Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Un manifest artistic

Un manifest artistic

Poezia Angelei Furtună continuă să rămână acea formă de manifest artistic pentru umanitate într‑o lume în continuă alunecare, în care este şubrezită, în primul rând, rezistenţa reperelor morale. Pentru a îşi impune vocea, precum Cassandra troiană, Angela Furtună propune un discurs liric de forţă, contondent, un discurs care relevă iminenţa unei pierderi irecuperabile şi, deopotrivă, durerea acestei pierderi.

La fel ca în întreaga ei poezie, sau poate în mai mare măsură, Angela Furtună aduce în prim‑plan în recentul volum de versuri intitulat ultimul mirador[1] un topos hibrid, în fapt un topos cu nebănuite resurse în ceea ce priveşte refacerea reperelor morale prin modelele de bună convieţuire şi de normalitate relaţională între reprezentanţii diferitelor etnii. Acest loc miraculos, Bucovina, este în prezent un spaţiu amputat, în care doar normele convieţuirii se regăsesc în forma transmiterii lor din generaţie în generaţie ca o poveste a locului care a fost cândva un exemplu pentru dialogul multicultural productiv. Această Bucovină, „pământ al făgăduinţei” pentru poetă, este un teritoriu sfâşiat de istorie, un spaţiu al unor norme dure, un spaţiu neşlefuit, dar nedeturnat de la călăuzirea după cerul înstelat kantian şi după orizontul interior unei conştiinţe umaniste profunde. De la această Bucovină a Angelei Furtună, care îşi enumeră păcatele pentru a primi binecuvântata împărtăşanie te‑ai aştepta mai puţin la exprimarea de sine printr‑un peisaj în relief, adâncit după straturile succesive ale istoriei ca într‑o lectură suprapusă, în care să predomine cromaticul: „Apusul în Bucovina o pânză de şoapte/ împotriva celor ce se strecoară printre turle cu vârful ascuţit/ şi acoperişuri dantelate de lemn/ […]/ nopţile în Bucovina şi liniştea pândei/ fiecare cu mormântul lui deschis. Cu puşca/ sub cap şi cu alintul lui pe divanul îmbrăcat/ în piele de căprioară,/ copacii soldaţi în care răsună paşii/ pe furiş sau în galop/ cadenţă de flux şi reflux/ civilizaţiile se îmbrăţişează şi/ se tăvălesc/ până ce inimile lor explodează/ de dragoste şi de ură/ mereu la pândă/ la horă, în întuneric”.

În aceste tonuri întunecate, în care istoria se rescrie ca într‑un tablou votiv – nu lipseşte, aşadar, poeta însăşi închinând Bucovina în numele normei morale ce transcende orice religie – se aude ritmul. Dacă e să ne închipuim elegantul volum ultimul mirador spaţiul sacru al închinării, cu tabloul votiv (în care poeta include întreaga familie) pe peretele de apus al naosului, atunci între zidurile cărţii se aude, ce certitudine, toaca, sunetul lemnului. Angela Furtună este poeta capabilă să inducă auditiv acordurile spaţiului, cum făcuse cu cele ale unui „dans demonizant al propriei sale materii” (o spunea Gheorghe Grigurcu într‑o cronică din 2006 la volumul Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor, publicată în România literară), capabilă să inducă prin sonorităţi puternice starea firească de rugăciune (pentru a rămâne la Bucovina făgăduinţei, este suficient să ascultăm potenţialul de reverberare din următoarele versuri în completarea ritmului de toacă: „culcuş în limba clopotului/ trupul meu se urneşte prin tropare/ ca un lătrat fără lup/ plesnind în mugurele de pe sprânceana pădurii”).

Dar Bucovina nu este singurul topos care să ordoneze universul liric al Angelei Furtună. Ea se împarte, precum în precedentele volume, între Obcini şi Muntele Carmel din Ţara Sfântă: „am rămas nemişcată/ la marginea lumii/ ascunsă printre crengile copacilor mei/ de pe Muntele Carmel şi din Obcini” (p.70), continuând să locuiască un oraş, Suceava, pe care‑l descrie cu rafinamentul celui crescut în spaţiul multicultural convergent: „Dumnezeu aşterne peste târgul‑burg‑ştetl un giulgiu de diamante” (p.16). Cu cele două centre gravitaţionale expuse, cu alte repere pe care le enunţase din volumele anterioare: părinţii, „îndrăgostiţii nepereche”, „devenind cu timpul aripile mele/ centrul şi marginea poemului meu” (la p.65 din volumul Primul meu Kaddish. Texte salvate din exod, reeditat la Vine, 2016) şi fiica – elemente din tabloul votiv al poeziei‑templu –, Angela Furtună se poate aşeza asumat în rugăciunea morţii, chiar dacă pluteşte încă o îndoială asupra începerii ei: „o hotărâre asupra morţii/ poate mâine/ poate când vom avea timp”. Prin rugăciunea morţii poeta invocă o întoarcere într‑un cronotop de dinainte de facere – splendid realizată artistic fiind dorita ştergere din fotografii, ca semn al întoarcerii la increatul protector – iar poemele ei ample, simplu notate cu cifre romane de la I la XL, sunt, în continuarea celorlalte volume, parte a unei singure rugăciuni, a unui kaddish extins la întreaga operă: „mă văd pe mine în toate fotografiile vechi/ din care s‑au născut/ poveştile unor oameni dispăruţi// cândva, această fantasmă mă ridica deasupra umbrei/ risipindu‑mă// eu nu am fost niciodată/ altceva/ decât martorul tăcut al genezei// – cuvintele sunt forme de viaţă/ ale dispariţiilor, i‑am spus Sfântului Augustin;/ ele sunt, ah, călătoriile noastre prin toţi ceilalţi/ mai departe singurătatea, propria lor trenă/ sau lanţurile ascunse sub dantelă/ mă văd pe mine în toate verigile,/ un continuum risipitor// – ai vrea să mori, totuşi?/ nu să mor aş dori, ci să dispar din toate fotografiile”; „nu mă sperie faptul că motocicleta lui Kafka va trece,/ cândva, peste craniul meu/ ci faptul că nu voi putea pleca din fotografiile/ vechi, unde poeţii tragici zâmbesc în timp ce gustă cu plăcere dulceaţa”.

Nu‑i rămâne Angelei Furtună decât să renunţe la sine, la întreaga sa desfăşurare în lumea în care a însoţit, spre propriile explicaţii din universul de condiţionări interioare, pentru ca lumina unor altfel de aşezări să fie posibilă. Kaddish‑urile sale sunt rugăciunile renunţării totale la sine, ale căinţei pentru vini pe care nu le poartă, ale ultimei încercări de instituire a unei noi ontologii. Privind de la înălţimea vârstei – punct de belvedere căreia îi spune simplu mirador – Angela Furtună propune o poezie a asumării de sine până la deplina uitare, până la inserare şi topire în text. Textul care o ridică pe autoare la înălţimea privirii peste propria istorie şi peste istoria celorlalţi rămâne să ducă mai departe mesajul, deşi poeta e conştientă că „nu există cuvinte/ care te ţin în braţe, nici cuvinte care se leapădă de tine”. Tot textul acesta sădeşte şi frica de înălţime: „mi‑e frică să scriu această carte/ care păstrează istoria tuturor vieţilor”, anunţa înainte de apariţia prezentului volum Angela Furtună, la p. 54 în Pursânge astral (Ed. Vinea, 2017). Ultimul mirador e o carte dinspre care poţi privi înspre tine însuţi, descoperindu‑te cu vini şi patimi şi cu istoria celor din preajma ta pe care o închegi şi căreia îi dai sens. Despre ultimul mirador nu se poate tăcea.

■ Scriitor, prozator, critic şi istoric literar, profesor

Nota:
[1] Angela Furtună. (2018). Ultimul mirador. Bucureşti: Editura Vinea

Adrian Lesenciuc

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Lesenciuc

Adrian Lesenciuc, poet, prozator, eseist și critic literar român. S-a născut la Câmpulung Moldovenesc, la 21 august 1975. Profesor universitar abilitat. Absolvent de studii universitare militare. Doctor în ştiinţe militare și informații la Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (2008) [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest