Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Rațiunea în slujba urii

Rațiunea în slujba urii

  1. Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleopele zorilor.
  1. Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei.
  1. Din nările lui iese fum, ca dintr‑o căldare pusă la foc şi care fierbe.
Cartea lui Iov, 41. 1‑34

 

Dacă personajul principal, Lázár Klein, adept al austerului Seneca, născut în Cordoba şi discipol al stoicului Attalus, care preamărea sobrietatea ca normă a vieţii, nu ar fi iubit şi muzica (şi ce muzică!; una singură şi copleşitoare a lui Mendelssohn!), şi pictura (şi ce pictură!; una singură şi dramatică, a lui Géricault!), aş fi zis că e o invenţie necesară prezentării inchietudinilor, gândirii, emoţiilor şi sugestiilor autorului, un nucleu în jurul căruia trebuia să se lege povestea. Nu sunt întâmplătoare aceste prezenţe: Seneca este acuzat pe nedrept de uneltire împotriva împăratului Nero, aşa cum şi evreii din Jac sunt acuzaţi „că sunt inferiori pentru că sunt superiori”. Seneca scrie scrisorile către Lucilio după o intensă viaţă publică, riscantă şi încercată, în limitele raţiunii şi filosofiei, teme care traversează romanul Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019), scris de Mirel Taloş. Mendelssohn, compozitorul Concertului pentru vioară, care răsună de două ori în romanul de faţă, a fost ţinta favorită criticilor şi compozitorilor, între care şi Wagner, cel care semnează Iudaismul în muzică, unde pune pe seama ascendentului iudaic al compozitorului anumite defecte muzicale, semnalate de autorul Inelului Nibelungilor. Géricault este cel care transmite un mesaj, sfâşietor, care, precum în cazul evreilor, merge de la resemnare la speranţă: un căpitan incompentent lasă în derivă 147 de persoane pe o plută construită în grabă. S‑au salvat doar 15 de‑a lungul a 13 zile de infern, în care au guvernat foamea, deshidratarea, nebunia şi canibalismul. Lázár Klein este, poate, autorul însuşi care, cu voie sau fără voie, ni se dezvăluie. Mirel Taloş, cunoscător al artei, iubitor de sculptură, pictură şi muzică, şi‑a structurat romanul în trei părţi, tot aşa cum Felix Mendelssohn, considerat de Schumann, Mozart‑ul secolului al XIX‑lea, şi‑a organizat cel mai popular şi mai interpretat concert pentru vioară, compus în zorii romantismului: allegro molto appassionato (ce corespunde cu prezentarea satului, diverse familii cu preocupările zilnice în romanul prezentat), andante (apar, răzleţ, ştiri, istoria ameninţă, oamenii au timp să mai discute, să mai analizeze, emit păreri despre trecut, despre viitor, timpul încă mai stă pe loc), allegretto non troppo – allegro molto vivace (nimeni nu mai poate opri atrocităţile, jalea, moartea…). Dar nu numai atât: Mendelssohn, spre deosebire de tipicitatea concertului clasic, îl lasă pe solist să debuteze şi să prezinte şi tema, pe care o susţine orchestra. Concertele clasice încep cu o introducere făcută de orchestră, urmată de o versiune susţinută de solist. Acelaşi debut îl alege şi Mirel Taloş, care, direct, prin solistul Lázár Klein prezintă tematica: umanismul. O altă noutate prezentă la Mendelssohn şi reluată în compoziţia literară este cea a pauzei dintre părţi, care dispare, legând cele două momente printr‑o melodie similară, de tranzit. Compozitorul german a optat pentru această continuitate pentru a evita aplauzele dintre părţi. Autorul romanului Undeva în Transilvania leagă prima parte de cea de‑a doua cum leagă capitolele fiecărei părţi între ele: prima parte se încheie cu elevii care susţin examenul, în ciuda excluderii, sugerate de către reprezentantul clerului, pe motive etnice şi religioase, ca să se continue în aceeaşi linie, prezentându‑l pe Rabinul Ehrenreich, în căutare şi descifrare de ştiri.

Creaţiile literare însemnate despre istoria poporului evreu nu lipsesc, însă nu sunt destule pentru a epuiza toate faptele, toate emoţiile petrecute în fiecare sat, în fiecare oraş, în fiecare ţară, cu aceşti oameni „cu părul lăsat să crească prin faţa urechii” şi care purtau tzitzit, un fel de ciucuri care curgeau pe lângă pantaloni, care se scuturau în timpul mersului şi care erau „ceruţi de Dumnezeu pentru a le aminti în orice moment de toate poruncile lui”, ca să le împlinească.

Romanul Undeva în Transilvania povesteşte întâmplări adevărate, încă vii, recente în amintirile locuitorilor satului din nord‑vestul României prin prisma unui personaj, pentru care filosofia este icoana omului şi, din acest unghi, nu oboseşte să pună întrebări despre existenţă, pe care o defineşte ca „o întâlnire cu celălalt”, despre progres, „dacă există un semn al civilizaţiei, acela este un magazin”, despre demnitate umană: „Oamenii se schimbă repede şi se potrivesc de bună voie cu vremurile, pentru a se furişa mai departe”, despre bunătate: „cei mai buni oameni sunt oamenii cei mai înţelepţi”, despre moarte – „oamenii au plecat la vânătoare de suflete”, despre umanism – „chiar şi atunci când un om îmi va pune arma la tâmplă, voi crede în om; chiar şi mort, voi crede în om”, despre viaţă – „ce universuri paralele, viaţa copiilor şi istoria”, despre războiul care nu se satură de suflete, despre Dumnezeu care nu se ştie dacă va mai suprevieţui războiului, despre teologie care condiţionează filosofia, pentru că „fără teologie nu există nimic, nici măcar filosofi”, despre mintea omului, care nu construieşte doar viitorul, ci şi trecutul, despre prietenie – „oamenii ne pot fi prieteni sau duşmani; nimic altceva”, despre raţiune – „raţiunea, pe care o iubeşti atât de mult, a înlocuit totul: pe Dumnezeu, dragostea, bunul-simţ, buna‑creştere, buna‑cuviinţă, viaţa în întregime”.

Dacă Seneca ne dă cheia cu care atingem fericirea, prin stăpânirea raţiunii şi a filosofiei, Taloş ne demonstrează că odată pusă în slujba urii, raţiunea capătă forţe inexplicabile, care nu duc spre fericire: „Cea mai mare forţă pe care ţi‑o poţi închipui este raţiunea în slujba urii”. Raţiunea, după Aristotel, este cea care ordonează, face lumină asupra ceea ce este întunecat, construieşte pe noi fundamente, creează noi reguli, sintetizează, rezolvă, devine o putere constitutivă. În romanul lui Mirel Taloş, raţiunea se năruie în noul sistem de norme. Klein se simţise în siguranţă între „zidurile casei lui şi ale raţiunii”, ca să ajungă la concluzia că raţiunea, şi încrederea în raţiune, este „cea mai naivă dintre virtuţi”, care duce nu spre fericire, ci spre pierzanie: „Lumea va deveni un cimitir al raţiunii şi al omului. Un cimitir al celor vii”. Dialectica asupra raţiunii sfârşeşte în mod descartesian, în care spiritul uman este pus în raport cu divinul: ideile ne sunt date de acea lumină naturală, pe care ne‑a dat‑o Dumnezeu şi care constituie fondul gândirii noastre. Taloş admite existenţa unui Dumnezeu infinit, care supravieţuieşte războiului, omul, în schimb, nu reuşeşte. Un final pesimist, nevalidat de timp.

Vârful de cuţit literar de folclor şi basm, de paranormal, de miracol invocat să se arate şi să producă bucurii este gura de aer de care avem nevoie pentru a străbate întâmplările extrem de dureroase, este coarda aruncată ca să ieşim din împărăţia Leviatanului.

Suntem în faţa unei cărţi, într‑un secol alert, în care nu ne permitem să abandonăm lectura, o altă formă a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab. Într‑un mod, aş zice forţând nota, subversiv, autorul îmbie la lectură, aşteptând efectul invers afirmaţiei „nu te mai saturi să citeşti atâta?” sau „noaptea nu este a hoţilor, ci a celor ce iubesc cititul, a celor care fură idei din cărţi”.

Tipologii interesant ilustrate – „românii când muncesc par că se joacă”, opinii despre familie – „considera copiii cea mai mare reuşită a vieţii lui”, despre imposibilitatea concilierii serviciului cu viaţa de familie – „o auzi pe fetiţa lui, Sara, în vârstă de zece ani, spunând un lucru care l‑a tulburat şi l‑a făcut să‑şi schimbe în întregime felul în care vedea legătura cu propriii săi copii şi chiar viaţa: «aş vrea să nu mai avem magazinul şi tata să stea cu noi toată ziua». Replica fetiţei rămase întipărită în mintea lui, ca un semn cu fierul roşu pe braţul unui condamnat”, flashuri ale bunei convieţuiri interetnice, în care diferenţele se diluează – „copiii vorbesc în toiul jocului toate cele trei limbi, pierzând distincţia limbii materne, mâncând pască evreiască pe post de pâine multietnică”, jocul, gălagios, muzical, al copiilor români, maghiari, evrei – toate acestea reprezintă particularitatea acestui roman istoric, care tratează tema ororilor suferite de etnicii evrei în timpul Marelui Război, în satul Jac, undeva în Transilvania.

Una dintre cele mai puternice compoziţii o reprezintă ura, ura faţă de evrei, justificată de unii protagonişti de‑a lungul celor trei părţi care alcătuiesc romanul: „Îi ura pe evrei pentru că erau o altă naţiune, în sânul naţiunii lui; îi ura pe evrei pentru religia lor şi pentru că îl omorâseră pe Isus; îi ura pe evrei pentru că erau comercianţi şi bancheri bogaţi; îi ura pe evrei pentru că erau altă rasă, una inferioară celor din Europa; îi ura pe evrei pentru că propăvăduiau comunismul; îi ura pe evrei pentru că subminau cultura ţării lui”; „ura ce venea din adâncul fiinţei lui era ca o lavă fierbinte ce sare dintr‑un vulcan şi se răceşte imediat la suprafaţă”. Ura izvorăşte nu dintr‑o simplă ameninţare pe care o putea genera poporul evreu, ci din faptul că existenţa lui îi afecta, aşa crede personajul, pe ceilalţi în mod esenţial. Acestora nu le era suficientă suferinţa provocată oamenilor, doreau anihilarea stirpei ca să împiedice perpetuarea sa. Să nu mai rămână nimic. Tot ce ţinea de ei – să dispară. E nevoie doar de câteva picături de esenţă de ură (în roman disipate de două persoane: Lázár Iosif şi Krasznai) pentru a vărsa milioane de lacrimi, de mânie, de suferinţă, de nedreptate. Ura a avut nevoie de timp ca să ajungă la cea mai distructivă pasiune şi manifestare.

Era necesară această mărturie ca să ne străduim ca, de la înălţimea zilelor de azi, să ajungem la sentinţa lui Spinoza asupra comportamentului uman: ni rire, ni pleurer, ni haïr, mais comprendre sau la iertarea pe care o cer preceptele talmudice şi evanghelice. Finalul e copleşitor, din acest unghi: Dumnezeu supravieţuieşte şi iartă, omul, câteodată, încă nu poate…

Dana Oprica

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Oprica

Dana Oprică s-a născut în data de 10 noiembrie 1970, într-o familie de profesori, care au părăsit fiecare satul natal pentru a urma o carieră universitară la Craiova –oraș oarecum depărtat de freamătul cultural, economic și social al capitalei, dar [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest