Pentru ca reperele să fie recunoscute, este necesară o elită care să promoveze aceste repere şi care să‑şi asume dezbaterea deschisă pe tema culturii în pandemie…
Cultura şi transmiterea culturii de la generaţie la generaţie, adică educaţia, au suferit în perioada de pandemie din lipsa dialogului direct. Cultura şi educaţia în reţea, mediate prin intermediul tehnologiilor, sunt simple forme de suplinire pentru o anumită perioadă de timp a ceea ce ar fi putut fi, şi care nu este tocmai ceea ce ne imaginăm acum că ar fi fost o viaţă culturală normală. Altfel, am fi avut până acum consum cultural ridicat, emisiuni radio şi de televiziune cu rol predominant educativ, programe şcolare actualizate, respect pentru valorile autohtone şi pentru cultură. În pandemie s‑au schimbat întrucâtva lucrurile cel puţin ca dorinţă de participare. Practic, la spectacolele posibile în vremuri normale se putea renunţa uşor din pricina tumultului de activităţi cotidiene, cărţile de citit puteau fi lăsate pe noptieră sau pe diferite to do lists făcute în pragul dintre ani. După cele două luni de stare de urgenţă – în care s‑a citit mult, nu numai cărţi proaspăt apărute pe piaţă, ci şi cărţi din bibliotecă neatinse până atunci, iar consumul de filme a crescut consistent, spun sondajele privitoare la canalele de streaming – societatea a devenit mai dornică de evenimente culturale, iar această dorinţă a avut la bază şi nevoia reală de cultură, dar mai ales nevoia de socializare în comunităţi care împărtăşesc aceleaşi valori. Am întâlnit, în perioada în care evenimentele culturale au putut avea loc cu anumite restricţii, o sete de cultură pe care nu am mai întâlnit‑o anterior. Dar această sete se raportează la o normalitate proiectată, nu la una la care ne‑am fi putut referi dacă n‑ar fi fost pandemia.
Ce înseamnă atunci, în acest context cultural românesc, sintagma atât de frecventată the new normal? În primul rând, înseamnă o punere în dezbatere a două aspecte contradictorii: o cădere liberă a pieţei culturale româneşti – dacă a existat cu adevărat o piaţă culturală, şi nu simple raporturi marginale de schimb cultural – şi o cerere importantă de consum cultural. Prima tendinţă, pe care o putem descrie prin indicatorii de pe piaţa românească de carte, insuficient dezvoltată, prin tăierea oricăror posibile fonduri sau compensaţii pentru cultură, prin insuficienta finanţare a instituţiilor de cultură, prin lipsa evenimentelor culturale, este una care va conduce la efecte consistente în timp. Vor rămâne puţini jucători privaţi pe piaţa de carte, dar şi pe cea a spectacolelor, se vor închide instituţii, iar statul va trebui, pentru refacerea sectorului cultural, să investească mai mult decât de obicei. Cererea de consum cultural vine într‑un moment în care instituţiile de cultură nu pot răspunde din cauza restricţiilor dictate de pandemie printr‑o ofertă la nivelul cererii. În plus, temeri diverse ţin oameni acasă în perioada de restricţii.
În acest moment, investiţia în cultură şi educaţie ar fi soluţia firească într‑o societate care ţinteşte la un orizont mai înalt. Orizontul acesta înalt, capabil să ofere inclusiv mai multe şanse de adaptare într‑o lume în schimbare, ar trebui să fie obiectivul strategic al oricărei guvernări responsabile. Riscurile investiţiei în sectorul cultural sunt legate de subvenţiile orientate ideologic spre diferite instituţii, domenii sau tipuri de proiecte lansate. Dar şi aceste riscuri pot fi diminuate printr‑un management cultural corect, care să presupună continua raportare la valori şi principii. Aceste valori şi principii nu trebuie reinventate, readaptate, reinterpretate, ci conţinuturile evaluate în baza acestora trebuie să se raporteze la realităţile actuale şi la cele viitoare, prefigurate. Prin urmare, „noul normal” al culturii – cel puţin normalul dezirabil – ar trebui să aibă în prim‑plan dorinţa de reorganizare a administraţiei culturale astfel încât orizontul aşteptării să fie cât mai înalt.
În alţi termeni vorbind despre cultură şi educaţie în pandemie – noţiuni inseparabile din punctul meu de vedere – în vremuri incerte este necesar să ne raportăm la repere. Reperele sunt ele însele produsul culturii, prin urmare, cultura actuală supravieţuieşte graţie puterii de regenerare prefigurate anterior prin cultură. În lipsa acestor repere apare bulversarea. Apoi, pentru ca reperele să fie recunoscute ca atare, este necesară o elită care să promoveze aceste repere şi care să‑şi asume dezbaterea deschisă pe tema culturii în pandemie. Această elită trebuie să facă faţă unei mari provocări: o lume incisivă, înrăită, lansând valuri de reacţii negative în reţele, asociind intenţiilor fireşti interese închipuite, constatând o continuă şi tot mai contondentă competiţie, inclusiv pentru puţinele resurse disponibile în sectorul cultural. Felicit, prin urmare, iniţiativa Fundaţiei Culturale Ideea Europeană de a organiza împreună cu Academia Română, cu Institutul Cultural Român şi cu alte instituţii culturale importante, proiectul „Cultura acasă”, pentru a aduce în dezbatere problemele reale ale unui sector care riscă să fie trecut în uitare. Vă vorbesc astăzi despre „noul normal” în cultură în plină pandemie, din interiorul bolii. Chiar dacă nu mai am gust şi miros, nu mi‑au dispărut toate simţurile. Gustul pentru produsele culturale de calitate nu mi‑a dispărut, şi probabil nicio pandemie nu mi‑l va putea şterge. „Noul normal” în cultură este ceea ce o elită asumată construieşte acum pentru supravieţuirea culturală. Nu lipsa banilor şi investiţiilor în cultură este marea problemă a acestor zile ale pandemiei, ci incapacitatea de a ne organiza pentru a produce un orizont de aşteptare. Cred, totuşi, în puterea noastră de a construi un orizont de aşteptare înalt, în baza unor repere solide. În timp, setea de cultură – pe care am simţit‑o – va răsplăti orice efort.
■ Scriitor, profesor universitar, prozator, critic şi istoric literar, editor
Adrian Lesenciuc
