Românii de pretutindeni

Decădere culturală, progres sau regres?

Azi se citeşte mai puţin decât înainte, nivelul de pregătire al elevilor e jalnic, incultura ia amploare şi urcă treptele până sus de tot. Asistăm la o vastă deculturalizare atât în România, cât şi în ţările cele mai avansate cultural din Occident. Dar să nu uităm că decădere culturală şi lingvistică a fost de‑a lungul istoriei, în toate ţările. Trecerea de la hieroglifele egiptene la scrierea demotică a fost considerată decădere culturală. Alţii au considerat că e democratizare. Aşa o fi şi azi?

Max Nordau, unul dintre întemeietorii sociologiei, a introdus termenul degenerescenţă culturală în cartea Entartung und Genie din 1894. El a observat că acest fenomen cultural a început pe la anul 1840 din cauza avântului tehnologiei ce depăşea capacitatea psihică a oamenilor de a se adapta la noua tehnologie şi la noul ritm al vieţii, impus de noul sistem de producţie. El se considera degenerescent faţă de cultura iudaică în care se născuse şi faţă de care luase distanţă încă din copilărie. Nordau vedea degenerescenţa ca un fenomen cultural negativ, însă cu aspecte pozitive compensatorii: îndepărtarea lui de cultura iudaică l‑a ajutat să se integreze în cultura din afara anturajului iudaic. Şi totuşi, el este unul din părinţii Sionismului.

Teoria degenerescenţei culturale poate fi atât controversată, cât şi aplicată în afara timpului istoric analizat de Nordau. De la Alexandru Macedon încoace, asistăm la o progresie a degenerescenţelor culturale, cu consecinţe pozitive compensatorii. Macedoneanul a anulat democraţia grecilor şi a cucerit ţări în care a impus limba şi cultura greacă. Astfel a creat fenomenul cultural luminos numit elenism. Am putea spune că el e primul care a dus pe trei continente o politică globalizatoare.

Imperiul Roman este a doua mare acţiune de ştergere a unor culturi, pentru a introduce o cultură globală. Cezar a nimicit Galia, dar a pus temelia Franţei, după cum zice Jacques Bainville. Traian a distrus Dacia, iar Octavian Goga spune că „ne tragem din neam împărătesc”. Consecinţele favorabile sau nefaste ale lui Traian în Dacia se pot discuta la infinit.

A treia mişcare globalistă de aculturalizare a popoarelor şi impunere a unei culturi nivelatoare e Creştinismul. Bibliotecile au fost arse, bibliotecarii linşaţi. Filozofia şi raţiunea au fost înlocuite cu credinţa. Înalta cultură la care ajunsese Antichitatea a fost înlocuită cu obscurantismul. Islamul e a patra tentativă globalistă.

Napoleon a iniţiat al cincilea globalism. A avut un succes fulgerător cu vechiul proiect francez de subordonare a puterii papei faţă de puterea laică şi de anihilare a puterii habsburgilor. El a introdus pentru prima oară o monedă unică de la Atlantic până în Polonia şi a lăsat urme de neşters cu Codul Napoleon, abolirea sclaviei, concordatul cu papa, liceele, bacalaureatul şi alte forme de administraţie devenite model mondial.

Oswald Spengler a semnalat declinul Occidentului în cartea Der Untergang des Abendlandes, scrisă înainte de Primul Război Mondial. A publicat‑o după. El spunea că Occidentul se prăbuşea deoarece nu mai credea în nimic. Spengler, neamţ sadea, prezicea că salvarea Occidentului va veni de la popoarele cu religie ortodoxă, singura religie în care mai credea vreun popor în Europa, iar cel mai numeros popor ortodox erau ruşii. Neamţul aştepta salvarea Occidentului de la ruşi.

De ce popoarele ortodoxe încă mai cred în ortodoxie, când cele catolice nu mai cred în catolicism? Catolicismul a adoptat o politică de dominaţie faţă de ţările catolice şi s‑a compromis în istorie prin politica sa teroristă, prin criminalitate şi pogromuri de exterminare, contrar ideologiei creştine, propovăduită cu făţărnicie. Cel mai longeviv şi mai de‑culturalizator imperiu din istorie e Catolicismul, dirijat de papi straşnic implicaţi în politica mondială. Multe războaie au fost instigate de ambiţiile papilor sau au avut ca ţintă indirectă să taie ghearele papei. Catolicismul s‑a impus prin intoleranţă, teroare şi violenţă. Pe când ortodoxia e tolerantă, milostivă şi alinătoare. Ecleziaştii ortodocşi n‑au avut nevoie să folosească violenţa ca să întărească credinţa. Popii ortodocşi au trăit în armonie cu populaţia şi au avut înţelepciunea de a nu deculturaliza enoriaşii. Ba chiar au preluat principalele sărbători precreştine, cultul icoanelor şi multe obiceiuri bune, dintre care cel mai bun este omenia.

A şasea mişcare globalistă degenerescentă cu aspecte compensatorii a fost comunismul. Dintre multele aspecte degenerescente şi compensatorii ale comunismului, ne putem aminti că Stalin a dus o politică dură împotriva bisericii şi, paradoxal, a reînfiinţat patriarhatul Moscovei, desfiinţat de ţarul Petru cel Mare. Paradoxurile comunismului au înflorit în România. Comunismul a fost conceput să fie internaţionalist. La români, comunismul a fost naţionalist. Expresia Ca la noi la nimeni ni se potriveşte la bine şi la rău. Comuniştii români au derusificat ţara şi au stalinizat‑o. Ideea de comunism exclude proprietatea privată, însă Ceauşescu a încurajat construcţia de apartamente proprietate personală. Datorită lui, România e azi pe primul loc în Europa, cu 97% din populaţie care trăieşte în locuinţe proprietate personală. Elveţia e pe locul 20 cu 44%. Şi mai au nas elveţienii să facă pe deştepţii.

Statisticile arată că elveţienii sunt mai nefericiţi decât românii şi basarabenii. Canalul francez TV5 a spus că 65% din bărbaţii elveţieni sunt bătuţi de către neveste, iar 20% se tem de ele. Doar 15% din căsniciile elveţienilor trăiesc în armonie. Cum aşa? Păi e şi firesc: prin divorţ, soţia obţine jumătate din averea comună şi jumătate din salariul sau pensia şi alte câştiguri ale soţului, până la moartea unuia din ei. TV5 m‑a ajutat să înţeleg de ce căsniciile rudelor mele din Elveţia sau ale cunoştinţelor mele de acolo merg aşa cum merg. Un amic elveţian, gerant al unei bănci, care întotdeauna strălucea de fericire, a izbucnit în plâns şi mi‑a spus că nu ştiu eu cât îl costă pe el masca fericirii. Şi‑a şters lacrimile, apoi şi‑a repus obrăzarul fericirii. Unui alt amic, proprietarul unei bănci fiduciare din acelaşi oraş, i s‑a sinucis fiul, apoi soţia. Dacă sinucideri or fi fost alea. Gurile rele mormăiau că fiul fusese „sinucis” de către mama sa, care voia să divorţeze şi să îl excludă de la partaj. Ilustratele din Elveţia sunt cu flori la ferestre şi cu cerul albastru. Nu arată situaţia din familii.

Ne aflăm acum în pragul celei de a şaptea mişcări globalizante şi degenerescente, programată şi atotcuprinzătoare. Întrevedem fără să putem şti bine care vor fi consecinţele compensatorii. Dar în mod sigur vor fi, alea care vor fi. Vor fi în mod necesar, conform expresiei lui Marx, care are mai mulţi credincioşi decât are Isus Cristos şi tot atât de puţini care au citit spusele lor.

În iconografia catolică, de exemplu într‑un tablou de Tiepolo, Maria striveşte şarpele ce se încolăceşte pe globul pământesc. Şarpele ce vrea să înghită globul terestru este simbolul răului şi poate ilustra globalizarea atât de controversată. Trăim vremuri în care abundă filme şi teorii pseudoştiinţifice cu conţinut apocaliptic, influenţate de Apocalipsa din Biblie. E scrisă de evanghelistul Ioan, fanaticul care a dat ordin gloatelor analfabete să dea foc bibliotecii din Pergam, a doua ca mărime după cea din Alexandria. Însă fantasmagoriile lui nu pot avea temeinicia profeţiei din Biblie, Cartea Facerii 3:15, pusă de către multitudinea de autori ai textului în gura lui Dumnezeu: „Femeia va zdrobi capul şarpelui.”

Louis Aragon a afirmat: „Viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi.” Mulţi au repetat sau reformulat cu convingere previziunea lui. „Femininul este viitorul planetei. Secolul XXI va fi feminin sau nu va fi.” Profeţiile lor optimiste, departe de a fi religioase, converg cu profeţia din Biblie, atribuită de autorii Bibliei lui însuşi Dumnezeu: că femeia va zdrobi capul şarpelui. Papa Ioan‑Paul II, deşi celibatar, a spus că „Viitorul omenirii trece prin familie.” El era un om ultraşcolit şi a ştiut să ne spună chiar şi ce n‑a spus, ştiind că noi vom pricepe aluzia.

Degenerescenţa culturală şi lingvistică de la noi este mai mult sau mai puţin vizibilă decât în alte ţări. Totuşi, să nu uităm că degenerescenţă lingvistică am avut în diferite epoci de‑a lungul istoriei şi a formării limbii române. Secolele de slujbă bisericească în limba slavonă au avut consecinţe negative, dar şi pozitive asupra evoluţiei limbii române. La fel, limba turcă şi cea greacă au avut consecinţe degenerescente şi compensatorii. Relatinizarea limbii române prin neologismele franţuzeşti şi italiene pe vremea bonjuriştilor a stârnit reacţii ostile. Totuşi, lexicul limbii române s‑a îmbogăţit cu serii de sinonime parţiale şi avem azi posibilităţi stilistice pe care alte limbi nu le au.

Şi ce ne facem cu cuvintele străine folosite anapoda de către unii care au o cunoaştere superficială a limbilor străine, le îndrugă ca vai de lume şi se dau drept ceea ce ar vrea să fie? În lingvistică există legea uzului sau a folosirii. Viitorul va hotărî soarta acestor cuvinte. Propun să vedem un aspect pozitiv al acestei degenerescenţe culturale şi lingvistice la care asistăm: felul cum vorbeşte sau cum scrie careva dezvăluie ce are în cap. Cum îi este limbajul – corect sau defectuos – aşa îi e şi gândirea. Astfel afli în câteva secunde câte parale face, cât credit intelectual sau moral să îi acorzi şi ştii dacă îl iei în serios sau să îi întorci spatele. Raţele măcăne, privighetorile cântă, lebedele tac.

■ Scriitor, eseist, publicist

Victor Ravini

Total 0 Votes
0

Victor Ravini

Victor Ravini (n. 10 octombrie 1943, Caracal, județul Romanați, azi Olt). A absolvit Liceul „Ioniță Asan” din Caracal (1961); Facultatea de Filologie, la Universitatea din Timișoara, specializarea: limba și literatura română – limba și literatura germană (1966); Liceul în Suedia (1989); Facultatea de Știința religiilor, la Universitatea din Göteborg: Master of Arts in Religious Studies; Scandinavian International University, specializarea: International Certified Coach. A fost profesor de română într-un sat maghiar, traducător în comerțul exterior al României, staționat în București și în alte capitale din Europa, profesor de limba germană la Școala germană din Göteborg, de franceză, engleză și suedeză la alte școli, profesor de literatura suedeză și istorie la liceul din Alingsås, secția literară. Maître de conférence: Etica și morala democratică, la Universitatea din Borås. A făcut parte din redacția revistei de literatură și filozofie Ord&Bild. Membru în International Coaching Community, Uniunea Scriitorilor din Suedia (Sveriges Författarförbund), Uniunea Scriitorilor din România. A fost vicepreședinte la Atelierele de reviste și edituri din Göteborg (Tidskriftsverkstan), vicepreședinte la Centrul de scriitori din vestul Suediei (Författarcentrum Väst). Publicații selectiv: Patru romane la Editura Albatros din București, pe vremea lui Mircea Sântimbreanu; articole în Limba Română, editată de Academia Română și în alte publicații; trei cărți în limba suedeză; articole în Analele Universităților din Göteborg și din Borås, Dagens Nyheter și alte publicații. A scris un raport cerut de guvernul de la Stockholm, cu propuneri personale pentru îmbunătățirea învățământului universitar. Raportul s-a tipărit și s-a transmis pentru aplicare în practică. Articole pe teme de folclor, literatură, lingvistică sau istorie în: Contemporanul, Curtea de la Argeș, Pro Saeculum, Tribuna învățământului, Dilema veche, Limba Română (Chișinău), Lumina Lină (New York), Alternanțe (Germania), Radio Diaspora și alte publicații din țară și din diaspora. Susține rubrică permanentă la revista Contemporanul. Ideea Europeană.

Cărți publicate: Miorița-Odödlighetens källa, Stockholm (2012), Miorița-Izvorul nemuriri, Stockholm, 2012, Miorița-Izvorul nemuririi, Editura Alcor Edimpex, București, 2016, ed. a II-a, 2017, Barca veselă (memorialistică epistolară), Editura Alcor Edimpex, București, 2017.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button