Dreptul la… adevăr, critică
Criticii lui I. Negoiţescu, în R. l., nr. 38. Fără semnătură. Asumare în text prin cuvintele „noi, cei din vechile generaţii”. În urma unor citate după I.B. Lefter (Viaţa Românească, nr. 9), cu referire la volumul Ion Negoiţescu: singularitate şi (l)abilitate: emit „tot soiul de comèdii despre marele critic”, fiind cel care „reproşează” şi probând „aroganţa de a‑i da bietului critic literar cu teoria literară în cap”. Doar mi‑am închipuit, trebuie să cred acum, că citesc, citez, observ, argumentez. IBL, plecând de la titlul cărţii, cele trei substantive din două cuvinte, nota „ciudăţenii” şi nedreptate, întrucât „diminuez” autorul, atenţie!, „tratat ca un mare critic”. Despre „fişe”: „Probatoriul e covârşitor”. Încheia cu: „Substantivul (sunt trei: singularitate, abilitate, labilitate, niciunul diminuant – n. m.), totuşi diminuant, deşi nu fără legătură cu histrionismul, şi el superior, cu versatilitatea «dandysmului», a unui spirit în mai mare măsură creator decât riguros…”. Pare că‑mi dă şi‑un pic de dreptate?
Comedia criticii e alta: nu se citeşte şi se discută toată cartea (actul întâi), iar altcineva, necitind cartea, ia ceva din partea recenzentului şi găseşte isprava pe deplin elocventă (actul al doilea). Aşa ajungi scos în deriziune din târgul literar. Cui prodest? Literar, amoral, multora…
Mă întreb acum (sigur că n‑o să aflu) a cui mână scrie pentru „noi, cei din vechile generaţii”. Mai jos, în acelaşi text, I.N. e numit critic „estetizant (…din) anii când estetismul era de rău”. De reţinut: formalist estetic, exagerat artistic, nu doar critic care recurge consecvent la criteriul estetic.
Am luat din raft ca îndreptar către Negoiţescu Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc: 23 de rânduri, puţin peste o jumătate de pagină, din care extrag adevărate drame critice: „«Plutonismul», un concept nesusţinut de majoritatea postumelor”, „a extins purismul şi la alţi poeţi clasici”, în Istorie…, „unele aprecieri fac impresia de neseriozitate”, „reuşeşte să compromită până şi ideea lovinesciană de revizuire”. Nici vorbă acolo de „marele critic”. Concluzia se limitează la alte „măreţii”: „Cea mai mare calitate a criticii lui Negoiţescu este şi defectul ei cel mai mare: extrema originalitate”. Baroc elogiu diminuant. Doar un detaliu: I.N. e recunoscut, pe această mână, fidel criteriului estetic.
Marian Victor Buciu
