Contemporanul » Polemice » Scriitorul, singur

Scriitorul, singur

Se repetă elevilor că geniul naţional nu există şi, pe cale de consecinţă, sunt loviţi în fel şi chip rezistenţii întru apărarea „celulei româneşti”…

Singurătatea necesară pentru a trage la galera unui roman; singurătatea ca apărare de mediul ostil; singurătatea ca gheară în gât pe timp de boală. Pe culmile disperării, Cioran: „Singura surpriză a singurătăţii este moartea” şi asta după ce guşti, tot în formularea lui, „aromele singurătăţii”.

Prietenul, bunul nostru prieten, urcat, cum ar spune Petru Ursache, „din înaltul de jos în înaltul de sus”, le‑a încercat pe toate. Singurătatea, ca sindrom sau medicaţie, nu l‑a izbăvit. A plecat cum a trăit, ca şi Petru al meu: împăcat şi tare. Am fost primul cititor al ultimei sale cărţi (aşa cum a ţinut să precizeze în dedicaţie), Sindromul Robinson, Polirom, 2014. O carte despre singurătate şi bătrâneţe, singurătate şi moarte sau, pur şi simplu, despre singurătate. A putut s‑o scrie, pentru că a fost fundamental singuratic. Perfect singur. Da, Mareş a câştigat trofeul singurătăţii. „Ave, Magda!”

Cât îmi lipseşte salutul lui, cât îmi lipsesc lungile noastre conversaţii: „Tema mare, asta‑i important, nu fleacurile cotidianului”. Ca şi el, cred în tema mare (tema singurătăţii este una), în teme cu grad mare de risc, în roman de clasă, clasic. Dar de ce aş scrie toate astea la trecut, când dialogăm şi acum?

– Dragă Radu Mareş, eşti un aristos. Personajul cel mai singur dintre toate personajele tale eşti tu însuţi. Ezit între două titluri pentru notaţiile mele: Scriitorul, singur şi Trofeul singurătăţii. Care ar fi mai potrivit? Pariul singurătăţii polifonice l‑ai câştigat.
– Câte soiuri de singuratici există, Magda?
– Cei depistaţi de mine numai în romanul tău Deplasarea spre roşu sunt singuraticul melancolic, singuraticul îndrăgostit, singuraticul disperat, singuraticul în depresie. Ce subiect e mai tulburător decât singurătatea? Singurătatea prietenoasă, dar şi singurătatea glacială, cu lumina stinsă, insomniacă, nemângâiată, singurătatea înfricoşată de boală şi de moarte.

Atunci, nu ştiam că el însuşi era colosal de vulnerabil la boală şi la moarte. Colosal era vocabula sa, des repetată, aproape tic verbal, sunând ca un fel de clopoţel. Pe celălalt cuvânt favorit, formidabil, îl aşteptam să vină în dialogurile noastre. Şi venea. Câteodată chiar despre un text al meu care‑i plăcuse. Trebuie spus însă că Radu Mareş era foarte atent la cuvânt. E meserie asta. În proza lui, orice cuvânt e greu de înlocuit. Încercaţi. Eu n‑am putut.

Mareş şi‑a oferit mereu capul pe tava criticii. Şi‑a asumat cu orgoliu etichetarea de expirat. Mă las şi eu provocată de etichetarea asta. La fel ca prietenul meu, nu cred că ideea naţională e caducă. Şi nu suntem nici şovini, nici nedemocraţi dacă apărăm stilul etnic românesc.

– Ave, Magda! Eu prefer trăirea de gradul 1, nu 2. Vreau de la Proust carne şi sânge realistice, cu rost artistic. Adieu, Marcel!

L‑am contrazis.

– Vrei de la Proust război şi sânge, ca de la Tolstoi? Nu curge sânge ca‑n Război şi pace, aşa este. Nu‑i sânge, ci o otravă dulce, cu gust de madlenă. E fleac să conservi „puţin timp în stare pură”? Pe mine, Proust mă prinde de la primele fraze ca o muzică fină.

A revenit cu părerile lui Céline despre Proust, prea dure să le trec aici.

– Nu te urmez deloc. Céline apasă prea mult pe pederastie, eu o trec cu vederea. De ce‑l vezi pe Proust numai la umbra bărbaţilor în floare?
– Culmea e că admiratorii lui Proust (Camil, Adameşteanca) nu scriu deloc ca Proust.
– Să ştii că tu poţi şi asta: să scrii ca Proust. Îţi dau citate din tine care te contrazic. Tai, croieşti materialul, dar când vrei să brodezi, brodezi precis şi poetic. Constantin Cubleşan ţi‑a pus bine diagnosticul (cf. cronica din „Bucureştiul literar şi artistic”, 5‑6, mai‑iunie, 2014). Vorbea acolo de descriere în „infradetaliu”, plus sensiblerie. La un scriitor profesionist, niciun detaliu nu este nesemnificativ. Contează dozajul. La tine este „milimetric”.

În vremea acestui dialog, Mareş, în Discobolul, dar şi în Asymetria, vedea în „condiţia postmodernităţii” nimic altceva decât „noul realism socialist” redivivus.

Nu spun că nu avea dreptate. Spun doar – şi o tot repet – că nu toţi optzeciştii sunt postmodernişti. Mai sunt şi optzecişti independenţi. După cum douămiiştii nu sunt toţi minimalişti, postmoralişti, apocaliptici, nu toţi refuză livrescul cu înaintaşi cu tot şi zic da scatologicului. Autori mari fără feedback? Greu.

Cum nebănuite sunt potecile narative, căile ficţiunii, Mareş surprinde mereu. Vrea să fie echivoc, ambiguu (deţine câteva feluri de ambiguitate, chiar şapte) şi este; vrea să spună neted ce are de spus – o face. Şi nu‑i simplu să scrii simplu. Am discutat cu Mareş despre două feluri de scriitură opuse: Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu şi Le parreseux de Constantin Amăriuţei, dar mai ales despre Goma Goma Goma.

Deşi îşi administra grijuliu singurătatea, Radu Mareş a găsit mereu şi mereu timp să mă sune după cel mai greu moment al vieţii mele: plecarea Bătrânului. În Ursăcheştii (text folosit de mine ca prefaţă la Noi vrem cuvânt! sau alte feluri de cenzură, Eikon, 2015), Mareş narează începutul prieteniei noastre la o cină festivă, după un simpozion despre scriitor şi carte, organizat de Adrian Alui Gheorghe, cu pricepere mare în a crea evenimente literare. Ne‑am recunoscut la prima vedere „neduşmani”. Cazul meu, eliminarea din presă, „de o atrocitate aproape suprarealistă”, l‑a obsedat. Îmi cerea mereu amănunte despre excludere şi i‑am dat destule. Pe mine şi pe Petru ne vedea „strânşi în doi ca degetele unui pumn, dar şi ca ţepii ariciului”. Solidaritate în succese văzuse, nu şi „solidaritate la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe termen lung şi când nu e în zare nicio speranţă”. Lui Petru i‑a făcut un veritabil portret de cărturar în mediu ostil, fără vocaţia compromisului, „din categoria celor care dacă îi laşi în bibliotecă cu creion şi hârtie nu le mai trebuie nimic”.

„Ave, Magda!”. Subiect: generaţia noastră, care a cunoscut ce a pătimit „opera care nu serveşte”. Cui? Liniei partidului unic. Acum, ideologiei political correctness. Ne confruntăm cu cenzura‑ dresură? Da. E în trend să scrii contra marilor spirite, Eliade, Cioran, Noica, Bernea, Ţuţea, nu mai vorbesc de Gyr şi de Crainic, nu mai vorbesc de H.H. Stahl, Petru Comarnescu sau despre iconari: Traian Brăileanu şi Mircea Streinul. N‑am mai apucat să‑i trimit cartea mea, Ridică‑te, Gyr, ridică‑te, Crainic, dar i‑am spus de titlul dăruit mie de Petru Ursache, pe patul clinicii cardio.

– Colosal titlu, Magda.

Leninstalinii, cum le spune Mircea Coloşenco, nu contenesc să‑i nege pe martirii închisorilor comuniste, ca exponenţialul Mircea Vulcănescu. Pe Mareş l‑a deranjat uluitoarea anamorfoză făcută continuu de verzii ecologişti, foşti roşii, şi de fiii lor, vladleninii şi ilicii, martirilor închisorilor comuniste, declaraţi la hurtă fascişti. După ce a citit că „naţiunea adună oameni fără scaun la cap, zărghiţi”, s‑a decis să scrie Când ne vom întoarce (prima ediţie, Limes Cluj Napoca, 2010). Un must read. O capodoperă. Carte de literatură mare, de Nobel.

Este un „nu ne răzbunaţi!” vulcănescian în toate paginile romanului, dar şi voinţa de a se dedica neamului. Gavril, supranumit Domnişorul, venit de la Cernăuţi într‑un sat de pe malul românesc al Nistrului, deţine un formidabil spirit de sacrificiu. Este, în Când ne vom întoarce, şi o poveste de dragoste, iar Mareş a ştiut că marile poveşti de dragoste sunt tragice.

Am discutat mult despre hybris. Şi Hitler, şi Stalin au fost atinşi de hybris. Zelea‑Codreanu şi el, dar hybrisul lui Carol II e şi mai urât, ca să nu pomenim de hybrisul lui Ceauşescu, cultivat de lăudători. Preotul Moţa nu, nu‑i deloc atins de boala asta. Am comentat spusele lui, citate de Noica: „Avem cu toţii cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât tunurile şi mitralierele; este propria noastră cenuşă.” Nici vorbă de hybris la Domnişorul, de orgoliu gonflat, narcisism, preaplinul sinelui. Îşi doreşte o Bucovină ca soarele de pe cer. Şi ce utopie luminată e asta! Gavril M., om tenace, demn, auster, curat moral‑civic, construieşte în sat şi reconstruieşte biserica voievodului Ştefan, arsă de ruşi. Este ucis (romanul creşte din realitatea istorică a anilor 30‑40), pentru că deranja frăţia teandrică, solidaritatea mistică. I‑a venit de hac glonţul: „Ucide păstorul şi turma se va risipi.” Katria simte moartea omului ei, vine pe calul negru, în rochie albă, cu puşca retezată. Moare şi ea, dar trage prima, intrând în timpul etern al morţii sacrificiale.

De ce e atât de blamat Eliade, văzut prin dioptrii de miopi, ca să nu spun prin creiere tembele? Pentru că a sperat în reacţia Grund‑ului la oribila „eliberare”, cea de la 23 august 1944, cu graniţe încuiate şi cu „reeducare” în gherle. Atunci, tradiţia a fost cel mai mare pericol pentru ocupanţi. Acum, e cel mai mare pericol pentru globalizanţi. O vor stârpită din rădăcini. Şi de ce deranjează elogiul „virilităţii”, când România e atinsă de maladia nepăsării?

Se repetă elevilor că geniul naţional nu există şi, pe cale de consecinţă, sunt loviţi în fel şi chip rezistenţii întru apărarea „celulei româneşti”. Şi‑i dau dreptate lui Th. Codreanu: adevăratul discipol al Şcolii de la Păltiniş este Ioan‑Aurel Pop, de unde şi contrele de tot soiul. Iar detractorii săi nu sunt deloc detaşaţi, dimpotrivă, nu ezită să‑l transforme pe Nu în Da, privitor la un aşa‑zis angajament cu Securitatea.

Ce ne enerva deopotrivă pe Radu Mareş şi pe mine era cultivarea ideii că românii vin dintr‑o patrie îngustă şi dintr‑o limbă la fel de îngustă, aşadar, n‑ar avea nicio şansă. Dar Joyce n‑a pornit dintr‑o patrie îngustă? Eram amândoi de acord că nici calităţile, nici defectele n‑au vârstă; că nici nu există literatură de ţară mare şi de ţară mică, de Center ori de Limes. Da, întorceam Lupercalia noastră literară pe toate feţele. Cei care ar trebui să fie opozanţii guvernanţilor, rămaşi la fel de diplomatici şi dilematici ca‑n comunism; meritocraţii care se lasă depersonalizaţi de puterea politică. Se foloseşte firul lung şi firul scurt, ca să se dea direcţii revistelor. După versiunea totalitară, a venit versiunea globalizatoare. Îi aveam în vedere pe totalizatori şi totalizaţi, pe foştii informatori cu cruce cât mai vizibilă la gât, pe egoprozacii „în carenţă de mesaj” (formulare Mareş), pe autorii de literatură sexizată – E sintagma lui). Un prozator bun n‑are nevoie de proptea porno ori scato.

A venit, la urmă, Sindromul Robinson (Polirom, 2014).

Ave, Radu Mareş! Carte mare(ş). Carte grea.

■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest