atât, fără a fi supus unui rechizitoriu. Dar a trage concluziile logice în urma unor declaraţii (date în condiţii de libertate, nu în detenţie) de filosof sau a unor rapoarte ale ofiţerilor care erau în legătură cu el nu mai constituie decât un exerciţiu hermeneutic normal. Or, încă din 1966, într-⁠o pagină care este, şi stilistic, a sa, Noica îşi declara dorinţa de a-⁠şi nota, cu toată sinceritatea, pentru organele de Securitate, părerile şi opiniile sale faţă de subiectele despre care ar fi fost întrebat. Începând cu 1980, Noica va fi folosit de Securitate în vederea influenţării unor personalităţi marcante ale exilului, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade. Ceea ce nu înseamnă că disponibilitatea sa de a colabora depăşeşte o anumită graniţă a ceea ce el considera a fi rezonabil etic. În orice caz, informaţiile pe care le oferă despre amicii exilaţi, pe lângă care avea trecere, sunt detaliate şi consonante cu interesele Securităţii. Să nu fi bănuit filosoful că imunda instituţie se foloseşte într-⁠un fel malefic de ele? Adevărul e că Noica credea în ce spunea. Îşi consemna opiniile ferme. Concluzia lui Gabriel Andreescu pică firesc, în urma documentelor: „Noica interiorizase verdictele opresorilor săi”. Şi încă: „La Constantin Noica frapează stilistica supunerii, într-⁠un grad cum nu am descoperit în dosarele altor oameni de cultură”.

În plus, ideile naţionaliste care se insinuează în scrierile târzii ale filosofului rimează suspicios cu orientarea naţionalistă pe care a cunoscut-⁠o comunismul în varianta sa ceauşistă. Coincidenţă? Simplă „convergenţă de idei”, cum s-⁠a considerat adesea? Gabriel Andreescu socoteşte că e vorba chiar de „planuri concrete de susţinere a tezelor dubioase ale regimului urmate de Noica punctual.” În acest punct, interpretarea părăseşte terenul sigur al documentului şi alunecă pe cel riscant al speculaţiei. Eu unul nu pot accepta ideea că un cărturar precum Noica accepta să realizeze, în cărţile sale, temele trasate de Securitate. La urma urmelor, cazul său este, ca al atâtor alte personalităţi ale culturii din acest dement veac XX, unul tragic. Că s-⁠a lăsat folosit ca agent de influenţă nu e exclus. Că a cedat, uşor-⁠uşor, la presiuni, că s-⁠a lăsat chiar momit, atras pe această pantă de viclenia unui sistem exersat, e aproape limpede. Cert e însă că nu şi-⁠a vândut benevol sufletul. Că nu şi-⁠a pierdut umanitatea. Autorul acestui studiu nu omite acest aspect şi bine face: „Marea surpriză a dosarelor de Securitate este de a-⁠l dezvălui pe Noica drept unul dintre cei mai harnici agenţi de influenţă, care a emis enormităţi în favoarea regimului şi a asumat un discurs al docilităţii depline; şi, simultan, drept un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”. De aceea, afirmaţia că el „nu poate fi pe deplin responsabil” de traumele psihologice pe care i le-⁠au cauzat toate experienţele la care a fost supus adaugă un bemol etichetei obiectiv valabile, tehnice, de „agent de influenţă”. Cine consideră că astfel de cazuri pot fi cântărite în termeni de bine şi rău, fără o zonă intermediară între aceste extreme, greşeşte profund. În orice caz, oricât de dur sună verdictul, el se sprijină pe documente de netăgăduit. În plus, nu are un ton justiţiar. Noica nu e un profitor al regimului, nici un colaborator cinic. E un naiv, poate. Unul care a crezut că negoţul cu diavolul e posibil. Că utopia culturală pe care o gândise e realizabilă sub comunism. Nimic de genul acesta nu a fost posibil sub comunism.

A fost posibil însă ca cedările sale conştiente, naivităţile sale, efuziunile care l-⁠au dus la colaborarea, fie şi informală, fără angajament, cu Securitatea să fie trecute sub tăcere, iar el să devină simbolul legitimator al unui grup cultural care a dominat şi a creat opinia publică în domeniul culturii noastre vreme de cel puţin două decenii. Întâmplător, exact acelaşi grup care a întors pe dos adevărul, confecţionând şi cazul Marino. Cele două destine postume se întâlnesc şi-⁠şi răspund în măsura în care sunt distorsionate în acelaşi punct.

Acuzaţiile de colaborare cu Securitatea sunt, în pofida insistenţei mefiente a unora, împotriva evidenţelor. Într-⁠o lume normală, simpla mărturie a unor Paul Goma, Ion Vianu, Virgil Tănase ar fi suficientă. Într-⁠o lume bolnavă de invidie şi de mediocritate cum e lumea noastră literară, un zvon face cât o certitudine. S-⁠a speculat mult pe marginea transcrierii unei convorbiri telefonice dintre Breban şi generalul Pleşiţă. În fond, ce poate fi compromiţător în acea discuţie protocolară dintre un scriitor marginalizat şi şeful instituţiei care teroriza un întreg popor? Faptul că romancierul încerca să intervină pentru ca mama unui prieten exilat (Matei Călinescu) să primească viză ca să-⁠şi poată vedea fiul?

Cazul Breban

Deşi demontează şi alte cazuri dificile (Nicolae Balotă, executat în „Revista 22”, acum câţiva ani, de către Neculai Constantin Munteanu, care-⁠l plasa umoral la vârful unei ierarhii a „celor mai scârboşi informatori”; Mihai Botez sau Mihnea Berindei, intraţi şi ei, în pofida unor atitudini şi gesturi curajoase înainte de 1989, în cătarea unor jurnalişti şi oameni de cultură care au întors pe dos isprăvile lor civice şi i-⁠au denigrat), Gabriel Andreescu îşi demonstrează cu asupra de măsură nu doar minuţiozitatea şi scrupulozitatea cercetării, ci şi subtilitatea hermeneutică atunci când aduce sub lupă un personaj extrem de dificil de prins în nomenclator, cum este şi a fost mereu romancierul Nicolae Breban. Cum e corect să procedezi când ai de a face cu un scriitor care nu doar că nu a respectat niciodată restricţiile regimului, dar care a avut şi imensul orgoliu de a-⁠şi fi instaurat, nu doar în operă, ci şi în viaţa aventuroasă, propriile reguli, propria libertate, indiferentă la presiunile politice sau la „necesitatea înţeleasă” impusă de epocă? Poţi consulta doar documentele, acordând încredere unor surse nu întotdeauna credibile, făcând abstracţie de psihologia sucită, contorsionată, mereu imprevizibilă a împricinatului?

Am mai scris, acum doi ani, pe acest subiect, atunci când mi s-⁠a părut că, într-⁠un editorial din România literară, Nicolae Manolescu simplifica până la falsificare situaţia, grăbindu-⁠se să-⁠l eticheteze pe Breban drept „agent de influenţă”. În primul rând, Breban a comis, în 1971, un gest care l-⁠a costat nu doar slujba, poziţia socială, ci pe care putea să-⁠l plătească, după cum rezultă din dosarul său de urmărit, cu libertatea; pentru că autorul Animalelor bolnave a fost atunci, după protestul său ferm din 1971, pe o întreagă pagină din Le Monde, foarte aproape de arestare la revenirea în ţară. Situaţia este mult mai tulbure decât poate părea azi celor nefamiliarizaţi cu nicolae-breban-foto-aura-christispecificul epocii: din poziţia de membru supleant în CC al PCR şi de redactor-⁠şef al celei mai autoritare reviste de cultură din ţară (România literară), Breban îşi dă demisia de la Paris, atunci când află despre tezele din iulie 1971 şi despre intenţia lui Ceauşescu de a reintroduce controlul ideologic asupra literaturii. Gestul său are ecou în presa occidentală, în special în cea din Franţa şi din Germania. După un an de provizorat, scriitorul are nebunia de a se întoarce în ţară şi de a înfrunta nu doar presiunile Securităţii, ci şi izolarea colegilor de breaslă. Şi mai are şi aroganţa de a scrie câteva capodopere, pe care se încăpăţânează, el ştie cum, să le publice fără să accepte nici o concesie de ordin politic. În lupta cu regimul, Breban a fost un învingător, de vreme ce a reuşit să-⁠şi depăşească marginalizarea socială şi să-⁠şi publice opera în condiţii care altor scriitori, obedienţi, nu le erau la îndemână. De fapt, romancierul şi-⁠a creat opera ignorând cu superbie regimul politic; el nu a scris nici în favoarea, nici împotriva comunismului, ci a scris dintr-⁠o improbabilă, dar totuşi posibilă mandala a libertăţii, pe care doar încrederea fără margini în propria vocaţie a putut să o creeze. Suportând tachinările regimului, tratând la nesfârşit cu tot soiul de aparatcici şi de securişti, Breban şi-⁠a scris şi şi-⁠a publicat opera, a călătorit la Paris sau în Germania, fără să facă mari concesii de ordin ideologic. Estetic nici atât. Şi-⁠a asumat cu bărbăţie condiţia de paria, a neglijat orgolios cariera socială şi a reuşit să fie ceea ce îi era limpede că trebuie să fie: un mare scriitor. Adică unul pe care nimic nu-⁠l poate opri de la ceea ce îi este dat să înfăptuiască: o mare operă. Cine i-⁠ar putea nega această victorie lui Nicolae Breban?

Sigur că, în condiţiile date, cele câteva negocieri cu oamenii regimului, precum Pleşiţă sau Cornel Burtică, puteau părea concesii grave. În fapt, ele nu erau decât inevitabile tracasări, tachinări ale regimului, neobişnuit cu o astfel de încăpăţânare a unui scriitor de a-⁠şi conserva dreptul la normalitate. Iar Securitatea nu a ezitat să plămădească tot felul de scenarii de discreditare a scriitorului, lansând zvonuri care mai de care mai compromiţătoare: că ar fi nebun sau că ar fi un „agent de influenţă”. Ca şi în cazul lui Paul Goma (care ar fi un „scriitor fără talent”), aceste intoxicări au prins şi persistă.

Gabriel Andreescu face efortul de a-⁠şi desluşi, întâi de toate, profilul psihologic al romancierului; în funcţie de aceste date trebuie evaluate anumite fapte, anumite gesturi. Portretul schiţat este nimerit: „Devotamentul lui Breban pentru literatura autengabriel-andreescu-fototică rămâne constant viu, de necontestat. Este linia majoră a acestei personalităţi ireductibile, apolitică şi amorală. Fără ideologia statutului de creator pe care şi-⁠l asumă, nu i se pot înţelege contradicţiile comportamentului. Autorităţile încearcă să «salveze ce se poate salva» în relaţiile cu Breban, scriitor dificil, dar nu ostil regimului, atât timp cât oamenii partidului-⁠stat nu se ating de proiectul său personal”. Într-⁠adevăr, autorul şi-⁠a manifestat public nemulţumirea abia atunci când statutul său de scriitor era periclitat prin ceea ce s-⁠a numit „revoluţia culturală” din 1971. Mai exact, atunci când ceea ce fusese câştigat de generaţia sa, cu uriaşe eforturi, era ameninţat de intenţia lui Ceauşescu de a supune iar arta ideologiei. În acel moment, impulsiv, Breban reacţionează punctual împotriva acelei decizii, nu împotriva regimului în întregul său ori împotriva şefului statului. Pare nefirească obsesia lui pentru operă: atunci când ceva se opune realizării acesteia, el nu poate rămâne pasiv. Nu există nimic mai important decât realizarea vocaţiei, astfel încât confruntarea ori negocierea, adesea contondentă, cu regimul ţin de efortul scriitorului de a-⁠şi împlini menirea.

Numai pornind de la aceste premise întru totul corecte, analiza documentelor are şanse să nu falsifice adevărul; mai ales că acest „adevăr” este atât de nuanţat şi de dificil de prins într-⁠o clasificare banală, încât devine delicată şi acceptarea sa. Opinia publică are încredere în soluţiile „logice”, evidente, de toată mâna. Or, o personalitate accentuată cum este cea a lui Nicolae Breban nu a recurs niciodată la mijloacele „bunului-⁠simţ”, preferând excesul, gesturile ferme, orgolioase, împotriva curentului şi chiar împotriva evidenţei. Pentru că de „bun-⁠simţ” era ca, în 1971, un scriitor tânăr, aflat la vârful puterii, să-⁠şi vadă în continuare de scrisul lui (dacă putea) şi mai ales de cariera sa socială şi nu să se ia în piept cu decizia unui preşedinte care dădea semnele reîntoarcerii la stalinism; tot de „bun-⁠simţ” ar fi fost ca, de vreme ce şi-⁠a asumat o poziţie contestatară, să aleagă calea exilului şi să-⁠şi facă intrarea în lumea intelectuală occidentală profitând de statutul de disident; şi, dacă tot a comis nebunia de a se repatria, de „bun-⁠simţ” ar fi fost să devină obedient, să-⁠şi răscumpere păcatul. Or, Breban nu face nimic din toate acestea. Face un singur lucru cu o încăpăţânare care multora le-⁠a părut rigidă: scrie. Şi nu orice, ci romane unul şi unul: Îngerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid. Şi e gata să înfrunte orice oprelişti pentru a-⁠şi vedea publicată opera. Nu acceptă laşitatea de a primi recomandările cenzurii. Din poziţia sa precară, nu a fost uşor.

Aşa ceva nu era posibil fără a avea contacte cu oficialii Partidului Comunist şi ai Securităţii. Privit din afară, mai ales cu ochi mefient, cazul Breban poate stârni suspiciuni. Scriitorul nu a fost niciodată ocolit de această meteahnă inevitabilă a vieţii literare: colegii l-⁠au bănuit de tot felul de păcate, mai mari sau mai mici. Fie atunci când a urcat rapid în ierarhia politică a vremii, fie atunci când, marginalizat, a reuşit totuşi ceea ce până şi scriitorii agreaţi de regim obţineau cu greu: să-⁠şi vadă cărţile publicate fără a suporta consecinţele cenzurii. Tenacitatea lui Breban este exemplară din această perspectivă.

Acuzaţiile de colaborare cu Securitatea sunt, în pofida insistenţei mefiente a unora, împotriva evidenţelor. Într-⁠o lume normală, simpla mărturie a unor Paul Goma, Ion Vianu, Virgil Tănase ar fi suficientă. Într-⁠o lume bolnavă de invidie şi de mediocritate cum e lumea noastră literară, un zvon face cât o certitudine. S-⁠a speculat mult pe marginea transcrierii unei convorbiri telefonice dintre Breban şi generalul Pleşiţă. În fond, ce poate fi compromiţător în acea discuţie protocolară dintre un scriitor marginalizat şi şeful instituţiei care teroriza un întreg popor? Faptul că romancierul încercanicolae-breban-delphi-foto să intervină pentru ca mama unui prieten exilat (Matei Călinescu) să primească viză ca să-⁠şi poată vedea fiul? Faptul că schimbă câteva politeţuri cu nimic angajante? În urma analizei probelor de la dosar, Gabriel Andreescu conchide fără echivoc: „Documentele confirmă că Breban nu primea ordine de la Securitate”. În fond, romancierul nu era eligibil. Primul impediment consta în temperamentul său vulcanic, în predispoziţia sa de a fi volubil şi de a face public totul. O astfel de persoană extrovertită, incontrolabilă, nu putea fi stăpânită de securişti şi nici nu i se puteau încredinţa misiuni speciale. Într-⁠un raport al unui ofiţer de Securitate, se face următoarea constatare: „Conştiinţa lui de sine se reduce la formula demiurg-⁠creator. Noţiunile de morală, familie, patrie, dacă i se par că vin în contradicţie cu această formulă, nu valorează nimic pentru el”. În pofida exagerării, din perspectiva celui care evalua posibilitatea ca scriitorul să fie de folos Securităţii, verdictul este corect: pe Breban Securitatea nu l-⁠ar fi putut atrage cu nimic. Pentru că valorile sale nu erau cele pe care ea i le-⁠ar fi putut facilita. De aici provine în mare măsură libertatea pe care el şi-⁠a permis-⁠o. De aceea, concluzia lui Gabriel Andreescu nu este, deşi poate părea, pripită: în relaţiile sale cu Breban, Securitatea însăşi a acceptat compromisuri. Pentru că altfel nu o putea scoate la capăt. Pentru că altfel nu ar fi putut evita scandalul internaţional. Pentru că altfel nu l-⁠ar fi putut păstra neutru din punct de vedere politic. În fine, pentru că ar fi riscat mult mai mult decât ar fi câştigat.

Cazul romancierului Nicolae Breban este unul dificil. De aceea, el trebuie evaluat cu perspicacitate şi fără prejudecăţi. Breban nu este un învins, ci un învingător. El a publicat o operă impunătoare într-⁠o perioadă extrem de dificilă. Şi a făcut-⁠o fără a recurge la mijloace reprobabile. A avut nebunia de a-⁠şi proteja propria libertate de gândire şi, mai dificil încă, de acţiune. Şi a făcut-⁠o. Stau mărturie marile lui cărţi apărute înainte de 1989. Tocmai de aceea, acţiunea de defăimare a sa este una meschină: puţini scriitori au fost capabili de curajul şi verticalitatea estetică, dar nu numai, precum autorul Buneivestiri. De aceea, este ridicol ca astăzi el să fie acuzat de cei care înainte de 1989 nu şi-⁠au asumat decât riscuri relative sau poate chiar nici unul.

Închei acest maraton dedicat cărţii lui Gabriel Andreescu cu o concluzie fermă: lucrarea sa este exemplară şi merită să stârnească ample dezbateri procedurale şi punctuale. Eu unul cred că avem de a face cu evenimentul editorial al anului abia încheiat. O lucrare onestă, explozivă, care pune lucrurile la punct şi reface, cu mijloace pozitiviste, de necombătut, imagini ticălos terfelite ale unor mari creatori.

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now