Nu orice tip de poezie, ci corolarul, vârful ei imposibil, locuit de câţiva aleşi ai lumii, în aerul tare, îmblânzit de condori şi culmi veşnic înzăpezite, veşnic însingurate: poezia abisală, rădăcinile-⁠i luxuriante trăgându-⁠şi sevele din realitatea abisală – aparent obscură – a fiinţei. Realitatea arheică, realitatea guvernată de Arheus, i-⁠ar fi spus, probabil, Mihail Eminescu, în ale cărei pământuri nevăzute ...

Trebuia să te împarţi între realitatea socială, înjugată dictaturii comuniste, cu toate palierele ei restrictive, şi realitatea care începeai să devii tu însuţi în condiţiile în care era interzis să fii tu însuţi şi trebuia să fii cu ochii în patru ca să nu-⁠ţi scape cumva începutul, sămânţa de realitate care erai tu însuţi. Şi tot aşa, lucrurile se roteau ...