Eminescu reprezintă, fără îndoială, geniul ca nebunie „superioară”, ieşire din normă („cercul strâmt”); sau, cu vorbele lui A.C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune, metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra exclusivist doar referenţialul nebuniei. Dacă lectura textuală, cu îndelungi, reluate şi rafinate popasuri exegetice, este în firea lucrurilor (cum, tacit, ...

citește »