Polemice

Doamne, Tu ştii?

E de necezut ce nebunii ni se propun la început de secol. Că mă întreb (după ce exclam ca Virgil Raţiu: „Doamne, Tu măcar ai aflat de toate astea?”) ce mai e de făcut. Să strigi să se oprească secolul, ca să cobori din el, sau să stărui, încercând să ordonezi ceva în acest haos, în opinia mea voit organizat, ticluit „eficient şi sigur”, ca vaccinul? „Dezastrul – aproapele nostru”, formulează Eugenia Ţarălungă. „Ni se cere să ne uităm chiorâş la icoane”, îmi scrie Eugen D. Popin, din îndepărtata lui „Teutonie”. Mihai Miron comentează „mizeria zdrelinscoidă faţă de români”: „Românii sunt singurii adevăraţi băştinaşi din Ucraina, afirmă Viorica Moisuc, de pe baricada istoriei ca ştiinţă (sau a istoriei care se vrea ştiinţă, nu colaj de ficţiuni). Marian Popa se teme să nu devenim iarăşi „meteci psihici” ca‑n stalinism, străini, în propria ţară, de ţară, de neam, de istorie proprie, de limbă proprie. Vladimir Udrescu e îngrijorat de cei care „se străduiesc să străbată cu pluguri cartagineze civilizaţia şi cultura românească”.

Da, repet, trebuie: îmi simt libertatea de opinie din ce în ce mai ameninţată. Nu, n‑am scăpat, cum am avut naivitatea să cred, de gândire captivă, de învăţământ ideologic, de unanimitatea gândirii comunist‑socialiste. Limba de lemn n‑o murit, doar un pic s‑o hodinit. Sovietolatrii au fii europeniza(n)ţi, lucrativi în euro. Ni se induc idei corect politice, fără argumente solide. Replici? Puţine. Slobozeşte destule replici doar pământul.

Trebuie să ne aliniem la alte standarde, potrivnice nouă, suntem îndemnaţi să ne adaptăm la noua ordine, adaptarea fiind, după o publicistă self‑expatriată, „semn de vitalitate”. Iar noi ne lăsăm din nou dirijaţi de spaima etichetărilor negative: tradiţionalist, conservator, păşunist, expirat; am fi, după Neagu Djuvara, „naţional‑periferici”. Ba chiar, à la fois, naţionalistfascişti. Fazcişti, cum pronunţa Ion Iliescu, lăsat printre noi la 90 şi încă 3, să privească dezastrul produs de oamenii preşedintelui, în frunte cu Brucan. Iliescu a scos din adormire cominternismul prin Silviu Brucan, aşa‑zis disident, reversibil ca un impermeabil, spijinit şi de Moscova, şi de Washington. Malta a unit mâna lui Bush cu mâna lui Gorby. Zice Theodor Codreanu că „Scânteialui Brucan a fost mai parşivă decât reeducarea lui Ţurcanu şi nu pot să nu‑i dau dreptate: reeducarea actuală numită restartare are aceleaşi ţinte ca ale experimentului Piteşti: Biserica, familia, istoria, limba, valorile culturii, ca naţiunea să rămână fără contraforţi.

După Cassirer, firele care‑l leagă pe Homo sapiens sunt limba, mitul, arta, religia. Şi tocmai firele acestea le vizează antiromânismul actual, care a preluat de la propagandiştii anilor ’50 atentatele la limba română şi la credinţa creştină. Iar internaţionaliştii‑globalişti deţin think‑tankuri împotriva cărţilor mesager ale etnicului, încercând să le pună iarăşi la index.

Schimbarea anunţată de Iliescu din balcon, dând răzbit din mâini ca Nicolae Ceauşescu, a dus la afectarea formelor rezistente naturale şi istorice ale etnicului. După 30 de ani, unitatea conştiinţei de origine, de neam, de cultură, de limbă e fisurată ca barajele hidrocentralelor, lăsate neîngrijite de oamenii de apă ai inginerului hidrolog din Olteniţa, hagiografiat de foştii propagandişti PCR. Se numesc acum nu activişti, ci formatori de opinie, influencers. Şi‑i greu să nu subscriu la ce nota Th. Codreanu, în Polemici incorecte politic: nu‑i facem culpabili pe fii pentru erorile (şi ororile!) părinţilor, o facem numai când le continuă moştenirea. Şi le‑o continuă. Cine îi apără pe români de băieţii ascultători de părinţi, ca Florian jr. (INSHR „EW”), care‑şi doreşte obstinant ca Tribunalul poporului să‑i fi condamnat pe vecie pe martirii puşcăriilor comuniste, martirul absolut fiind Mircea Vulcănescu? Torţionarul Drăghici a scăpat peste graniţa lăsată liberă de acelaşi Iliescu, pe care îl citez: „România nu mai are graniţe”; dar Vulcănescu e încă, în ochi florieni, „criminal de război. Pe Gyr şi pe Crainic, fiul marxistologului Radu Florian, i‑ar vrea extraşi din cultură. La procesul de „deşertificare” declarată prin anii ’80 de I.P. Culianu, cu varianta „siberizare”, contribuie, shoulder to schoulder, Ghiţă de la Craiova (care i‑ar vrea scoşi din istoria literaturii pe Hasdeu, Lovinescu, Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Sorescu, Preda, prioritar, Călinescu) şi Andrei Caramitru, pe care îl „căpiază Sadoveanu” (ceea ce se şi vede), dar şi alţi detractori cu voci sonore. Se aud până departe. Pe Bulai nu‑l mai citez, despre (im)postura lui de a răspunde în Parlament de cultură (cult‑ură, poate) nu mai zic nimic. Devine plictisitor s‑o fac.

Cei care au crezut, ca Vasile Posteucă, în „destinul imperial al românilor” primesc lovituri de stânga. Ca Eliade, ca Iorga, ca Vintilă Horia, ca Noica. Se doreşte să fie marginalizaţi până la uitare. Numai că opera lui Mircea Eliade n‑a riscat nimic prin atacul lui Norman Manea, nici Iorga prin atacul lui Peltz, nici Noica prin „despărţirea” lui Al. Paleologu. Tare aş fi vrut ca boierul Paleologu să se abţină a declara că „patriotismul e o strângere de buci”.

Nobelizabilul nostru Mircea Cărtărescu spune că literatura română predată în şcoală e „moartea pasiunii”, că literatura noastră ar fi doar „vestigii şi ruine”, „opere prăfuite”, „lovite de nulitate”. Nume nu dă. Dau eu: din catalogul Bac, s‑au scos T. Maiorescu, Lovinescu, Preda, Sorescu, Nichita Stănescu. Bine că au (mai) rămas Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Bacovia, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Sadoveanu, Rebreanu, toţi controversaţi, dinspre Craiova, de domnul prof. univ. habilitat Ghiţă. Or, se ştie: anticultura e agresivă.

Bine. Da. Out. Dar cu cine îl înlocuim pe Nichita Stănescu? Pe cine punem în loc? Pe Bobe? Ar fi ca şi cum l‑am compara pe Mălăele cu Bobonete şi pe Ştefan Iordache cu „Americanu”.

Cu cât uităm istoria, cu atât devenim mai occidentali, ne sfătuieşte un fost bun gazetar. Bietul CTP! Tare mai devenim dilematici când e vorba de istoria naţiunii. Capii demitizării: Boia şi Patapievici. Istoria nu mai e magistra vitae? În vremi rău aşezate ca ale noastre (Z. Cârlugea le spune „vremi neaşezate”), nu, nu mai este, dacă tema martirilor din munţi e interzisă de acelaşi Florian jr., şef de Institut. Lucian Boia n‑are nevoie de „istorie eroică”. Pentru el, mormintele nu vorbesc, aşa cum vorbesc pentru Iorga. Îl bântuie, în schimb, Fantomarx (mulţumesc, Al. Cistelecan!), Fantolenin, Fantostalin. Iar H.‑R.Patapievici vrea să‑şi elibereze sufletul de „cărţile în care poporul român era exaltat”, adică cele scrise de Eminescu, Hasdeu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Rădulescu‑Motru, Blaga, Crainic, Bernea… Câte feluri de sindrom încap pe cap de intello! Mai e şi pericolul „spirochetei româneşti”, care „face inima piftie, iar creierul un amestec apos”. Ediţiile repetate ale volumului Politice arată că nu‑i e ruşine de ce‑a scris, dar „aproape continuu îmi e ruşine că sunt român”. Adică unul dintre cei cu „o inimă ca un cur” şi cu „o limbă de latrină”? Şi, generalizat: „Românul e o canalie de facto.”

Doamna consilier prezidenţial Sandra Pralong ne spune că suntem resentimentari şi răi dacă ne apărăm memoria. Interzisă e şi tema eroilor de la Cotul Donului. La Varniţa, în 1‑2 aprilie 1941, au fost împuşcaţi 8000 de români, vrând să scape din/ de URSS. Am fost atentă să văd dacă se mai comemorează evenimentul tragic. Nu. De ce? Pentru că Varniţa e azi în Ucraina şi Doamne păzeşte de eticheta de putinist.

Să terminăm odată cu secolul al XV‑lea, ţinta fiind Stefan Magnus, moldoveanul cu mamă munteancă. Dar de ce să nu ne mândrim cu secolul XV, al sfinţilor? Şi cum să pomeneşti (o face cu aplomb Mircea Popa) de cei cincizeci de ani de teroare (1867‑1918) în Ardeal? În cadrul unui interviu pentru Formula AS, cineva l‑a întrebat pe prof. Ioan Sabău de la Universitatea „Petru Maior” din Tg. Mureş: „Aveţi o problemă cu maghiarii?” Răspuns: „Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o problemă cu dreptatea”. Să uităm că în 1848‑1849 au murit 40.000 de români pentru a anula unirea Transilvaniei cu Ungaria? Au luptat pentru Austria, dar Împăratul, în pofida acestui fapt, a impus anexarea la Ungaria. De ce trebuie să uităm? Ca să nu supărăm UDMR şi să iasă de la guvernarea României? Ce afirma profesorul Ioan Sabău, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial? Că Transilvania e jefuită ilegal, abuziv, bucată cu bucată, că se întâmplă un jaf al proprietăţilor româneşti. „Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi.” Urmaşii optanţilor au mereu câştig de cauză, deşi au primit ca despăgubiri sume imense. Sunt înhăţate de urmaşii latifundiarilor clădiri istorice sau particulare, păduri, sate întregi, ca Nădaş. Le‑au luat ţăranilor şi cimitirul, şi pământul de sub biserică, şi casele. Au vrut 8.760 de hectare, deşi satul are doar 8.400.

Se calcă în picioare tratate internaţionale; e contestat N. Titulescu în favoarea contelui Apponyi. Grofii au plecat în Ungaria cu cărţi funciare cu tot, iar ţăranii români săraci, mulţi fără ştiinţă de carte, n‑au acte pe pământul lor, redistribuit de Brătianu. S‑au verificat documentele din arhive? Nu. S‑au fabricat acte din ignoranţă, dar mai ales din corupţie: cazul Arcuş, retrocedare cerută din… Africa de un ins care voia 11 milioane de euro. Dar câţi români n‑au putut recupera nimic din averea naţionalizată? Parlamentarii dorm, guvernul nu intervine. Iohannis face ce ştie: tace. Şi prăduiala ţării e continuă. Iată ce se întâmplă când risipim arhivele şi rămânem fără documente, când nu ne apărăm patrimoniul. Arhivele ni le poate păstra Ungaria, cum ne‑a păstrat Rusia tezaurul. Iar fără arhive, fără toponimie îi poţi contesta pe românii din Ardeal. Zice un parlamentar ungur: „Autonomia Transilvaniei e porunca lui Dumnezeu.”

Televizorul împrăştie fake‑news‑uri, provocând derută, când ascultăm, preţ de 5 minute, nu istorie, ci poveşti de adormit cetăţenii în defect de corectitudine politică.

Nu se distrug pădurile numai la propriu, dar şi rădăcinile identitare. De treizeci de ani încoace, ni se induce ideea că specificul românesc nu există (de unde şi ura pe cei care l‑au analizat, iar dacă mai există trebuie anihilat. Profil spiritual românesc? S‑o creadă Noica. Iar Noica primeşte mereu „copita măgarului” pentru „tâmpeniile” lui cu românească în final, cum se delimita un fost discipol care îşi însuşise cu grăbire noile comandamente.

Să‑l distrugă pe ţăran n‑a reuşit Ceauşescu atâta cât au reuşit postsocialiştii. Petru Ursache a scris, cu mulţi ani în urmă, Fiinţa etnică în bătaia puştii şi n‑a greşit. „Defectologii” au pus la cale un adevărat război imagologic contra satului, ca trib sălbatic. Şi asta pentru că e mai greu să faci din el sat global, fără câini. Şi atunci repeţi ad nauseam că e minciună eroismul ţăranului, cum a făcut Roller în anii ’50. Ce continuitate, ce latinitate, ce Unire? De asta a dat voie Ion Iliescu să se vândă pământul? Ca să nu se mai vorbească de spaţiul românesc de la Nistru pân’ la Tisa, de râurile prescurtate? Scria Eminescu în 17 februarie/ 31 decembrie 1880, în Timpul (Opere, XI, Publicistică, Editura Academiei, 1984): „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străi­nătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”. Vă sună cunoscut? Trădare a fost subminarea statului – naţiune de corporaţii transnaţionale, ajutate de cozi de topor interne. Adaptarea imorală la interese străine ne costă şi ne va costa scump.

Pentru ca batjocura să fie întreagă, ICR New York, sub girul ambasadorului Muraru, a organizat „un spectacol de poezie şi muzică, cu tobe şi chiuituri tribale”, prezentându‑l pe Eminescu drept „totemic author”, totem al tribului primitiv. Ştirea a apărut în 5 ianuarie, semnată de Robert Horvath Deva, artist cineast. Nimeni nu le‑a tăiat cheful organizatorilor. The National Culture Day din 15 ianuarie li s‑a părut cea mai potrivită zi pentru un Spectacol Percussionist Total, pe versuri de Eminescu. ICR a bătut, cu acest Tribal Show, scandalul poneiului roz, cu svastica pe crupă. Iar lista aberaţiilor e lungă. Şi‑a dat cineva demisia, a fost sancţionat cineva?

Cine a spus că ICR poate fi numit Institutul Cultural Antiromân n‑a fost departe de adevăr. Dacă bagi bani mulţi în turneele Ninei Cassian, căreia Nicholas Catanoy i‑a spus Kaţian, e o dovadă că inside ICR creşte şi‑nfloreşte curentul neomarxist.

Rezultatul dorit e clar: trebuia să căpătăm complexul istoriei noastre, rescrisă cu mult negru, pe urmele lui Roller‑Controller (academicianul comunist semi‑analfabet). O nouă istorie, zice Goma, „dublu rollerizată” prin şcoala Boia, ca să nu mai fim cumva mândri de origine, de cultură, de limbă. Trebuia ca românii să se vadă pe ei înşişi laşi, beţivi, leneşi, anticreştini. Şi proşti, cei mai proşti din Europa, conform unui test realizat la Universitatea Ulster de prof. Richard Lynn. Cui prodest? Celor care nu înghit locul nostru pe harta Europei, deşi locul României acolo este.

„Doamne, Tu măcar ai aflat de toate astea?” Cu siguranţă, da.

■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor

Magda Ursache

Total 1 Votes
0

Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967.
A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, Secţia Poezie) şi la Universitatea „Al.I. Cuza” (asistent la Catedra de limba română).
Membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button