Când Dumnezeu tocmai terminase de făcut pământul şi-l împărţise feluritelor popoare, pe când se pregătea să spună că, iată, toate cele pe care le adusese din nimic la existenţă sunt bune, văzu alergând spre El o mulţime de oameni care se jeluiau că ei n-au unde să se aşeze. „Dar cine sunteţi voi?” îi întrebă Domnul. „Noi suntem grecii, cei care vom da lumii o mare cultură şi o mare civilizaţie, artă, literatură şi filosofie. Tocmai pe noi ne-ai lăsat aşa, fără o ţară?”
Dumnezeu căzu pe gânduri şi, după o vreme, se întoarse spre ei şi le spuse: „Mai am un pământ, pe care-l păstram pentru Mine. Vi-l dau vouă. Luaţi-l!”. Aceasta e cea mai frumoasă legendă de întemeiere a Greciei pe care am auzit-o vreodată. Mi-a spus-o nu demult, cu glas domol, apăsând asupra fiecărui cuvânt, spre a-i da greutatea şi gravitatea cuvenite, scriitorul şi traducătorul grec Cristian Săileanu. Mergeam, povesteam, huzuream într-o amiază toropită dinspre mijloc de iunie, pe unul dintre drumurile înguste şi serpentinate ale insulei Corfu, dezmierdaţi, toţi cei care-i umpluserăm maşina, de fâşiile de lumină ce se eliberau, rând pe rând, în urcuşuri şi coborâşuri, dintre ramurile uriaşe, contorsionate şi îndesate ale pinilor printre care ne şerpuia cărarea.
Cristian Săileanu e originar din România. Jumătatea rece a anului şi-o petrece în Spania, la Madrid, iar pe cea caldă în casa sa din satul Agios Ioannis al insulei Corfu. Până de curând necunoscut în ţara unde s-a născut şi pe care a fost nevoit, din motive politice, să o părăsească în 1982, scriitorul a publicat în România romanele Manual de întors acasă de la Stalingrad (Editura Sânziana, Bucureşti, 2022) şi Parcul cu scorpioni (Editura Eikon, Bucureşti, 2023).
Cristian Săileanu a fost şi pentru mine – ca şi pentru mulţi dintre artiştii şi scriitorii români pe care i-a găzduit în casa sa corfiotă – ghidul inspirat, cultivat, cu umor şi inepuizabilă bonomie, printr-un tărâm necunoscut, parte a pământului „rezervat” pentru Sine şi binecuvântat, pe care Dumnezeu l-a dăruit, nu întâmplător, grecilor. Se vede bine, ţara lor, întemeiată pe pământul lui Dumnezeu, fusese dintru început rânduită să devină Patria Ortodoxiei.
Întâlnirea mea cu insula întemeiată de corinteni în anul 734 î.Hr. s-a petrecut în urmă cu nouă ani, dar atunci a fost prea scurtă, aproape fugitivă, şi mai degrabă doar un prilej de a intui frumuseţea aparte a celui mai nordic dintre ostroavele de la Marea Ionică. Privind atunci de pe Muntele Pantocrator, cel mai înalt al insulei Corfu, aşezarea de la picioarele lui, înveşmântată în toate nuanţele posibile de verde, mi-am dorit fierbinte să revin şi să o cunosc, să o explorez, aşa cum am făcut de-a lungul timpului şi cu alte insule greceşti, pe unde Dumnezeu mi-a purtat paşii, descoperindu-mi de fiecare dată oameni, biserici, case şi cetăţi străvechi, cioburi mai mari sau mai mici de Paradis, ce m-au zidit pe dinăuntru.
Am revenit anul acesta pe insula Corfu, cu gândul mereu îndreptat spre Sfântul Mare Ierarh Spiridon al Trimitundei, protectorul ei degrabă ascultător şi săritor, la nevoie, spre a tămădui, a mângâia, a ocroti. Oare cine altul ar fi putut rândui această revenire, precum şi întâmplările neaşteptat de minunat legate spre a ne aduce laolaltă în Corfu pe prietenii mei dragi, scriitoarea şi jurnalista Cristina Andrei, pe istoricul şi scriitorul Marius Oprea, a căror căsuţă de vis se învecinează cu cea a lui Cristian Săileanu, şi pe mine, pe tărâmul dintre mări?
Moaştele Sfântului Spiridon, originar din Cipru, venerat în Imperiul Bizantin, au fost aduse în Corfu de la Constantinopol în 1456, împreună cu cele ale Sfintei Teodora, Împărăteasa Bizanţului, ocrotitoare şi ea a Kérkirei. Insula Corfu, străvechea Kérkira, desprinsă de continent în timpuri aurorale, a devenit pământul dintre Marea Ionică şi Marea Adriatică, dar şi tărâmul udat de râurile Potami, Lefkimmi, Miessonghi şi Tyflos. Grădina Edenului se afla tot între patru râuri: Pison, Gihon, Tigru şi Eufrat.
Kérkira a fost creştinată încă din primul veac de către Sfinţii Iason şi Sosipatru, pomeniţi de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către romani. Ei fuseseră număraţi printre cei 70 de apostoli ai lui Hristos. O veche biserică, din secolul al X-lea, aflată la periferia oraşului-capitală Kérkira le păstrează amintirea intervenţiei misionare prin aceste locuri. Istoria insulei Corfu este, ca cea a tuturor pământurilor înconjurate de mare ale Greciei, îndelungată şi dramatică. Nu voi insista asupra ei, dar voi aminti doar două momente esenţiale: din anul 336, ea a devenit parte a Imperiului Bizantin. Pe aici au trecut multe popoare, iar prezenţa veneţiană a lăsat urme vizibile până astăzi. Al doilea moment crucial pentru insulă l-a reprezentat intervenţia miraculoasă a Sfântului Spiridon în timpul invaziei turceşti de la 1716, când s-a arătat pe cer corfioţilor, iar apoi a provocat o furtună care a înecat întreaga flotă turcească. Ocrotită de acest mare făcător de minuni, insula nu s-a aflat niciodată sub ocupaţie otomană.
Fiecare ostrov din Pământul lui Dumnezeu are ceva doar al lui, unic, irepetabil şi imposibil de uitat. Insula Corfu a fost „pictată” în nuanţe vibrante de verde. Vegetaţia ce o înveşmântează, arbori, arbuşti şi flori, e luxuriantă şi de o diversitate uluitoare. Peisajele majestuoase, spectaculoase’ ample plonjări în marea albastru-violacee ale pereţilor muntoşi, împodobiţi cu păduri de răşinoase şi foioase, sunt parcă în continuă comunicare cu înălţimea prin chiparoşii monumentali, elegante siluete elansate spre tăria cerului.
Abrupte cărări de munte îţi poartă paşii spre sate tradiţionale, fixate cu temeinicie pe versanţi ori te conduc spre marea cu ţărmurile decupate în semicercurile deschise spre larg ale numeroaselor golfuri a căror frumuseţe sălbatică, genuină, cheamă la reverie şi contemplaţie. Corfu e cea mai nordică dintre insulele ionice. Imediat la est, peste mare, se află Albania şi Grecia Continentală, iar Italia la 75 de kilometri în partea de nord-vest. E poarta spre vest a Greciei. Patronii spirituali sunt Maica Domnului Panaghia Paleokastriţa şi, spuneam, Sfântul Spiridon al Trimitundei. Colonia Korkira a fost întemeiată de corintieni în anul 734 î.Hr. Din 336 devine parte a Imperiului Bizantin. Oraşul vechi Kérkira e înscris în patrimoniul UNESCO din 2007.
Acum, când scriu aceste rânduri, sunt încă în Corfu şi urmează încă zece zile de explorări ale acestui fabulos tărâm. Voi reveni, aşadar, cu un nou articol despre insula patronată de Marele Ierarh Spiridon.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
