Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Mofturi, moftangii, mofteme

Mofturi, moftangii, mofteme

„Nimic nu e mai frumos decât adevărul, nici mai adevărat decât frumosul”. (I.L. Caragiale)

Nenea Iancu („mai în vârstă în litere şi arte”) e folosit de Vasile Gogea ca o enciclopedie, un dicţionar, un manual, un tratat de moftologie. Are multe de ales şi de cules din grămădirea de mofturi, moftangii, mofteme. Onorabilul, zic, Gogea ia din Caragiale (însuşi I.L.C. mărturisea: „Sunt un om care iubesc adevărul şi, fiindcă‑l iubesc, ştiu unde să‑l caut”) ce‑i trebuie, ca să poată apăsa „clapeta actualităţii”, punând accent pe comicul de simetrie: ieri /azi. „E pă cum spui, coane Vasile Gogea!” Caragiale catindează la eternitate, iar temele n‑au dispărutără odată cu epoca, aşa cum a crezut Pompiliu Eliade. Metodul Caragiale? Logica sănătoasă, ironia torenţială, umorul irezistibil.

În succesiunea lui I.L.C., lui V.Gogea îi e mai greu să râdă cu poftă ori să glumească voios, dată fiind starea de criză fără capăt. Observator lucid şi atent, preţuind cinstea şi gramatica, claritatea şi concizia, este însă, ca să uzez de vocabulele maestrului său, eficace, ecitabil, speditiv, iust. Precursorul său, Caragiale, a croit tiparul. Moftangiii lui sunt la fel identici, leit cei din mai‑mult‑ca prezent. Vreţi schiţa intelectualului? Iat‑o: „Mâna lui, care n‑are altă menire decât să treacă uşor peste fruntea‑i”; „înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea”. Cu cine seamănă, ziceţi, că‑mi stă numele pe limbă.

„Astăzi românul este născut poet şi critic, câteodată şi biciclist”, persifla Caragiale în Literatura şi artele române în a doua jumătate a sec. XIX. „Mulţi artişti, puţină artă” e replica de peste veac a oftal‑moft‑ologului de la Cluj, stimulat de Nenea Iancu. De ce stau intelectualii în cafeneaua Brofft? A răspuns I.L.C.: pentru că e „singura rimă potrivită la moft”.

Caragiale ştia pe propria‑i piele că talentul de scriitor nu‑ţi procură „traiul zilnic” şi că nu‑ţi asiguriseşti funcţii decât dacă primeşti să fii slujbaş supus, plecând capul „în faţa lucrurilor nedrepte sau revoltătoare”, ceea ce – atenţie, onor confraţi! – este „tot ce poate fi mai mişel”. În privinţa asta n‑a oscilat Caragiale, aşa cum nu‑i oscilant nici Gogea. Nu din cauza guignonului a pierdut Momente premiul Năsturel în 1902; a fost tratat cu huiduieli: „Eram şi sunt unicul autor dramatic fluierat”, se plângea într‑o scrisoare. Alternativa la „angajarea” condeiului pentru vreo foaie guvernamentală? Nu. Mai curând cârciumar, eventual în gara Buzău. S‑ar putea, adaug eu, să faci şi una, şi alta, ca rebelul Mircea Dinescu, realizator de emisiune intitulată Politică şi delicateţuri (mai… clasic ar fi fost: Politică şi delicatese, ca schiţa, ori Politică şi delicateţe, ca tableta din Epoca) şi apropitar de restaurant titrat cioranian, Lacrimi şi sfinţi. Dar n‑a fost Nenea Iancu însuşi apropitar de berărie şi încă Academică – Bene Bibendi? Cu alt cuvânt, moftangiu făcând „studii fizio‑psichologice” asupra moftangiilor. Şi câte fiziologii n‑a dat la iveală! O galerie. Moftangiii, notează Vasile Gogea, sunt „vitalişti, zgomotoşi şi superficiali”. Când nu dă muştele afară din Cişmigiu, Mitică se ocupă cu marea trăncăneală (Mircea Iorgulescu). „Decât nu face pentru ca să ne aştepte damele”, oftează Mache, neputând opri logoreea amicului, nevricos când e întrerupt. Moftangiul consumă mult, Zall fiind rulat cotidian. E pretutindenar: în tramvai şi‑n Orient‑Express, în redingotă sau în galoşi, la băcănie sau în voiaj de plăcere, într‑un local ordinar de consumaţiune, ca birtul lui Iordache din Covaci, la Capşa, la Jockey Club, la Hotel Regal şi la otel Mazăre, în ocazii de îmbulzeală, la moşi, lângă grătarul încins, la Cameră… Moftul e şi el pretutindenar. Are nume moftangiul? Multe. Poate fi şi bogat şi scăpătat, amploiat ori bagabont, proprietar ori chiriaş, tejghetar ori negustor, tist de vardişti ori precupeţ, coleg, prieten, cumnat…

Mai e şi moftangioaica: coana Lucsiţa, moaşa (care ar mânca absolut orice, şi Knorrbitză), madam’ Piscopesco, mam’ mare, Miţa şi Didina, doamnele Tatu şi Tatoiu… Am greşit ceva? Să nu uit pe madame Turcanu, „cu gropiţe asasine în obraji”, ca Acriviţa, că‑ţi vine să le strigi ca Ipistatul: Vorrrba!

Mă şi întreb cât de repede ar fi plecat Caragiale din Regat dacă s‑ar fi uitat la televizor să‑i vadă pe luptătorii pentru prinţipuri ca Popoviciu, ginerele lui Dincă‑Te‑Leagă, pe parlamentarul de Ialomiţa, domnul Tinel, cu ticul verbal „Daţi‑mi voie”, pe reformatorul Funeriu („Nu demisionez, am o reformă de făcut”, pe premierul‑unguent, de 78 de zile şi şef al şpionilor, cumpărând apă de urechi de la buget… Poate ar fi repetat, ca‑n Anomalii: „Sunt două vorbe vechi cari totdeauna se potrivesc în ţara noastră: Ca la noi la nimeni şi La Dumnezeu şi la noi toate sunt cu putinţă”; dar, cu siguranţă, deschiderea prozei sale spre absurd ar fi fost mai mare dacă ar fi cunoscut haosul postdecembrist.

Graţie caragialeologului Marin Bucur (citat deseori în tabletele lui Vasile Gogea) am descoperit că, în Gazeta poporului, an 1895, I.L.C. comenta o problemă arzătoare, „numărătoarea poporaţiei”: „lorniază” ţifrele recensământului bucureştenilor, găsind că statisticienii sunt repetenţi la aritmetică elementară dacă numără 41.235 bărbaţi însuraţi şi 42.211 femei măritate. „Aşadar, constată hâtrul publicist, 1023 de bărbaţi însuraţi mai mulţi decât femeile măritate. Până la recensământ, aceasta n‑o ştiam. Cu cine or fi însuraţi? Cu nevestele altora? Se practică poliandria în Bucureşti?”

În epoca lui Caragiale circula expresia „ţara mulţumită şi Austria fericită”. Noi am perfectat‑o: „Ţara nemulţumită şi UE fericită”. Pe moftangiii de şcoală nouă, Vasile Gogea nu‑i scapă din ochi, având înzestrare nu numai oculară, dar şi auriculară. Surprinde pe viu anomaliile, afirmându‑se credibil în rolul de raisonneur (rezon, coane Cubleşan!), „vis‑à‑vis de problema actualităţii noastre concrete”. Gogea ar putea chiar să scoaţă de unul singur „Caraghiosul liber”, titlu de ziar prescurtat din „Mefistofele”. Că materie se găseşte cu prisosinţă, cum a dovedit‑o foiletonistul de la Cluj cu creion bine ascuţit, lăsând sânge când e vorba de „românii verzi… dar tricolori”, de moftangiul rrromân cu 3 r.

Mihai Ralea, mi‑a amintit V. Gogea, era deranjat de „neseriozitatea” lui Caragiale, a cărui zeflemea, când vine vorba de români, ar friza crima. Inexact. Cine e mai grav decât aşa‑zisul „ocupant fanariot”, în 1907. Din primăvară până‑n toamnă, pamfletul scris cu amărăciune într‑o noapte, la Berlin, când avea 53 de ani? Grecul Caragiale s‑a dovedit român get‑beget. Iar pledoaria sa pentru „aproape 5 milioane de creaturi umane în suferinţă”, „o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele decât ce va să zică a trăi ca oamenii” e şi un aviz dat, peste timp, politicienilor infirmi moral. Şi asta pentru că ţăranul e „singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a statului român”.

Înţelegând că „e lată rău”, cum îi scria neîncrezătorului Zarifopol, Caragiale n‑a fost comediante. S‑a implicat în campania partidului conservator‑democrat, fără a candida pentru vreun titlu de deputat, „plin de atâtea bielşuguri”. Cum ar comenta, oare, auzind că stradelei „1907” din Iaşi i‑au schimbat numele? Probabil ar spune că, dacă literatura e chestiune „de obraz”, şi istoria ar putea fi chestiune „de obraz”.

Îl urmez pe V. Gogea: „El nu s‑a războit cu patria, ci cu patrioţii”, cu clişeele patriotarde ale cetăţenilor‑pompiari. N‑a râs de popor, ci de poppor sau bobor. Două exemple: „Românii sunt buni şi sobri, răbdători şi cuminţi, pricep uşor; sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă” (Cronică); „neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân‑acuma dospit cumsecade” (Morală şi educaţie). Şi‑mi îngădui să cred că, sufleteşte, a rămas până la moarte la el acasă; că Idriotul (cu strămoşi în insula Idria) nu s‑a simţit bine în spaţiul tedesc şi că n‑a prea gustat „jimbla exilului”.

Da, ura prostia adâncă („unul dintre înţelepţi a zis: „Proştii mor, dar prostia e nemuritoare”), obiceiurile proaste, dâmboviţene, care îl enervează şi pe ardeleanul Gogea (constatând că miticii au deschis un chioşc cu mici în Universitatea din Cluj), ca şi pe basarabeanul Goma, cu parapon pe dâmboviţei şi dâmboviţele. Şi cum să nu fie Caragiale savuros sarcastic, atunci când Telemah eşuează în Mache şi‑n Crăcănel, iar Agamnenon în Agamiţă?

„Eu nu sunt satiric, domnule, eu sunt scriitor profund sentimental”, protesta Nenea Iancu. Zâmbea însă pe sub mustaţă, „cu o şireată clipire în ochi” (Şerban Cioculescu). Satira, vas’zică, e crudă. Dar există şi umor, şi sarcasm, corijează V. Gogea. Aş zice că, pentru lumea noastră pe dos, umorul e prea blând, prefer satira… Pot fi trataţi la fel Mitică glumăreţul şi „băieţii deştepţi”? Iar tipologia moftangiului a ajuns atât de molipsitoare, că un exeget, Ştefan Cazimir, a intrat pe scena Parlamentului în rol de liber‑schimbist, demonstrând în fapte că Mitică e printre noi, dar şi în noi. Sau, cum punctează Şerban Foarţă, „Moftul român e softul român”.

Beethoven – surdul a auzit cel mai bine, Caragiale – miopul forte a văzut cel mai bine. Rămas fără dantură întreagă (micile ironii ale sorţii), I.L.C. a muşcat: impostura, mitocănia, nerozia de fond ori gramaticală. Dar cu cine nu s‑a bătut I.L.C.: cu criza şi cu suprimările, cu bugetofagii, cu „corporaţia penelor de gâşte”, cu „cârpacii literari”, cu „murdăritorii de hârtie”. Ce i‑a lipsit „Moftului român”? Subvenţia! „Un singur moft trebuia să n‑aibă subvenţie în ţara asta şi acela s‑a nimerit să fie tocmai al nostru”.

Moftul e definit de Eminescu gazetarul prin antiteza dintre „apariţia esterioară şi fondul intern”. Or, contrastul dintre condiţia reală şi identitatea împrumutată, falsă, e urmărit îndeaproape de V. Gogea. Cititor complice al maestrului său, îi sună a gol moftul, ca şi lui Caragiale. Aşază sub lupă „reţeaua parazită de veleitari” şi clientelismul, pe subvenţionaţii de la buget şi pe cumularzii de posturi culturale etc., etc. Dioptriile lui Nenea Iancu i se potrivesc: vede enorm (hiperbolic) enormitatea vremurilor noastre.

Îi propun să continue inventarul moftemelor care ne năpădesc. Amice, încă un ţap!

■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest