Sorana Mănăilescu: Maestre Cristian Mandeal, suntem onoraţi să vă avem invitat! Sunteţi o personalitate recunoscută prin numeroase distincţii: Ordinul naţional „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce şi Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler. Există un arc al triumfului internaţional pe cele mai importante scene de concert din 35 de ţări. Ce vă readuce mereu în viaţa muzicală din România?
Cristian Mandeal: Pe mine nu mă readuce nimic în viaţa muzicală românească, pentru că eu nu am părăsit‑o niciodată, am aparţinut întotdeauna României, alegerea mea a fost dintotdeauna să stau aici şi să fac tot ce pot eu mai bine în ţara mea. Mi‑ar fi plăcut ca şi tineretul de astăzi să gândească oarecum ca şi mine, deşi înţeleg, parţial, exodul acesta de valori din România. Pe de altă parte, fără aceste valori, România este condamnată la dispariţie. Este clar că orice popor trăieşte prin elitele lui. În momentul în care ele dispar, aceasta înseamnă o acceptare a condamnării viitorului României.
Revenind la întrebarea dvs., eu aparţin României, aici mă simt acasă, aici mă simt bine, cu toate cele bune şi cele rele.
Pentru că aţi amintit de elite, maestre, aţi urmat cursuri cu două legende ale artei dirijorale, Karajan şi Celibidache. Cum i‑aţi compara? Cum a contribuit fiecare la formarea dumneavoastră?
Erau profund diferiţi unul de celălalt. De la fiecare am învăţat prin contaminare, aş spune, nu direct, în special de la Karajan, care nu preda dirijatul. În mod excepţional, permitea să fie urmărit la repetiţii, la înregistrări şi în concerte. Aşadar, în felul acesta, repet, prin contaminare, am învăţat de la el, indirect, despre modelarea sunetului, cu toate valorile lui ca material primordial din care se construieşte muzica. De la Celibidache am învăţat cum să folosesc acest sunet în contexte muzicale specifice fiecărei lucrări, fiecărui stil, al gândirii, în general, care trebuie să stea la baza fiecărei construcţii muzicale. Celibidache a fost, în primul rând, un arhitect, un descoperitor al marilor adevăruri muzicale. Trecând prin materie, Celibidache ajungea la spirit. Aşadar, sunt personalităţi profund diferite, cu Celibidache am şi lucrat puţin, în sensul în care mi‑am însuşit câteva procedee tehnice pe care încă nu le aveam atunci, la vârsta de 45 de ani, şi de care mă folosesc şi astăzi. Dar în special fondul gândirii lui a fost cel care m‑a influenţat.
Prezenţa dumneavoastră la Festivalul Internaţional „Vara magică” dovedeşte că nu credeţi în muzicienii care îşi iau vacanţă. În concertul Violoncellissimo 100 aţi inclus lucrări din diverse epoci. De ce limbaj muzical vă simţiţi mai apropiat?
De contemporaneitate, dar aceasta nu înseamnă că trecutul nu mă vrăjeşte. Însă, dacă ar fi să mă poziţionez undeva în sensibilitate, aceasta ar fi sfera cuprinsă de la clasicism şi până astăzi, trecând, evident, prin romantism şi toate curentele moderne.
Aţi realizat premiere mondiale cu opera Oedip. Cum a reacţionat publicul?
Spre surprinderea mea, foarte bine. Aceasta este încă o dovadă că Enescu este infinit mai uşor de perceput decât se crede. Se pare că este o problemă a realizării creaţiei lui până în cel mai mic detaliu, Enescu fiind compozitorul detaliilor, în primul rând. Aceste detalii fac ca muzica lui să devină explicită, limpede, uşor de perceput pentru o ureche neexersată sau, dimpotrivă, să poată deveni confuză. Prin respectarea în mod absolut a tuturor detaliilor care există într‑o partitură enesciană, ea se limpezeşte în aşa fel încât devine o muzică accesibilă. Surpriza mea a fost că de fiecare dată când am prezentat Enescu undeva în Anglia, Germania sau Italia compozitorul nostru a fost extrem de bine perceput şi preţuit de public.
Aţi investit într‑o orchestră de tineret şi aţi mers cu ea la Festivalul celor mai bune orchestre de acest fel din lume (Berlin, 2014). Are dirijorul sentimentul unui demiurg care se bucură mai ales atunci când modelează ansamblul dirijat, aflat în perioada de formare?
În primul rând, noi am parcurs mai multe festivaluri la Berlin în afară de cel din 2014. Anul acesta suntem invitaţi pentru a şaptea oară la Young Euro Clasic, care este cel mai reprezentativ festival al orchestrelor de tineret din lume. Dar am mai fost invitaţi în multe alte locuri – la Musikverein‑Viena, la Elb Philharmonie‑Hamburg, la Filarmonica de la Paris, la Santa Cecilia, Roma, la sala Bozar‑Bruxelles ş.a. – am citat doar câteva dintre multele centre mari muzicale pe care le‑am vizitat. Sigur că legătura mea cu această orchestră nu este doar veche, ci şi extrem de apropiată de sufletul şi aspiraţiile mele. Doresc foarte mult să transmit şi să las ceva în urmă. Poate că, în glumă vorbind, aşa este natura mea ardelenească ce îşi doreşte prelungirea existenţei, dacă s‑ar putea, la infinit. De aici, poate, şi aspiraţia mea de a lăsa ceva în urmă. Mă simt dator pur şi simplu. Aşa că această formulă a cultivării Orchestrei de Tineret mă satisface, probabil, cel mai bine.
Care vă este cea mai dragă amintire din viaţa de concert?
Iată o întrebare la care nu pot să răspund. Sunt multe concerte care mi‑au lăsat o frumoasă amintire, cu multe orchestre pe care le‑am dirijat, dar, dacă stau să mă gândesc, desigur că întotdeauna mi‑au fost cele mai dragi concertele pe care le‑am reuşit acasă. Mi‑e greu însă să vă citez unul dintre ele pentru că au fost suficient de multe.
Să‑l cităm, atunci, pe cel mai recent: Violoncelissimo 100, 5 iulie 2023, Ateneul Român, de la Grieg la Vangelis.
Sorana Mănăilescu în dialog cu Cristian Mandeal
