Contemporanul » Modele » Constantin Cubleşan: Prozatorul câmpiei basarabene

Constantin Cubleşan: Prozatorul câmpiei basarabene

Biserica albă este capodopera care, în pandant cu celălalt roman, Povara bunătăţii noastre, fixează în conştiinşa publică şi în memoria istoriei literare, pe unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după cel de-al Doilea Război Mondial. Cele două romane sunt complementare, în felul lor, deşi subiectele diferă aproape radical.

Romanul Povara bunătăţi noastre, al lui Ion Druţă, are alură epopeică în cuprinDruta-ion-pozaderea destinului contemporan al satului basarabean, cu eroi ce mizează însă pe un dramatism dedus din trăirea faptului diurn, chiar tern, al vieţii, într-⁠o istorie ce le impune cu de la sine putere, dimensiunea existenţialităţii lor funciarmente perdantă.

În romanul Clopotniţa (scris în 1972, după adnotarea de la finele cărţii, editat pentru prima oară abia după doisprezece ani, în 1984) se povestesc, în ritm baladesc, avatarurile existenţiale ale unui personaj providenţial, în felul său, Horia Holban, dascăl de ţară, ivit parcă din negurile vremurilor ca să depună mărturie despre nevolnicia contemporanilor săi moldoveni, ameninţaţi a-⁠şi pierde propria identitate (atestată, de altfel, din străvechime), sub presiunea birocratică a administraţei, a strategiei perfide a deznaţionalizării, susţinută de autorităţile politice, purtătoare ale morbului puterii unionale, nu mai puţin însă şi datorită laşităţii, servilismului unor oportunişti, el asumându-⁠şi însă, fără bravadă, menirea de a deştepta în sufletele generaţiilor tinere sentimentul datoriei de a păstra în conştiinţe (şi nu numai) mărturia de neocultat a trecutului demn şi înălţător, aşa cum l-⁠au lăsat moştenire marii bărbaţi ai neamului, luptători în secolele de răstrişte, revolute.

Căpriana „părea nu atât un sat, cât un codru. Un codru cu poteci şi ascunzişuri misterioase, umbrite de taine” pe care noul învăţător caută să le desluşească, atât pentru el cât, deopotrivă, pentru localnicii care păreau impasibili în faţa a ceea ce trecutul le oferea ca însemn al perenităţii neamului: Clopotniţa din deal, construită de Ştefan cel Mare, în amintirea călugărului Daniil, care îşi avusese schitul pe locul acela, şi la care voievodul se abătuse, înfrânt, după bătălia de la Valea Albă, cerându-⁠i găzduire. Despre aceste fapte le vorbeşte elevilor săi, întrebându-⁠se, îndreptăţit: „Cum s-⁠a putut întâmpla ca nepoţii şi strănepoţii clopotarilor să devină atât de nepăsători faţă de ceea ce secole la rând a constituit mândria lor, haragul pe care s-⁠au ridicat şi ei în rând cu lumea. O fi (…) declinul unui neam sau, poate, sfârşitul lumii”; elevii încep să se intereseze de un asemenea trecut („Are şi satul nostru, Căpriana, istorie?”) şi încep să conştientizeze de unde se trag.

Romanul lui Ion Druţă este reconstituirea traseului existenţial al unui om care caută din răsputeri să-⁠şi valideze trecutul, ca biografie a nea­mului său moldovenesc. Imaginea lui (înalt cât bradul) se profilează simbolic pe canavaua evenimentelor contemporane, în pandant cu ţinuta impunătoare a Clopotniţei, îndârjindu-⁠se a rezista împotriva tuturor intemperiilor unei alte istorii, intruse, ca o veritabilă clopotniţă vie, având menirea de a da semne oamenilor despre identitatea lor ca neam, ca seminţie în umanitate.

Clopotniţa este, fără îndoială, un roman parabolic. Simbolurile cu care operează prozatorul sunt transparente pentru cine doreşte să le înţeleagă (este şi motivul, desigur, publicării sale după un deceniu de la elaborare), iarmaria-cantemir-ultima-dragoste-a-lui-petru-cel-mare-cop evocarea evenimentelor are în naraţiunea sa, tărăgănarea unui cântec lung, marcat de inflexiuni baladeşti. Romancierul reface cu stăruinţă şi gingăşie atmosfera satului tradiţional, a sărbătorilor tradiţionale (de pildă, ceremonialul sărbătorii satului Căpriana, la care Horia Holban este adus de Jannette, viitoarea sa soţie, ca într-⁠o adevărată pre-⁠nuntire), a oamenilor cu depănarea firului vieţii lor intime etc. Emoţionant este cu adevărat, jurământul pe care ea, ca o veritabilă fiică a gliei, i-⁠l prezintă viitorului soţ, cerându-⁠i să jure credinţă pe elementele fruste ale firii: „Precum cerul şi pământul au făcut legământ şi roada acelui legământ zace acum, rotundă şi dulce, în palmele noastre, tot aşa se leagă azi soarta ta de soarta mea şi viaţa mea de viaţa ta. Luându-⁠ne din dragoste, legaţi vom rămâne pururi şi fie ca roada acestui legământ să se împlinească şi să crească din neam în neam, din veac în veac, precum creşte roada străvechiului nostru pământ. Amin”. E aici dimensiunea cosmică a înţelesului cuplului din totdeauna şi de pretutindeni de pe pământ şi rezonează perfect, în acest tip vizionar de împlinire a dragostei, cu jurământul pe care indianca Maitreyi, din romanul omonim al lui Mircea Eliade, îi cere iubitului său, tânărului inginer european, să-⁠l depună, consimţind astfel a-⁠şi asuma întreaga devenire în ordine sacrală a tocmai menirii umanităţii pe pământ. La Ion Druţă, acest legământ îşi află rezonanţele ce vin ancestral din adâncurile fiinţiale istorice ale pământului şi istoriei neamului.

Clopotniţa este un roman de suflet, cum ar fi să zicem, trecând peste ariditatea limbajului critic academic. Un roman în cheie metaforică despre nevoia supremă a individului de a se subordona şi de a se împlini totodată în menirea sa ca păstrător chezaş al identităţii neamului din care se trage, pentru a-⁠şi cunoşte astfel locul şi rostul propriu în marele destin al universalităţii.

Tema desprinderii tinerilor din vatra strămoşească, a abandonării patriarhalităţii vieţii rurale în beneficiul tentaţiilor moderne ale oraşului tentacular, specifică ideologiei sămănătoriste, e puţin probabil să o fi preluat şi să o fi dezvoltat de aici de către Ion Druţă, în 1963 când a scris şi a publicat ampla nuvelă Ultima lună de toamnă, ce poate fi lesne considerată ca un mic roman, datorită anvergurii subiectului. Cu umor voalat, subtextual, bine temperat în strategia urmăririi dramei bătrânului – numit de-⁠a lungul întregii naraţiuni Tata – care porneşte la drum, să-⁠şi viziteze cei şase feciori, cu toţii duşi în lume, fiecare urmându-⁠şi destinul propriu, dar care au uitat să se mai întoarcă pe acasă, măcar din când în când, după obiceiul lăsat din bătrâni, toamna când este „vremea musafirilor în Moldova”, chiar dacă de fiecare dată Mama trimite tuturor alarmante telegrame menite a-⁠i îndupleca: „Bolnav”, sau: „Grav bolnav”, sau „Foarte grav bolnav”, urmând apoi a aştepta ca vreunul să dea totuşi curs subtilei sale chemări.

Periplul călătoriei bătrânului Tată, pe la cei şase feciori ai săi, ducându-⁠le mici daruri, de suflet – nuci, mere, „copturi”, adică părjituri făcute de biata Mamă – are alura unei adevărate aventuri în necunoscut, căci la fiecare din aceştia va sosi pe nepregătite, fiind primit, de la caz la caz, diferit, fiecare dezvăluindu-⁠şi astfel pe deplin personalitatea şi, mai ales, caracterul. Prozatorul realizează, bonom, dar şi sarcastic, o întreagă galerie tipologică, specifică ambientului social al lumii actuale acelui timp. Reţeta epică este proprie romanului picaresc, Ion Druţă excelând în zugrăvirea de variate instantanee pitoreşti, ale diferitelor medii prin care trece eroul central, dese­nând tablouri familiale memorabile, în tuşe rapide, dar precise, ce pun în lumină mai ales trăsături morale semnificative. Marele personaj de fundal se impune însă a fi tot satul, cu aura sa naturală, într-⁠un peisaj bucolic, încadrat timpului cosmic şi istoric deopotrivă.
Micul roman e nostalgic şi Ion Druţă ştie să îmbine duioşia cu ironia bonomă. Dar, din toată povestea peripeţiilor moşneagului se degajă puternic sentimentul acutei stări de înstrăinare a omului faţă de vatra (de satul) în care s-⁠a zămislit şi s-⁠a păstrat, cu legi nescrise, dar puternice odinioară, tradiţia unui neam de oameni de omenie. E sugerată aici, ca într-⁠o parabolă veche a fiului risipitor, drama ţăranului moldovean abandonat, parcă, în arhaitatea existenţei sale, copleşit acum de pervertirile lumii moderne, impasibilă faţă de tot ce ţine de ritualica trecutului şi istoriei lui de veacuri.

Evocarea copilăriei într-⁠un roman aparte era cu totul previzibilă pentru un scriitor a cărui viaţă a fost şi rămâne în continuare o necontestată sursă de inspiraţie. Horodişte (1975) este romanul satului natal („povestea satului meu de baştină, povestea copilăriei mele”), a familiei, cu toate încrengăturile ei, şi nu mai puţin a oamenilor în mijlocul cărora a făcut primii paşi în viaţă. Firesc, romanul se încheie odată cu depăşirea acestei vârste („frumoasa împărăţie care se numeşte copilărie”), şi coincide, semnificativ, cu plecarea familiei din Horodişte, pentru a se stabili „într-⁠un sat nou, cu numele de domnitor, aşa-⁠zi­sul Ghica-⁠Vodă”. De-⁠aici încolo, se va scrie un alt… roman, personajul amintirilor va avea, desigur, altceva de povestit, lumea lui de-⁠acum încolo va fi alta.

Prima tentaţie, pentru cel ce se apleacă asupra acestui text, este aceea de a face conexiuni, de a găsi filiaţii cu opere similare şi, desigur, cea mai la-⁠ndemână nu poate fi alta decât Amintirile din copilărie, capul de operă al lui Ion Creangă. Dar, asemenea evocări, în a căror vecinătate Horodişte poate să stea confortabil, s-⁠au mai scris în literatura română. Originalitatea lui rezultă tocmai în capacitatea de a se detaşa de acestea şi de a-⁠şi concepe naraţiunea conform propriei viziuni. Care este una, mărturisită, de tezaurizare a trăirilor acelei vârste, ca documente primare pentru întreprinderi narative ulterioare: „Mă tot întorc iar şi iar din freamătul anilor, din goana gândurilor, caut să văd de n-⁠a mai rămas ceva sfânt pentru mine şi nepomenit în aceste pagini, ceva care se va trezi mai apoi în memorie şi mă va tot chinui ca un spin rămas din toamna trecută”.

Romanul Horodişte este înainte de toate un omagiu adus familiei ţărăneşti, autentice, din ţinutul Soroca, din Basarabia, cu evidenţă, detaliindu-⁠i acesteia nesfârşitele avataruri, suportate prin vreme şi prin vremuri. Universul ei e văzut cu ochii copilului, în postura căruia se transpune acum scriitorul, ajuns la vârsta maturităţii, tratându-⁠l cu „patima” deprinsă de la mama sa, anume de a vedea mereu „o lume senină în jur”. Perspectivă deloc de neglijat întrucât pe această coordonată se înfăşoară, ca firul tors pe fus, toate evenimentele în care copilul este implicat şi toate figurile oamenilor ce apar, veghindu-⁠i destinul, ca icoane vii. Două dintre acestea sunt emblematice: mama („acest cuvânt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cântăm decât îl rostim, şi uneori se pare că tot ce a fost mai frumos şi măreţ plăsmuit în faşa limbii noastre e legat de acest cuvânt”) şi tata, ale căror portrete în mişcare impun generoase personaje literare, memorabile. Chipurile lor sunt zugrăvite cu „duioşie şi lirism”, cum spune Ion C. Ciobanu, indiferent dacă sunt surprinse în momente de euforie ori de încruntare. Dar, mai ales sunt contextualizate în evenimentele unei istorii particulare, istoria mică, aceea a mediului lor specific.

Roman autobiografic, Horodişte oferă, netăgăduit, elemente preţioase în documentarea acelora care se angajează la realizarea unei priviri monografice asupra scriitorului Ion Druţă, dar romanul se impune, dincolo de acestea, ca o construcţie literară în sine, ca un roman al copilăriei, în rând cu oricare altă asemenea creaţie din patrimoniul universal, ilustrând tocmai particularităţile de manifestare umană specifice locului evocat şi propunând un personaj, un erou inedit în felul său de a-⁠şi trăi viaţa, capabil să trezească astfel interesul oricărui cititor de oriunde şi de orice vârstă.

Nici romanul Frunze de dor (scris în 1955), nu are nimic din orgoliul cu care alţi confraţi sovietici ori din România, se străduiau a impune un roman al socializării agriculturii, al colhozurilor, cu varianta noastră, al colectivizării. Să ne gândim că până şi Mihail Şolohov n-⁠are încotro şi în 1959 publică un al doilea volum la romanul Pământ desţelenit, ratat cu totul tocmai prin politizarea excesivă a subiectului. La Ion Druţă nu întâlnim decât în puţine cazuri, şi atunci cu firescul luării în posesie en pasant, trimiteri la colhoz („pământul l-⁠om da când s-⁠a face colhoz”) ori la viitorul pe care societatea sovietică îl oferă, în vederea ascensiunii sociale a tinerilor. În rest, satul Valea Răzeşilor urmează tradiţia unui trai moştenit din ion-druta-foto-lansarebătrâni, bulversat însă de evenimentele războiului ca prezenţă oarecum paralelă, din care însă vin mereu veşti, aduse aproape zilnic de „poştariul”, privind situaţia feciorilor care luptă pe front. Sunt scrisori (frunze de dor) pe care sătenii le aşteaptă cu înfrigurare pentru a afla ce mai fac cei plecaţi din sat, dacă se mai întorc sau nu.

Romancierul urmăreşte, într-⁠o depănare molcomă a firului epic, stăruind cu detalieri asupra tuturor mişcărilor eroilor săi, destinele a două cupluri de tineri, ce cresc şi se împlinesc pe fundalul amplu al derulării evenimentelor diurne din satul de baştină. Relaţiile lor, cu momente dintr-⁠un ritual al traiului tipic ţărănesc (munca la câmp, aducerea apei de la fântână, măruntele treburi gospodăreşti ş.a.) amintesc, într-⁠un alt fel, desigur, de frumoasele idile petrecute de tinerii satului ardelenesc, pe care le evoca, în baladele şi idilele sale, George Coşbuc (şi acesta ţintind a împlini o mare epopee a satului). E o înţelegere a rostului omului legat de glie pe care romancierul o propune în comuniunea acestuia cu firea din totdeauna şi ca vlăstar al acesteia, într-⁠o perspectivă cosmică, tipică pentru simplitatea şi profunzimea trăirii lui. E aici o anume religiozitate frustă, arhaică, sub semnul căreia se profilează destinele oamenilor locului. Atmosfera şi peisajul satului rămân însă zugrăvite în icoana trăsăturilor sale bucolice, ca o pictură de epocă, de demult, ce surprinde forfota obişnuită, domoală, a acestuia. Ion Druţă e aici, în romanul Frunze de dor, fără îndoială, nu numai un scriitor ce relatează despre întâmplări cotidiene din lumea satului românesc al Basarabiei, ci şi un evocator al duhului propriu acestuia, cu o puternică afecţiune nostalgică, dar atunci (ca şi acum, de altfel) era atâta nevoie de un asemenea descriptor mărturisitor asupra datinilor ce decurg de la sine dintr-⁠o autentică mitologie rurală a neamului, răzbătător cu demnitate prin vitregiile, nenumărate, ale istoriei mari a lumii.

Biserica albă este capodopera care, în pandant cu celălalt roman, Povara bunătăţii noastre, fixează în conştiinşa publică şi în memoria istoriei literare, pe unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după cel de-al Doilea Război Mondial. Cele două romane sunt complementare, în felul lor, deşi subiectele diferă aproape radical. Ce le uneşte, totuşi, este filonul unui netăgăduit patriotism exprimat prin febrila dragoste faţă de ţinuturile natale, ale Moldovei, faţă de oamenii ei aflaţi într-⁠o neostoită confruntare cu istoria mare a lumii, derulată în mers peste destinele acestora, de-⁠a lungul secolelor: „Mult încercatele, mult pătimitele noastre sate”. E aici o idee care l-⁠a făcut pe Mihai Cimpoi să considere că „evocarea istorică în Biserica Albă e axată pe o ideologie teologică ce demonstrează şansa mântuirii de suferinţele războiului ruso-⁠turc şi de înălţarea spirituală prin construirea unui templu”. Fără îndoială că da, numai că romanul acesta nu se înscrie pe linia unor opere de sorginte teologică. Ridicarea bisericii pe malul înalt al Nistrului nu ilustrează atât înstăpânirea credinţei creştine în oameni, cât mai ales conţine sensul simbolic al unei alte construcţii, implicând deci şi o altă dimensionalitate în spirit, anume aceea naţională. Dacă luăm seama la faptul că pentru înălţarea acesteia conlucrează o femeie, Ecaterina, fiică a locului, cerând ajutor moldovenilor de dincoace de Prut, de la Mănăstirea Neamţ, unde este însufleţită în demersul său de către un bucovinean, părintele Paisie, care îi trimite ca ajutor faptic şi spiritual pe posluşnicul Ioan, „roşcovanul din Transilvania”, vom avea dintr-⁠odată înţelesul unirii tuturor românilor din toate proviciile pentru făurirea acelui templu sub cupola căruia să stea unită puterea neamului întreg. Se întâlneşte aici, prin insinuarea legendei Meşterului Manole, cu Biserica din slăvi, a lui Victor Papilian, şi acolo punându-⁠se în esenţa semnificaţiei sale, biserica întregului neam.

Un element de durabilitate în timp, de perenitate, la care se raportează existenţa oamenilor de pe aceste meleaguri, este în viziunea lui Ion Druţă însuşi Nistrul, în grandioasa lui curgere eternă. Discursul evocator, poetic, dezvoltat în urmărirea unei intrigi ce ţine mai mult de nevoia supravieţuirii oamenilor simpli, din satul Ocolina, un sat oarecare, în istoria lui de zi cu zi, contrastează izbitor cu descrierea, oarecum bufă, a intrigilor de la Palatul ţarinei Ecaterina, din capitala imperiului rus, dar şi cu tonul sec al relatării evenimentelor prilejuite de campaniile militare ale războiului ruso-⁠turc de la 1787–1790. Pe fundalul acestui război, pe canavaua confruntărilor zbuciumate, militare şi diplomatice, dintre marile imperii ale Europei, Ion Druţă dezvoltă o amplă construcţie romanescă, urmărită pe trei planuri distincte, convergente totuşi prin miza istorică ce le cuprinde, amintind, într-⁠o altă desfăşurare factologică, epopeicul roman al lui L.N. Tolstoi, Război şi pace. E mult mai multă afectivitate însă în epica lui Ion Druţă, mult mai multă poeticitate în zugrăvirea caracterelor simple, a oamenilor locului, ce face astfel să vibreze adesea corzile melodice ale unor evocări baladeşti.

Biserica Albă este înainte de orice altceva, un roman istoric. Nu însă unul dintre acelea în care autorul reconstituie, cu fidelitatea cronicarului modern, scene de luptă, înfruntări şi confruntări între beligeranţii războaielor de odinioară, portretizări ale unor personaje şi personalităţi din epoci revolute etc., deşi Ion Druţă aduce în edificiul său epic toate aceste elemente de autenticitate, de strictă veridicitate istorică. În viziunea sa, istoria este mai mult implicită decât explicită. Pentru că ea nu este decât o amplă canava pe fundalul căreia se profilează, ca un factor de perenitate sacră, destinul unui neam – al său – în credinţa căruia se exprimă tranşant simpla ţărancă Ecaterina: „Noi nu suntem o pleavă mânată de vânt, o buruiană rătăcită pe o margine de drum, o viţă ajunsă fără strugure şi fără rădăcină. Suntem un popor. Avem o ţară, un Vodă şi un Dumnezeu”. Iată în ce sens ideatica romanului poate fi, şi este la urma urmelor, una religioasă. În acest roman, autorul pledază pentru „istorie şi istoricitate”, dând dovada – cum cu drept cuvânt remarca profesorul american Keith Hitchins – „de o înţelegere pătrunzătoare a modului în care istoria influenţează societatea, în general, şi din această perspectivă eroii săi sunt personaje istorice”, aşa cum personaje istorice sunt şi cei din Clopotniţa, din Povara bunătăţi noastre, din Horodişte ş.c.l. pentru că toţi aceştia întruchipează în destinul lor particular, destinul naţiunii căreia îi aparţin. În epoca recompusă istoric în Biserica Albă se identifică, aşadar, un moment al istoriei de rând a satului basarabean, recte a satului românesc de pe malurile Nistrului, subsumat marii istorii universale, ce se dovedeşte a fi capabil, în împrejurări de vitregie istorică, să-⁠şi înalţe cu demnitate biserica perenităţii sale în timp, a credinţei creştine şi a trăiniciei unităţii sale de neam.

Satul basarabean de după război (cel de-al Doilea, fireşte) îi oferă lui Ion Druţă nenumărate motive de abordare conflictuală, pe care le priveşte dintr-⁠o perspectivă marcată de afectivitate, într-⁠un dulce halou idilic ori numai voit idilizant, în orice caz oferind o imagine bucolică a vieţii tradiţionale, patriarhale, în care încep a se infiltra însemnele noului, ale pulsului modernizării existenţiale, percepute însă fără violenţa luptei de clasă pe care strategia politicii rurale sovietice o solicita a fi ilustrată, prin aplicarea strictă în literatură (şi nu numai) a metodei realismului socialist. În acest sens, e cu totul remarcabilă (de mirare) abilitatea cu care prozatorul român a ştiut să-⁠şi protejeze, în acei ani, demersul epic de toate schemele şi reţetele propagandistice pe care alţi scriitori, din aceeaşi perioadă, de voie sau de nevoie, le-⁠au dezvoltat cu docilitate. El îşi concepe, de altfel, întreaga operă ca pe o mare frescă sau epopee a universului rural moldovenesc contemporan, cu adâncile lui rădăcini în istoria naţională, urmărit în falii tematice constant aceleaşi (variaţiuni pe aceeaşi temă), ca într-⁠o veritabilă simfonie în care motivul melodic principal se dezvoltă armonic diferit în diferite pasaje, episoade orchestrale. Trimiterea spre construcţia muzicală nu este câtuşi de puţin gratuită, întrucât naraţiunea, aşa cum o deapănă Ion Druţă, are în sine structura, de netăgăduit, a unui melos subsidiar, baladesc cel mai evident, dar asamblat rapsodic. Evocator şi nostalgic, baladesc şi rapsodic deopotrivă, el se alătură, fără tăgadă, pe linia unui fabulos diurn, epicii povestitorilor descinşi din matricea narativă impusă de Ion Creangă şi continuată, în amploare, de Mihail Sadoveanu, completând astfel, cu o coordonată distinctă a personalităţii sale, primul aliniament de vârf al prozei noastre de după cel de-al Doilea Război Mondial, marcat de Marin Preda, Petru Dumitriu şi Eugen Barbu (cu toţii născuţi în deceniul al treilea al secolului trecut).

Într-⁠o literatură naţională în care trebuie să se regăsească necondiţionat, cu drept de legitimitate, toţi cei care au scris şi scriu azi în limba română, indiferent în ce perimetru geografic s-⁠au manifestat şi se manifestă, Ion Druţă se impune ca un exemplu exponenţial, din toate punctele de vedere.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Cubleşan

Constantin Cubleșan (n. 1939, Cluj). Prof. univ. dr. Conducator de doctorate in specialitatea: Istoria literaturii romane, la Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Absolvent al Facultatii de Filologie a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj Napoca, in 1959. A fost pe rand [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now