Poezia e ardere de tot, murmur din abisul fiinţei, care îţi aparţine şi, totodată, e departe de a fi a ta. În faţa forţei uriaşe care se înstăpâneşte asupra ta, transformându-⁠te în instrument prins în iureşul unei stări de graţie, al unei tornade de graţie, totul e redus la smerenie şi supunere „Eu (tu), în orele noastre cele mai bune, ...

Nu orice tip de poezie, ci corolarul, vârful ei imposibil, locuit de câţiva aleşi ai lumii, în aerul tare, îmblânzit de condori şi culmi veşnic înzăpezite, veşnic însingurate: poezia abisală, rădăcinile-⁠i luxuriante trăgându-⁠şi sevele din realitatea abisală – aparent obscură – a fiinţei. Realitatea arheică, realitatea guvernată de Arheus, i-⁠ar fi spus, probabil, Mihail Eminescu, în ale cărei pământuri nevăzute ...

Firea unuia îşi găseşte ecoul în firea celuilalt. Pregândul unuia îşi află continuarea şi împlinirea în celălalt. Impulsul unuia continuă în celălalt. E ca şi când sistola şi-⁠ar urma diastola în celălalt „Eu (tu), în orele noastre cele mai bune, suntem aceiaşi.” Marina Ţvetaieva Copii aleşi ai demnităţii Cerului, poeţii – cei aleşi între aleşi – pendulează neostenit între oameni ...