Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Flora şi fauna criticii de întâmpinare

Flora şi fauna criticii de întâmpinare

Sunt multe de spus despre Era Grafomanilor. Mai ales de Ziua Culturii Naţionale din 15 ianuarie, „acoperire” pentru Mihai Eminescu. Un moment astral al istoriei noastre literare a fost cumva micşorat, s‑a tras o perdea (cortină) culturală peste el. Pe fundalul viziunii negative despre etnie, voci sonore nu contenesc să declare, din Estul Vestului, că literatura română e inexistentă. Ca Alina Mungiu, care crede că ştie de ce nu iau românii Premiul Nobel: „Nu există deloc literatură română de oferit”. Se înţelege cui: Vestului.

Gellu Dorian n‑are complexul culturii române (minore?) când e vorba de Eminescu, despre care zice critica mică‑mititică, nou‑nouţă ori ba, că ar fi un construct; cu alt cuvânt, neaoş de astă dată, că este o făcătură care ar trebui grabnic de‑mitizată. (v. Lucian Boia, Românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Humanitas, 2015)

Negarea personalităţilor culturale e sportul la modă. Reacţia masivă, puternică, contra barbarilor dinlăuntrul nostru şi din afară, „prădători fără cultură şi fără istorie” (Alessandro Baricco), lipseşte. Homines novi par gata să smulgă rădăcinile şi să sfărâme statuile clasicilor. Ce oferă în numele canonului lor? Producte facil‑agresive. Aceşti lupi tineri au luat în serios îndemnul lui Ion Heliade‑Rădulescu, „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”, uitând contextul: româneşte. Boala lor se numeşte lexicopenie, adică împuţinarea vocabularului. Şi nu mai forţez suportabilitatea hârtiei, dând exemple de „plăcuţe suedeze” în poezie şi‑n proză. Sunt convinsă că generaţia click (versus generaţiile cuvântului pus responsabil pe hârtie) nu va câştiga uşor războiul cu Gutenberg. O bătălie poate, dar nu războiul, care nu se câştigă cu trufia ignoranţei, a neştiinţei vaste de carte. Niculae Gheran îi deplânge pe „orfanii de carte”, lipsiţi de standardul înalt al scrierii cu har, lăfăindu‑se pe toate canalele TV. Eu le‑aş cere un maiorescian „În lături!” celor care contribuie la deteriorarea statutului de scriitor.

Nici supraproducţia de carte n‑a făcut bine, nici laudele peste măsură ale criticii de întâmpinare. Efect: impostură peste tot. Mediocrii ajung în top, cei foarte buni sunt nedrept neremarcaţi, în cazul ultimilor funcţionează injusteţea, cu toate regulile ei de necorijat. Critica de întâmpinare este sectorul cel mai invadat de subiectivism. S‑o recunoaştem francamente: resentimentul copleşeşte critica şi istoria litearară. Şi câţi nu par preocupaţi să‑şi scoată din liste adversarii literari. Câţi nu folosesc vocabula capodoperă cu prea mare largheţe. Şi câţi delincvenţi literari nu deţin şi‑şi păstrează carnetul USR după un plagiat dovedit. Cred, ca şi Liviu Ion Stoiciu, că uşile USR scârţâie urât dacă scriitori talentaţi ies de acolo (ca Antonesei ori Komartin; Luca Piţu nici n‑a vrut să intre), dar pătrund, pe intrarea vraişte, vrăjitoare cu mătura din dotare cu tot. Pardon, căprioare securizate, ca să nu fiu învinuită că mă ocup cu vânătoarea de vrăjitoare.

În câţiva luştri, s‑au încropit judecăţi şi prejudecăţi literare care au dus –vai nouă! – la ideea că nu interesează literatura, ci lectura. Cititorii, odinioară avizaţi, competenţi, citesc orice şi uită ce‑au citit. Publicul cu conştiinţă literară s‑a subţiat. Azi îl vedem şi nu e. Geaba s‑au reeditat marile cărţi cenzurate, dacă cititorii au (cam) dispărut, spăimiţi de preţuri, dar şi excedaţi de alegerea aproape imposibilă din vălmăşagul editorial. Cititorul‑cumpărător a ajuns în situaţia aberantă de a cumpăra prin hazard. Nu mai poate selecta din maldărul de maculatură; să ierarhizeze valorile, nici atâtica. De altfel, cărţi scoase din prea multe tiparniţe îşi pierd foile pe jos, ca bujorii. Parcă ar spune: nu mă atinge!

Cultul datoriei civice a editorului de elită (ca Alexandru Rosetti, Mihai Şora, Iordan Datcu ori Niculae Gheran, ca Romul Munteanu ori Modest Morariu, ca Pienescu ori Simionescu) s‑a diminuat. Da, cititorul a fost lăsat la voia scriptomanilor cu acces la tipărire fără vreun filtru, cu scopul accederii în USR (nu confundaţi cu partidul). Lipsit de repere benefice şi verificate, s‑a descurcat şi el cum a putut. După ce a luat ţeapă de la fetele erotoloage lansate de popa Tabără, trăgând clopotul mare, după ce a asistat la compromiterea premiilor literare (debili moral, os de activist PCR nevaccinat, sunt răsplătiţi cu premii şi cu indemnizaţii de merit) evită librăriile, mai ales vitrinele lor. S‑a prins că scriitoraşii noştri recenzează ultrafavorabil, la schimb, cărţi. În curând, vor ajunge să‑şi recenzeze cărţi proprii, cum şi fac vreo doi iaşioţi, specialişti în autolobby. În haosul actual, făcut de vâlva cărţilor proaste, cartea e scumpă şi nu circulă. Rămâne necitită, oricât de bună ar fi. Or, fără cititori, câmpul literar e în paragină, în ciuda trudei pălmaşului, cum îl numeşte şi se numeşte Ion Andreiţă.

Din una‑n alta, am ajuns pe al treilea loc din Europa, şi nu la citit, ci la ne‑citit. Şi‑mi pasă că la Târgul de carte Gaudeamus (cam prin 2016), cele mai citite cărţi au fost declarate Harry Potter (o profă de română propunea să fie înlocuit Nică a lui Ştefan a Petrei cu Potter) şi Spioana, adică Mata Hari, de Coelho, a cărui seducţie a durat ceva vreme.

Desigur, sunt destui critici incomozi şi necorupţi, conştienţi de grava lor răspundere: Bogdan Creţu şi Const. Coroiu de la Iaşi, Zenovie Cârlugea de la Sud şi Dumitru Velea de la Nord, Dan Pătruşcă de la Bacău, Valeria Manta-Tăicuţu de la Rm. Sărat, Iulian Chivu de la Râmnicu‑Vâlcea, ca să vorbim numai despre cronicari de întâmpinare. Alţii şi altele? Rodica Lăzărescu, Maria Niţu, Răzvan Voncu, Nicoleta Sălcudeanu, Adrian Alui Gheorghe (specialitatea: Poezie cu majusculă), Adrian G. Romila… şi Florentin Popescu, cel care ne‑a citit pe toţi.

Simona Grazia‑Dima (Spaţii culturale, mai‑iunie, 2015, Critică literară şi transparenţă) aducea la cunoştinţa (conştiinţa) cititorilor de literatură existenţa unor categorii: criticii hoitari, care cultivă doar glorii consensuale, aşadar, conformişti şi fricoşi, leneşi în verdicte, care n‑ar folosi barda, nici măcar cuţitul de bookătărie; criticii reptilieni, pliaţi pe text, servili, aşadar, cu capul sub text ca sub Evanghelie; criticii cuci, orbi faţă de opinia contrară, gata să‑l zvârle pe celălalt din cuibul care i‑a primit. La aceste categorii, Dumitru Augustin Doman adaugă „critici ca oglinzi retrovizoare, unii care măresc imaginea din spate, alţii care o micşorează. Cartea rămâne cea reală”. Dea Domnul să fie aşa. Şi eu visez la o istorie critică a literaturii române, din care să nu lipsească scriitorii exilului, desţăraţi prin forţă comunistă şi sper să fie un ideal de grup, nu numai al lui Dan Anghelescu.

Mai sunt, după Doman, autorofilii, iubitori de autori, de confraţi cu poziţii sociale, aburind, aburind cititorii, ca să fie şi ei luaţi în seamă la rându‑le. Doar se poartă critica troc: laudă‑mă să te laud. Nu vorbea regretatul Tudor Cristea (în Litere de iulie‑august, 2011) de Zodia aburelii?: „Ne place să ne aburim unii pe alţii sau să ne lăsăm aburiţi”. Pe cale de consecinţă, ne fug cititorii pe coclaurii literaturilor străine. Şi aşa se cred unii nu contemporani, ci superiori lui Shakespeare: „Doar n‑o să mai scriem ca Shakespeare sau ca Eminescu”, a rostit un opinent, încrezător în superioritatea lui asupra tuturor, în numele unui aşa‑zis „progres”. Versificatorii apteri cu productele lor ritmate se solidarizează cu prozatorii, având aceleaşi dizabilităţi literare, iar criticul onest bate în retragere, spăimit: orgoliul de autor nu cunoaşte limite. Marin Victor Buciu descoperă trei feluri de trădare a criticii, prin abandon, inconsecvenţă şi falsificare. Ultima având două căi: maniheism şi mistificare, cu plus şi cu minus. Eu le‑aş numi, augmentativ, trădări ale culturii române: s‑a renunţat la moştenirea Hajdu, de ce n‑am renunţa şi la moştenirea Kogălniceanu (căruia i se reproşează Direcţia dată în Dacia literară), la moştenirea Eminescu, la moştenirea Eliade…

Julien Barnes, mult şi bine tradus la noi, scria, în Din cartier spre Europa, că România n‑are forţă decât pentru un singur artist/ sculptor/ dramaturg/ compozitor/ caricaturist: Steinberg. L‑a contrazis cineva de pe nava amiral a criticii? Dar Eminescu, I.L. Caragiale, Baba, Eliade, Celibidache nu‑i spun nimic lui Julien? I‑aş răspunde cu un decupaj din Alexandru Paleologu: „Dacă nu credem în nimic şi nu admirăm nimic, viaţa devine de o nulitate lamentabilă; devine însă stupidă dacă admirăm mediocrităţi şi credităm impostori”.

Ce‑ar mai fi de zis, privind „alchimia existenţei”, într‑o epocă „dramatică şi dementă”? Atât: că sper în rostul literaturii române. Am nevoie de utopia asta benefică şi‑mi asum, când o afirm, zâmbetul unora că aş fi ridicolă în iluzia mea. Arta creşte din iluzie.

■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest