Listele venite de la NKVD
Mihaela Helmis: Cred, domnule academician Mihai Compoi, că aţi fost cumva şi cu valurile istoriei care v‑au dus bine înainte, dar şi pe unele care din când în când v‑au ţinut în loc. Dacă mă gândesc că vă năşteaţi în Regatul României şi apoi a trebuit să vă luptaţi pentru a păstra unitatea, cum au mers pentru dvs. lucrurile până în punctul în care aţi simţit că trebuie să vă luptaţi pentru această „Cumpănă cu două ciuturi”?
Mihai Cimpoi: Este frumoasă întrebarea dvs. Eu cred în destin; avem o temă mare, universală: „fortuna labilis”. Depindem de destin, şi destinul mi‑a fost fast într‑un fel, fiindcă eu, fiind născut într‑o familie de ţărani înstăriţi, tatăl meu fiind, de altfel, de pe malul ăsta, a făcut armată în Larga şi a rămas, s‑a căsătorit acolo…, în Larga Hotinului. Tatăl meu a figurat pe listele celor deportaţi care trebuiau duşi în Siberia, el având doar 2,5 hectare de pământ. La împroprietărirea unor ţărani care n‑aveau pământ deloc li s‑au dat câte 4 hectare. În Larga era o mahala, Pătreasca, deci, erau cei cu 4 hectare, dar el avea numai 2 hectare. Fiind un bun gospodar, figura printre cei care trebuiau deportaţi. Întâmplarea a făcut că cumnatul meu, învăţător, trebuia să transcrie listele venite de la NKVD. NKVD‑ul – KGB‑ul, Securitatea de atunci. Cumnatul meu a omis numele Cimpoi de pe liste şi aşa am scăpat de deportare. Cu umorul meu, un pic negru, ziceam că dacă aş fi fost deportat, aş fi fost un academician la Novosibirsk, acolo unde e o filială a Academiei… Am trecut prin foamete. Mama mea s‑a descurcat foarte greu, dar s‑a descurcat, făcea din mâncare din lobodă, din ierburi, gătea borşuri; am avut o vacă – ne‑a salvat, de fapt. Tatăl meu, gospodar ca la carte, nu arunca resturile. Şi vaca mânca din acele resturi şi ne dădea lapte.
În certificatul dvs. de naştere numele dvs. nu este Mihaius Cimpoius; este scris cu litere româneşti?
Da, sigur. Fiind din 1942, sunt acolo fixat ca Cimpoiu, cu „u”‑ ul care nu se citeşte. Probabil era un ardelean la primărie care m‑a făcut Cimpoiu. Mă gândeam să revin la Cimpoiu, dar lumea mă cunoştea deja ca Cimpoi, fără „u”. Şi am rămas la acest nume. Bineînţeles că nu a fost numele meu sovietizat; era o practică de sovietizare. Bunăoară, Gheorghiu putea deveni Gheordiev sau Ciobanu putea deveni Ceban sau… şi acum sunt foarte multe asemenea nume. Elev fiind, am recitat Luceafărul la Olimpiada raională, cum se practicau atunci, şi şcoala a luat locul I.
La ce vârstă făceaţi asta?
Eram în clasa a VIII‑a, când au apărut primele ediţii din clasici. Clasicii români au fost interzişi de puterea soviectică, deoarece erau consideraţi burghezi, deci, erau, hm, reprezentanţi ai regimului burghezo‑moşieresc. Era pe atunci prim‑secretar L. Brejnev, primul secretar al Comitetului Central (1950‑1951) era Brejnev, dar Moscova punea deja problema revenirii la moştenirea clasică. Pe atunci era formulată nevoia de „revenire la moştenirea clasică”. Şi, evident, că şi Chişinăul trebuia să revină „pe linie”. L. Brejnev a adunat scriitorii; avea obiceiul să facă şedinţe noaptea. Şi i‑a întrebat: „Scriitorii aceştia clasici ne încurcă să construim comunismul?”. Iar scriitorii au răspuns: „Din contro, o să ne ajute să construim comunismul”. Şi Brejnev a zis: „Editaţi‑i!”.
Cu grafie chirilică.
Cu grafie chirilică, bineînţeles. Unul dintre scriitori a fost curajos şi a zis: „Da, noi suntem de acord să construim comunismul, dar în grafie latină”. Şi sigur că a fost deportat; a stat în Siberia 15 ani şi a revenit abia după moartea lui Stalin la Chişinău. L‑a costat această intervenţie curajoasă. Nicolae Costenco se numeşte.
Nicolae Costenco. Dvs. vorbiţi despre ani în care se vorbea acasă româneşte, se citea literatură română. Aţi învăţat Luceafărul şi, cu siguranţă, şi alte poezii ale lui Eminescu, de acasă. Legătura cu Eminescu în ce fel a funcţionat la dvs.?
Prima mea întâlnire cu Eminescu a fost prin intermediul primei ediţii de proză eminesciană care a fost editată la Chişinău în 1956. Printre primele ediţii ale clasicilor era proza lui Eminescu. A urmat poezia. Aveam profesori de română, unul dintre ei era Parfenie Guţu; am instituit un premiu pentru cel mai bun profesor de limbă română şi‑l acord anual, care poartă numele lui Parfenie Guţu, care mi‑a recomandat să recit Luceafărul la Olimpiada de literatură.
Dar acasă nu se ştiau poeziile lui Eminescu… sau se ştiau?, cele mai frumoase pentru copii, să zicem, sau… nu se studia Eminescu?
Se ştia mai mult Creangă, dar în podul casei părinteşti, printr‑o întâmplare, erau câteva reviste Viaţa Românească, pe care cineva le‑a păstrat; probabil, bunicii mei care ştiau carte românească. Existau acolo mai multe ediţii; era o mică bibliotecă. Tatăl meu avea obiceiul să citească duminica. Duminicile erau pentru el zile în care era liber de munci şi citea, citea Biblia, citea din acele cărţi care au rămas în podul părintesc. Prima mea întâlnire cu Eminescu a fost atunci; am şi visat în tinereţe să scriu o carte despre Luceafărul, numai despre Luceafărul. Bine că n‑am scris‑o atunci, în anii studenţeşti, când nu aveam nici acces la surse; am scris‑o acum, cu vreo zece ani în urmă, se cheamă Narcis şi Hyperion. E o carte în care am venit cu o altă interpretare a poemului Luceafărul. Sigur că e greu acum să vii cu o nouă interpretare. Luceafărul este mitul geniului, cum a scris, de altfel, Eminescu într‑o însemnare marginală: este alegoria geniului în Luceafărul.
… A omului neînţeles.
Da. Am interpretat poemul şi ca dramă existenţială – asta e noutatea cu care am vrut să vin. Ca dramă existenţială, drama omului şi a omului de geniu. Şi am dat şi versiunile, toate cele şase versiuni ale Luceafărului; am făcut şi o receptare, fiindcă s‑a scris foarte mult. De la 1970 şi ceva, doi bibliografi de la Iaşi au făcut o statistică, iar conform acestei statistici erau deja vreo 1.600 de studii monografice. M‑am consacrat, aşadar, eminescologiei şi, slavă Domnului!, că zice lumea că am venit şi cu lucruri bune în eminescologie. Cu umorul meu crengian spun că atunci când sunt prezentat ca cel mai mare eminescolog spun: nu, eu sunt cel mai înalt… cel mai mare rămâne George Călinescu.
Mitul geniului
Vorbeam despre valurile vieţii, ale istoriei şi ale întâlnirii într‑o singură cultură, numeaţi dvs. Cumpăna cu două ciuturi, iar întâlnirea cu academicianul Eugen Simion şi primirea în Academia Română ca membru de onoare din 1991 cred că venea pe valul acela al restabilirii legăturilor, al podurilor: de flori, de cuvinte, litere. Cum au evoluat aceste lucruri de la o carte scrisă în chirilice, citită de Constantin Noica, şi de la numele dvs. Mihaius Cimpoius la cel pe care‑l cunoaştem astăzi?…
Apropo de titlul Cumpăna cu două ciuturi. În siajul lui Noica am pornit de la un proverb. Noica avea ca punct de pornire anumite proverbe româneşti, le dădea un sens filosofic, adică surprindea nişte înţelesuri filosofice foarte profunde. Am găsit acest proverb românesc de la care am pornit: „Lumea este o cumpănă cu două ciuturi: când cea plină urcă, cea deşartă se coboară”. Deci, noi, românii, pornim de la plin, vedem lumea prin prisma plinului, aşa cum văd grecii, mai puţin nu ca orientalii, care văd prin gol, prin nirvana, prin deşert. Şi m‑am gândit să scriu, cartea a fost dedicată lui Noica – Cumpănă cu două ciuturi – şi când am început să scriu prima mea carte, Narcis şi Hyperion, care a apărut, de altfel, şi în Colecţia eminesciană, o colecţie prestigioasă a Editurii Junimea din Iaşi, mi‑am dat seama, ajungându‑se la Heidegger, de unde a venit această convingere a mea că rostirea poetică este rostirea fiinţei şi a gândi înseamnă a gândi fiinţa. Am înţeles – şi acest mod de înţelegere al meu s‑a profilat permanent, statornic – că e nevoie de o fază nouă în eminescologie, o fază căreia i‑am zis ontologică. Eminescu ca mare poet al fiinţei.
Este şi titlul tezei dvs. de doctorat pe care aţi finalizat‑o în coordonarea academicianului Eugen Simion.
Da, Eugen Simion mi‑a fost conducător ştiinţific. Cu Eugen Simion am colaborat decenii, am fost prieteni; ne‑a legat o prietenie spirituală emfatică, în sensul lui Platon: o prietenie spirituală. Am scris cărţi împreună şi am lucrat la marile proiecte; i‑am inspirat ideea să reediteze proza lui Eminescu, faţă de care am avut o ezitare: e scrisă într‑o perioadă când eram şomer, o perioadă afectată ideologic… Eugen Simion mi‑a spus: „Rezistă această lucrare”. Şi ea a apărut cu prefaţa mea în colecţia de care vă vorbeam, Colecţia eminesciană a Editurii Junimea de la Iaşi, şi cu o scrisoare a lui, care n‑a mai recitit monografia fiindcă, spunea, „bănuiesc că sunt acolo naivităţi”… Cu toate acestea, i‑am inspirat şi o altă idee: să facă o carte despre Ion Creangă. E o carte excepţională – Cruzimile unui moralist jovial, în care profesorul şi criticul a demonstrat că Ion Creangă are şi nişte personaje foarte interesante: demonii, diavolii cu care românii cooperează. Diavolii, spre deosebire de modul în care apar ei în literatura universală, la noi sunt mai blânzi, sunt cooperanţi, sunt umanizaţi. Eu am şi scris că e vorba de o umanizare a diavolilor şi de o diavolizare a oamenilor… Şi am participat şi la marele proiect Dicţionarul general al literaturii române, care este un dicţionar unic, unind toţi scriitorii de limbă română din toate ţările.
De altfel, asta se întâmplă cumva şi plecând de la Eminescu, pentru că văzând din câte colţuri ale lumii au venit eminescologi sau cei care se străduiesc să‑l caute, să‑l interpreteze şi în zilele noastre pe Eminescu, mă gândesc că în lumea largă se scrie în limba română şi atunci merita să‑i strângeţi pe toţi…
Literatura exilului
E la mijloc conştiinţa unităţii spaţiului cultural românesc pe care a avut‑o Eugen Simion. Şi deschiderea lui spre literatura basarabeană, nord‑bucovineană, spre literatura exilului românesc, a fost o mare cucerire, după părerea mea, după 1990. Astfel a fost readusă acasă literatura exilului românesc. Inclusiv literatura basarabeană, care nu este o literatură a exilului, dar a fost probabil în perioada înstrăinării şi a terorii istoriei – ca să preiau un termen al lui Mircea Eliade – a fost un exil interior. Ne‑am salvat aşa cum ne sugera Eminescu într‑un articol din publicistică: „Românii din afara ţării trebuie să se ţină de limbă şi credinţă aşa cum un înecat se ţine de un pai”. Asta am făcut noi, ne‑am ţinut aproape de limbă şi de credinţă în spiritul acestui sfat al lui Eminescu. De altfel, Eugen Simion a dus la bun sfârşit acel vis al lui Constantin Noica de care am început noi să vorbim: a facsimilat în 38 de volume toate cele 16.000 de pagini ale manuscriselor lui Eminescu care se află la Biblioteca Academiei Române.
Din vestitul „cufăr” al lui Maiorescu.
Da, aşa este, din lada pe care el a predat‑o în 1902. Ministrul Ion Caramitru, cu care am fost în relaţii foarte bune, a adus un copiator performant; costa circa 1,5 milioane de euro. Şi a facsimilat atât de bine manuscrisele lui Eminescu, încât a restabilit până şi însemnările cu creionul care s‑au şters între timp, nu se mai citesc, nu se mai pot citi.
La original vă referiţi.
Da. Şi a „luat urma creionului”, a restabilit aceste însemnări, a îndepărtat fondul galben care se aşează pe cărţi; este mai bine să iei această variantă facsimilată decât manuscrisele în original.
Este mai bine şi pentru cercetător, dar şi pentru păstrarea manuscriselor.
Da, maestrul Mircia Dumitrescu a făcut un lucru extraordinar: a lucrat cu o echipă de graficieni, a avut grijă să apară toate aceste texte, aşa încât acum avem şi operele complete ale lui Eminescu. Nu le‑am avut; în nicio cultură naţională nu se întâmplă ca în zeci de ani să valorifici un clasic. La noi asta s‑a întâmplat… din considerentele pe care le cunoaştem.
Atunci când oamenii se gândesc că vine ziua limbii române iniţiată la Chişinău înainte de a fi iniţiată în România, se gândesc şi la Congresul internaţional de eminescologie. Regretatul academician Eugen Simion, despre care se spune zilele acestea că este cu noi prin bibliotecile şi zidul de cărţi pe care îl are în spate, şi‑ar fi dorit cumva, prieteneşte invidios, să avem, poate, un an la Bucureşti, un an la Chişinău, Congresul de eminescologie. Cum stau lucrurile acum? În ce fel vă pregătiţi?
Da, apropo de aceste sincronizări. Acum şi Academiile noastre au convenit să facă cele mai importante manifestări de comun acord şi este un lucru extraordinar acesta. Bineînţeles că Eugen Simion s‑a inspirat într‑un fel de modul nostru de a‑l sărbători pe Eminescu. Noi avem o sărbătoare naţională, 15 ianuarie, decretată de Parlament. Avem şi acest Congres mondial al eminescologilor la care Eugen Simion a participat cu nişte prelegeri substanţiale, cum obişnuieşte el, şi a preluat de la noi – să laud un pic şi basarabenii – această sărbătoare a limbii române, introdusă şi în România: „Ziua limbii române” este şi la Chişinău, şi la Bucureşti, în toată ţara. Mai e o sincronizare cu sărbătoarea culturii naţionale, tot de ziua lui Eminescu. Iar în ceea ce priveşte Congresul mondial al eminescologilor, ne aflăm la a 13‑a ediţie şi această ediţie va fi consacrată lui Eugen Simion. Avem şi un buletin pe care‑l edităm la Centrul Eminescu: Buletinul fondat de Leca Morariu în 1930 la Cernăuţi. Noi l‑am preluat în serie nouă, şi un număr va fi consacrat lui Eugen Simion, şi o bibliotecă. În replică la Sala Eugen Simion deschisă la Biblioteca Academiei, vom avea şi noi o Sală Eugen Simion la Centrul academic internaţional Mihai Eminescu.
„Românii sunt idealişti”
Nu numiţi nici Bucureştiul, nici Chişinăul. Pare că totul este în acelaşi loc, suntem în aceeaşi limbă şi în aceeaşi cultură, şi atunci cu atât mai important, până una‑alta, să fie o ţară cu două Academii, o ţară cu două teatre, o ţară cu doi miniştri ai culturii – români, româneşte, pe româneşte, ai României.
Sârma ghimpată a dispărut, dar ea încă există – ca să zic aşa, din păcate, simbolic – şi acum la Marea Adunare Naţională care a avut loc în ziua de 21 mai 2023 pentru susţinerea ideii europene s‑a vorbit şi de această apropiere de România. A spus şi Cristofor Aldea‑Teodorovici, fiul marilor cântăreţi, că „noi trebuie să mergem în Europa prin România”. Cristofor Aldea‑Teodorovici a spus foarte clar acest lucru şi aşa concep şi eu lucrurile. La ora aceasta, când nu e posibilă o reunire… Dar eu sunt ferm convins că, conform dreptului internaţional, acel act al Unirii, care a avut loc la 27 martie 1918, nu a fost anulat de nimeni. Actul juridic este semnat şi, conform lui, noi suntem parte a României.
Cu dovada limbii pe care o vorbim şi a culturii în care ne aflăm, cu dovada acestor acte despre care vorbiţi, suntem într‑un moment în care se caută cea mai bună dintre căi pentru ca această Cumpănă cu două ciuturi să nu stăm când colo, când dincoace de Prut, şi să funcţioneze în sensul real al zicerilor lui Constantin Noica: „Când e plin într‑o parte, ce e gol urcă şi ce e plin coboară”.
Da, aşa este, noi credem că, în primul rând, putem face o reunire culturală, care este absolut posibilă, şi ea se face, ea deja are forme concrete, forme reale. Românii sunt idealişti. Aici, însă, la mijloc este deja un pic de realism. Se fac multe lucruri, schimburi de ediţii, lansări de cărţi acolo, în Basarabia, aici, în Ţară, book‑fest‑uri şi gaudeamus‑ul se face şi la Chişinău, teatrele sunt extrem de active… Iată şi acum, când vorbim noi, când facem acest interviu, la Chişinău vor veni 26 de teatre din România! Deci, se face mult în acest sens. Colaborarea dintre scriitori, dintre cele două Academii despre care am vorbit reprezintă deja semne reale ale unei sincronizări. Deocamdată numai în plan cultural; sper că se vor face şi în plan economic, fiindcă părerea mea este că imaginea culturală a unei ţări e cea mai importantă. Cea economică poate fi, mă rog… Cea politică în funcţie de circumstanţe. Cea adevărată este imaginea culturală. Şi noi trebuie să mergem în Europa cu valorile noastre.
Pentru toate speranţele dvs. şi previziunile pe care le aveţi, pornind din acest mediu cultural, vă mulţumim foarte mult, domnule academician Mihai Cimpoi. Ne dorim să nu se mai întoarcă niciodată vremea în care să se citească numele dvs. „Mihaius Cimpoius”.
Eu vă mulţumesc.
Mihaela Helmis în dialog cu Mihai Cimpoi
