În cea mai bună tradiţie a meritocraţiei, el spune că „sancţiunea sănătoasă pe care acest principiu o dă meritului şi nemeritului” este cea care ţine trează conştiinţa posibilului şi motivează acţiunea
Virgil Bărbat a fost primul român cu formaţie în filosofie şi ştiinţele sociale care a cercetat societatea americană. Volumul Imperialismul american. Doctrina lui Monroe (Cartea Românească, Bucureşti, 1920) a fost rezultatul iniţial. Importanţa cărţii este mare. Se poate spune că, dacă prin monografia Nietzsche. Tendance et problemes, Virgil Bărbat participa la inaugurarea cercetării unui filosof a cărui recunoaştere creşte neîncetat, prin Imperialismul american. Doctrina lui Monroe el devenea unul dintre iniţiatorii cercetării relaţiei dintre Europa şi America după prăbuşirea întâietăţii econom
ice, politice şi militare a continentului nostru. Era contextul în care Woodrow Wilson aducea la Paris proiectul său de reorganizare a Europei pe baze ce revin de fapt la Kant.
Bine familiarizat cu evoluţiile din Germania şi Franţa, Virgil Bărbat punea atunci două întrebări: „Ce înţeles are idealismul american, văzut prin prisma faptelor care l-au produs şi al rezultatelor către care tinde? Ce este acest idealism, din punctul de vedere european?”. El considera că a devenit indispensabilă „revizuirea judecăţilor pe care lumea veche şi cea nouă le au una asupra alteia” şi că se conturează o „nevoie specifică” a ţărilor europene de „a da atenţie mai mare Americii şi lumii anglo-saxone în general”. Cartea sa se voia o contribuţie în această direcţie.
Pentru a răspunde la întrebări, Virgil Bărbat se informase pe larg asupra studiilor americane ale timpului. El ia ca referinţe şocanta carte a lui Andrew Carnegie, Triumfant Democracy (1888), lucrările lui Charles W. Eliot, precum American Contributions to Civilization (1897), intervenţiile lui Theodore Roosevelt, edificatoarea carte alui Woodrow Wilson, The New Freedom (1913), şi altele. Idealizării de la distanţă a reglementărilor de drept ale Americii, ce exaltau „libertatea fără obligaţii”, pe care o găseşte şi în articolele lui Nicolae Iorga de la începutul secolului, el îi opune argumentul că SUA beneficiază, desigur, de circumstanţe istorice şi geografice, care le protejează, dar în Europa universalismul american ar fi riscant. „Pentru moment, însă – scria el – suntem cu toţii germani, credincioşi ai unui singur ideal, cel naţional, singurul în care am găsit sprijin necondiţionat în ceasurile grele şi bucurie nepătată în cele de reuşită. Să fim sinceri: Germania cea învinsă cu armele, a ieşit învingătoare sufleteşte!”. Virgil Bărbat subestima evident implicaţiile înfrângerii Germaniei, ce avea să intre curând în turbulenţele alunecării în naţional-socialism. El era convins, însă, de superioritatea democraţiei americane. „America ne-a învăţat – scria Virgil I. Bărbat – marele lucru că o democraţie, ca să poată trăi cu succes, trebuie să se gândească tot atât de mult la producţie cât la împărţeala bogăţiei publice, lecţie pe care să nu o uităm” (p.200). Înţelegerea democraţiei nu a reuşit, însă, să o lărgească destul, încât a ajuns să dea evaluări greşite, pe care Haşdeu le mai împărtăşise, de genul: „America n-are decât civilizaţie; cultură, suflet format la şcoala frumosului, a binelui şi a adevărului, ea n-are încă”. Este adevărat că Virgil I. Bărbat invoca ceea ce avea în faţă, de pildă, acel „individualism aspru (rugged individualism)” de care avea să vorbească Herbert Hoover.
Tema lui Virgil I. Bărbat nu s-a închis. Europenii au reflectat mereu asupra întâlnirii nu fără tensiuni dintre universalismul, ce urcă de la Jefferson şi John Adams, lanoii preşedinţi, şi abordarea lui de Gaulle, axată pe promovarea naţiunii (vezi Catherine Durandin, La France contre l’ Amerique, Presses Universitaires de France, Paris, 1994). Mai nou, unii dintre cei mai importanţi teoreticieni actuali ai democraţiei (vezi Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) reiau tema naţiunii drept cadru indispensabil al democraţiei. Virgil Bărbat a contribuit, în orice caz, la deschiderea acestei teme de reflecţie.
Virgil Bărbat voia ca europenii să înveţe din experienţa americană. Dovada o avem în alte două scrieri. Este vorba, mai întâi, de prefaţa la traducerea din scrierile lui Charles W. Eliot, sub titlul Religia viitorului (pe care o şi publică la Editura Marea Fabrică Ancora, Brăila, 1920), în care a elogiat punerea religiei în legătură cu viaţa oamenilor din diferite epoci. Distincţia dintre „religii fixe” şi „religii reformiste”, pe care Virgil Bărbat o teoretiza atunci, pare inspirată de „religia transformistă” a vestitului cugetător american.
Este vorba apoi de volumul Dinamism cultural (Lepage, Cluj, 1928), în care Virgil I. Bărbat se arată convins că societatea poate fi ameliorată „întărind conştinţa datoriei în fiecare membru al comunităţii, făcându-l de timpuriu şi pretutindeni un părtaş inteligent al operei urmărite de toţi”. El a elogiat faptul că, în America, universităţile şi-au asumat un rol propulsiv în societate. „Pe câtă vreme profesorul tip de la universităţile din Germania, de exemplu, se închide în cercul cercetărilor şi colegilor lui, profesorul tip din America este veşnic în căutarea împrejurărilor sociale, în care ar putea altoi rezultatele specialităţii lui şi a face din aceasta din urmă ceva viabil, o operă omenească trăită, iar nu un simplu capitol de manual, cum este cazul cu confratele lui european”. Virgil I. Bărbat a înţeles experienţa americană în profunzime şi nu a ezitat să o recomande europenilor. Însăşi Germania postbelică avea să folosească fără ezitare o asemenea optică.
Intervenind în dezbaterea asupra dezvoltării României din primele decenii, Virgil I. Bărbat a formulat teza după care exproprierea moşiilor boiereşti şi trecerea pământului în posesia „plugarilor” trebuie urmată de a doua expropriere – „exproprierea neştiinţei de carte” (Dinamism cultural, Lepage, Cluj, 1928). El avea impresia că s-a intrat într-o „anarhie” socială, ce se poate corecta, însă, prin „cultură” şi „educaţie”. „Numai democratizând cultura vom completa cu folos democratizarea socială a zilelor noastre. Numai făcând lucrul acesta vom face pe oamenii deveniţi cetăţeni să simtă în faţa vechilor idealuri altceva decât ură a oricărui ideal, ură a oricărei şefii”. Virgil I.Bărbat a salutat reforma educaţiei întreprinsă de Spiru Haret, dar considera că mai este de lucrat la accesul la învăţătură şi la învăţământul propriu-zis.
Pentru Virgil I. Bărbat, cultura – înţeleasă, cum spune în Premisele umane ale culturii moderne (Extensiunea Universitară, Cluj, 1925-26), drept interacţiune dintre omul care prelucrează realitatea şi mediu – este hotărâtoare în societate. Răspândirea culturii este, în concepţia sa, cheia de boltă a soluţionării problemelor de dezvoltare a României. Virgil Bărbat a luat pe cont propriu o argumentare originată la Nietzsche, pe care Max Weber o consacrase în sociologie, care stabilea dependenţa strânsă a societăţii de acţiuni şi a acţiunilor de trăirea realităţii de către oameni, care depinde, la rândul ei, de cultura împărtăşită.
În concepţia lui Virgil Bărbat, două solicitări istorice devin imperative de neocolit pentru români.
Primul imperativ este înlocuirea „pesimismului” şi a „concepţiei tragice a existenţei”, cu „principiul înnoirii permanente a claselor conducătoare prin elemente destoinice venite de jos” (Virgil I. Bărbat, Dinamism cultural). În cea mai bună tradiţie a meritocraţiei, el spune că „sancţiunea sănătoasă pe care acest principiu o dă meritului şi nemeritului” este cea care ţine trează conştiinţa posibilului şi motivează acţiunea.
Al doilea imperativ este trecerea de la elitism la abordarea democratică a culturii. În lumina acesteia, „problema culturii nu mai este… o preocupare de specialişti numai. Ea este problema poporului întreg, problema cea mare a fiecărui popor, în ea mijind răspunsul la toate întrebările, mari şi mici, ale vieţii omeneşti”. Virgil I. Bărbat susţinea fără ezitare că „schimbarea cea mare, singura care va face din poporul românesc un popor cu adevărat la înălţimea constituţiei lui, rămâne tot răspândirea culturii”. De aceea, urgenţele României, odată devenită democratică, sunt, în opinia sa, eminamente culturale.
Virgil Bărbat şi-a asumat iniţiative după modelul impactului exemplar al învăţământului american în viaţa societăţii, cum a fost crearea „Extensiunii universitare” de la Cluj (1924). „Extensiunea universitară… – argumenta el – nu ambiţionează decât să ajute pe fiecare om să devină un adevărat «om modern», adică un om care să înţeleagă tot mai bine realitatea din jurul lui, locul lui în ea, felul şi necesitatea idealurilor în această realitate, precum şi drumul cel mai potrivit pentru înfăptuirea acestor idealuri. Fiecare om trebuie să devină un punct viu, o legătură dinamică între baza şi vârful piramidei culturale a poporului întreg” (Virgil I. Bărbat, Florian Ştefănescu-Goangă, Extensiunea universitară, Editura Extensiunea universitară, Cluj, 1925). Numai cu oameni conştienţi deopotrivă de libertăţi şi de răspunderi se poate atinge modernizarea.
Nimeni dintre contemporani nu a plasat atât de central democratizarea într-un sistem propriu de gândire precum Virgil Bărbat. El ştia foarte bine că este enorm de făcut pentru a-i ridica cultural pe cei socotiţi „de jos”, dar era mai conştient decât oricine de carenţele de formare a politicienilor. „La noi – scria el – politicienii ajung specialişti: miniştri de industrie, de lucrări publice, de instrucţie şi aşa mai încolo. În alte părţi, specialiştii ajung miniştri şi uneori şefi de stat. O diferenţă care spune multe, nu?” (Dinamism cultural). Virgil I. Bărbat a blamat „carierismul”, care face ca politicienii să ignore, după ce obţin funcţii, opinia celorlalţi, şi să pretindă „supunere orbească”, în vreme ce se ocupă de propria „îmbogăţire prin politică”. El a blamat „oportunismul bizantin”, care face ca intelectualii să caute mai mult adaptarea, decât schimbarea stărilor de lucruri.
Lui Virgil I. Bărbat „teoria formelor fără fond” i s-a părut de la început eronată. Argumentul său a fost mereu acela că „fondul” nu a fost atins niciodată prin măsuri hotărâte, care să deschidă posibilităţi pentru oameni din diversele straturi ale societăţii de a se exprima şi de a împrospăta la timp garniturile de conducere şi elitele culturale. Cât timp nu se încearcă schimbarea „fondului”, nu există vreun argument că realităţile ţin de ceva fatal.
