Contemporanul » Revista revistelor » Răbdătoarea noastră creaţie publicistică

Răbdătoarea noastră creaţie publicistică

A fi în consonanţă cu produsul socio-⁠cultural omnivalent înseamnă, obligân­du-⁠ne logica, să lecturăm folcloristica, poezia, critica, teoria literară, estetica, respectiv să facem publicistică în adevăratul sens al cuvântului. Numai astfel, credem, se poate obţine un anume segment public, prin apropierea unei colectivităţi anume, „o lume”, asemenea artei teatrului, poeziei, prozei etc. Publicistul este, din capul locului, cel care practică un anume segment cultural şi care este nevoit să lectureze presa în totalitatea ei, pe cât posibil, fie ea şi economico-⁠socială, cotidianRev Conte-aprilie_2014_1-mică, săptămânală, lunară, trimestrială… În ceea ce ne priveşte, nu ne putem plânge că nu găsim pentru lectură suficiente publicaţii de referinţă. „În cultură nu se intră de pe teren”, ne spune analista Maria-⁠Ana Tupan în cronica Judeţul lui Faust cu Mefistofel (Contemporanul, feb., 2014). Şi nu intră fiecare prin strunga proprie. Individualismul, socio-⁠segmentat în conştiinţe izolate nu sunt factori de civilizaţie”, „lucrul de valoare îşi are calea lui”, „numai moartea, ea singură stă la capătul tuturor căilor”, „ceea ce nu este cu totul întâmplător”.

Abordând în concepţia şi stilul său comparistic fenomenul politic, aflat organic în creaţia culturală, Nicolae Breban (Contemporanul, ibid.) consideră că „su  ntem, iată, posesori ai unui teritoriu bogat şi vechi nu printr-⁠o întâmplare a ruşinii istorice, cum a vrut să ne convingă interesantul eseist H.R.Patapievici”, „în volumul extrem de discutabil Politice, ale cărui teze nu ne amintim să le fi reconsiderat vreodată. Suntem apţi de creaţie şi de fond nu prin hazard şi neruşinaţi de avatarurile timpului”. Scriitorul Theodor Codreanu (Contemporanul, ibid) găseşte oportun şi folositor să abordeze Revizionismul ca impostură culturală în felul următor: „Adevăraţii câştigători ai schimbării de regim din 1989 n-⁠au fost «parizienii», mulţumiţi cu est-⁠etica din cultură, ci vechii militanţi moscoviţi. Faptul a fost târziu înţeles chiar de Monica Lovinescu atunci când a aflat, oripilată, că adevăratul mentor al Grupului pentru Dialog Social este Silviu Brucan, cel care crease gruparea şi-⁠i încredinţase lui Gabriel Liiceanu cea mai bogată şi dotată editură din ţară, Editura Politică, transformată şi ea în una «cu faţă umană – Humanitas». Desigur, bătrânii cominternişti vor recupera şi o parte din falanga kaghebistă a serviciilor secrete din ţară…”

Scriitorul Ştefan Borbely (Pathos) îi adresează poetei Aura Christi (ibid) următorul eseu (aniversar): „Ca reducţie de gen oarecum stereotipizată, tindem să identificăm la poetele noastre o opţiune de tip activ şi una de tip pasiv, reactiv, sfârşind aproape întotdeauna prin a crede că activismul voinţei – care generează o personalitate voluntară, de tip artemidic sau gorgonic – e mai pregantă numeric decât cea pasivă, fragilizantă. Avem poete posesive, care-⁠şi «devoră» partenerii, declanşează orgii fatale, sunt capricioase şi destructive, activismul hi­pertrofic indicând, aproape de fiecare dată, o insecuritate personală compensată fantasmatic, livresc, sau schizoidie psihică. Spre deosebire de un asemenea model, Aura Christi introduce obsesiv (şi foarte logic…) verbul la reflexiv în poemele sale: în poemele sale, protagonistei i se întâmplă una sau cealaltă, eroul «se moare totdeauna pe el însuşi», ca şi cum existenţa lor ar fi spusă, eminescian, de o «gură străină», care stabileşte scenariul. E frapant, din economia tuturor poemelor incluse în volum, că Aura Christi nu merge, ea însăşi, în întâmpinarea vieţii, nu stârneşte furtuni şi nu iscă patimi, ci aşteaptă ca viaţa – atroce câteodată, tandră şi delicată alteori – să vină peste ea, să o trăiască, să i se întâmple. Nu ştii niciodată foarte precis cine anume se consumă sau suferă în aceste poeme: autoarea, care şi-⁠a «chircit» eul pentru a putea suporta «zidul» atroce din exterior, sau Viaţa însăşi, înţeleasă în sens metafizic, general, care o ia pe fiinţa numită Aura Christi ca pretext cosmic, jucându-⁠se cu ea, supunând-⁠o încercărilor, oferindu-⁠i elixiruri sau, dimpotrivă, otrăvuri. În cele din urmă, făcând un inventar statistic extins la nivelul întregului volum, ajungi la concluzia că scenariul al doilea e mai plauzibil decât cel dintâi, adică al voinţei de a întreprinde ceva”.

Am invocat până aici colaboratori ai Contemporanului din respect pentru colaboratorii lui de ieri şi de azi şi, în plus, pentru suplimentul Bucureşti în şapte mii de semne, văzut ca „o picătură de valoare” şi normalitate în literatura română, în care marele istoric şi critic literar Eugen Simion se redescoperă pe sine: „Cultiv modestia, o modestie orgolioasă”.

Întâmplător, au în bibliotecă peste cartea lui Valeriu Cristea Alianţe literare, în care, printre alte spuneri, se află şi cele ale criticilor noştri, precum Eugen Ionescu, care sună astfel: „Umanitatea, astfel cum este ea prezentată de către acest mare dramaturg (francezitat) pare a nu merita să existe: personajele sale reprezintă exemplare umane într-⁠atât de degradate încât nu ne lasă nici o speranţă, ele ar fi după dramaturgul francez cele mai abjecte din literatura universală”(p.11)

Vărzăluiala politică de la guvernare şi din opoziţie a agitat sufucient presa culturală şi pe ceobservatorul culturala socială. Analistul Observatorului cultural Bedros Horasangian se arată aproape îngrijorat de situaţia politică din România şi de Monica Macovei, care este europarlamentar, cu un salariu baban în euro, fericită când mai e arestat şi băgat la „bulău” câte un om politic sau mai mulţi: „Şi de ce au apărut cărţi despre faimoşi avocaţi, despre judecători sau jurişti de o mare ţinută profesională şi probitate morală, iar despre procurori nu ştie nimeni?”. Analistul este indignat că „nu am văzut un apel al intelectualului român adresat autorităţilor pentru a se lua măsuri imediate ca nici un copil să nu mai moară înecat în haznaua şcolii unde învaţă”, „ce mai contează cu adevărat în această vânzoleală sinistră pe care o trăim zi de zi, printre interminabile trăncăneli, acuze cu acuzatori, arestări şi condamnări, de parcă toată ţara este o secţie de poliţie, o sală de judecată, o închisoare”.

Pe de altă parte, Paul Cernat ne întoarce privirea spre CNA şi deontologia presei, întrebându-⁠se: „Este CNA echidistant? Un lucru îmi pare evident şi mai nearondat guvernului USL decât era pe vremea PDL şi decât ar vrea analiştii pro Băsescu să se creadă”: „Din punctul de vedere «băsist», Antena 3 şi RTV sunt, ce mai vorbă, Vrăjmaşul”.

Suntem plăcut surprinşi să constatăm că analistul timişorean Mircea Mihăieş găseşte şi dezaprobă intelectual o sumă de acuze „neonorabile” celor ce cochetează cu preocuparea scriitoricească prin cârciumi şi alte locuri alcoolizante, menţionându-⁠i pe cei trecuţi în nefiinţă (Nichita Stănescu, Gabriela Negreanu, Ion Băieşu, Mariana Marin ş.a.). Explicaţia autorului este credinţa că „băutura reprezintă o încercare disperată de a acoperi un gol, de a umple o crăpătură în viaţa psihică a individului”. Ar fi fost de dorit ca autorul să exemplifice aceste derapaje nu numai cu scriitori care nu mai sunt în viaţă, ci şi cu „petrecăreţii” în viaţă, ca să-⁠i imităm puţintel limbajul.

Preferata noastră Dilemă capătă personalitate de la un număr la altul, astfel înclogo dilema vecheât mentorul ei, simpaticul Andrei Pleşu, observă printre altele: „E un fapt că, deocamdată, vârfurile politice, VIP-⁠urile autohtone” „suferă, dar speră… Singura problemă e că nu te poţi bucura de grotescul monumental al unor astfel de pagini (de tranziţie – n.n.)”. Aşa că, din când în când, „voi da un forward către cititorii noştri. Ici-⁠acolo, voi face ceva comentarii explicative”. (Dilema, feb., 2014).

Revista Cultura – prin analistul său C. Stănescu – constată că „o discriminare cel puţin riscantă, pe muchie de cuţit”, operează Andrei Pleşu în materie de puşcăriaşi: există, după opinia sa, „puşcăriaşi şi puşcăriaşi, buni şi răi, respectiv, puşcăriaşi decenţi şi pusigla culturaşcăriaşi indecenţi… Rău încă necesar, puşcăria este, măcar teoretic, o şcoală de corecţie de tip coercitiv. Sunt însă slabe speranţe ca funcţiunea preventivă şi educativă a instituţiei cu pricina, totuşi secundară, să modifice şi structural o existenţă rău întocmită”… În articolul respectiv autorul compătimeşte puşcăriaşii decenţi şi discreţi, deosebiţi de cei indecenşi şi „vocali” care „zgâlţâie zăbrelele, făcând imposibilul să înfurie sau să înduioşeze naţia”, declarându-⁠se „persecutaţi politic”. Aşadar, nu se poate spune „că ar fi doar o analiză franzelată” a infracţionalităţii extinsă, fenomenal de liberă şi la mâna oricui…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marin Radu Mocanu

Marin Radu Mocanu s-a nascut la 23 aprilie 1938, in Alexandria, judetul Teleorman. A absolvit Liceul teoretic din Alexandria (1955), Facultatea de istorie din Universitatea Bucuresti (1962). Debut absolut – 1978. Din 1962 a fost cercetator stiintific (arhivist) la Arhivele [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now