Contemporanul » Modele » „Estimea” noastră

„Estimea” noastră

Nicolae Breban • 80

Prozatorul se arată obligat (cuvântul lui Cioran) şi modelelor româneşti, şi modelelor universale. Iată de ce Contemporanul a devenit Contemporanul. Ideea Europeană. Optimist şi neresemnat, în postura de mentor al unei echipe optimiste şi neresemnate, N. Breban slujeşte programat „litera scrisă: românească în formă, universală în conţinut”.

„Estimea” e vocabula nedreptăţitului Noica, poate cel mai blamat din ceea ce s-⁠a numit în derâdere „trioul sacru”. Marile repere ale culturii au fost declarate de tele-⁠intelectuali, cu monopol pe canale la ore de vârf, depăşite; n-⁠au contenit acuzele privind tinereţea lor décomposée par l’histoire, cum scria Constantin Tacou (Editions de l’Herne). C. Noica ar fi „cauţionat” socialismul, „împăratul gol” al Istoriei religiilor, nimeni altul decât Mircea Eliade, ar fi „cauţionat” legionarismul, iar Emil Cioran, cu trecutul lui „deşuchiat”, cu „temele lui deşuchiate”, ar fi „cauţionat” fascismul.

nicolae-breban-conte-foto

Nicolae Breban cu vechiul său prieten, Conte

După evenimentele decembrii, s-⁠a auzit concertat acel Noi n-⁠avem! al neo-⁠barbarilor, iar lichelismul s-⁠a dezvoltat în libertate, nicidecum forţat de cenzură. Nu-⁠ul ionescian s-⁠a multiplicat; cu da-⁠ul a fost mai greu, deşi abuzurile în valorizări au umplut câmpul literar. Când îi avem pe scriitorii marelui exil românesc, Eliade, Cioran, Ionesco, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, pe cei martirizaţi în detenţie ca Gh. Brătianu, monseniorul Vladimir Ghika, V. Voiculescu, Anton Golopenţia, Barbu Slătineanu, Dinu Pillat, Steinhardt, Ţuţea, Alice Voinescu, de ce ne-⁠am plânge că n-⁠avem caractere? Cumva ne arătăm incomodaţi de ele pentru că e nevoie de socluri goale?

Avem, da, genii, eroi, martiri ai culturii române. Punct şi de la capăt. Avem modelul etic Mircea Vulcănescu, iară noi, noi, detractorii nu vrem să-⁠i recunoaştem. Pe capul lui apasă încă sentinţa de criminal de război, care n-⁠a fost anulată. Din contra, trebuie să ne intre-⁠n minte că popoarele din vecinătate au literaturi incomparabil mai evoluate. România ar fi zonă calamitată, deşert unde nu răsare nimic viabil: nici filosofie, nici istorie, nici sociologie, nici etnologie…

Aşadar, vorba lui Marx: să ne despărţim de trecut râzând. Şi huiduind. N-⁠avem clasici (şi ce de pete-⁠n soarele lor s-⁠au tot găsit; cum a fost defăimat trivial-⁠provocator Eminescu!), n-⁠avem capodopere, n-⁠avem şi n-⁠avem decât mituri (unii nu se sfiesc să anunţe din titlul cărţii desfiinţarea lor, deşi mitul re-⁠naşte realitate, o îmbogăţeşte), mi(s)tificări, autosugestii idioate. Şi toate astea din cauza lui Călinescu George cel naiv, autorul celei mai mari „misticritificţiuni”, Istoria literaturii române de la origini… Cum a putut clovnul ăsta să scoată un Mississippi dintr-⁠un pârâiaş nămolos? Ia să-⁠l secăm dintr-⁠o sorbire şi să facem vid cultural, să demolăm ierarhii în numele ierarhiei noastre şi să contestăm valori consacrate în numele „canonului” nostru.

Toţi cei care au contrazis ideea găunozităţii culturii române au fost etichetaţi ba nostalgici comunişti, ba dreptaci. Ce controverse de idei? Doar invective şi contestări violente. Grupul pentru Dialog Social nu acceptă dialogul (cu Societatea de mâine a lui Eugen Simion). „Caietiştii” sunt nefrecventabili, după unii; după alţii, „Cultura” cu C. Stănescu, Mihai Iovănel, Claude Karnooh, puşi pe lista neagră ca stângişti anarhişti, americanofobi, ba chiar neo-⁠troţkişti. A publica în „Literatorul” ori în „Caiete critice” înseamnă atitudine rea, deci referinţă negativă, deci sancţiune.

Cum N. Breban n-⁠a abordat un subiect „când se dădea drumu’”, n-⁠o face nici acum. Cu riscul de a deveni failibil, i-⁠a acuzat pe clercs în Trădarea criticii, ed. Ideea Europeană, 2009 (unii, desigur, dar nu puţin importanţi) că au coborât „în arena tuturor patimilor şi stratagemelor politice”, exigenţa ideo­logică înlocuind-⁠o iarăşi pe cea estetică. Şi nu s-⁠a ajuns până acolo că memoriul adresat CC-⁠ului de năpăstuitul Blaga a fost considerat cedare, colaboraţionism, delaţiune?

Cât despre desecretizarea dosarelor, cuvântul e demascare, luat din dicţionarul cominternist şi reactualizat de premierul în pull roşu: „S-⁠au demascat! S-⁠au demascat!”. Goga vorbea de „meningita morală a politicienilor”. Şi dacă industria a fost declarată un morman de fiare vechi, de ce cultura, declarată un vraf de maculatură, n-⁠ar merita un buget mic şi auster, începând cu zero? Să dai 1 culturii pare a fi un pod prea îndepărtat.

„Pământul meu, cum spune şi-⁠n izvoade/ L-⁠a scris pe harta lumii Dumnezeu”. Am decupat distihul din Andrei Ciurunga, alt chinuit al gherlelor. Elitarzii noştri au ajuns la etnoconcluzia că România ar fi ţară sinistră şi autistă, iar Românii ar fi inşi cu aspiraţii dubioase, ca Unirea. Ce prostie să ne păstrăm unitatea! Cât despre unitatea stilistică a culturii – baznă. Nu demult, s-⁠a încercat înlocuirea lui Eminescu cu A. Toma; detabuizanţii actuali nu pregetă să-⁠l închidă-⁠n debaraua ICR-⁠ului pe poetul naţional (şi câte pixuri uscate n-⁠au ironizat ori negat exemplaritatea poetului – auzi! – deplin). Eminescu, după Fondane, „poet de soclu şi de eternitate”, trebuie înlocuit cu… Fondane însuşi.
În limba română („de slugi”) s-⁠a scris oare cea mai sărăcăcioasă literatură? N-⁠aş crede. Nu avem Soljeniţîn, dar avem Goma, nu avem Thomas Mann, dar avem Breban, nu avem Mrožek, dar avem Băieşu. Numai că „valutarea estetică a literaturii române”, cum formulează Răzvan Voncu, suferă iarăşi din cauza considerentelor politice. În confuza noastră viaţă literară se trece cu vederea stalinismul tâmp, versificat de Maria Banuş, ori de Nina Cassian. Şi nu pentru perioada stalinistă s-⁠au exprimat rezerve privindu-⁠l pe Bogza, ci pentru că ducea floare, teatral, grandilocvent, jerbă de garoafe roşii, la soclul lui Eminescu.

Revizuirea, firească după apusul socialismului, a dat în revizionism, cum demonstrează precis şi sigur Nicoleta Sălcudeanu în Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013. Trebuia recuperată avangarda stângistă şi amuţite „fluierele naţionale”, Iorga, Blaga, Pârvan, Bernea, Mehedinţi, Ion Petrovici. Primul număr al „navei amiral” „România literară” a fost ilustrat cu Jules Perahim, cel care ilustrase „Veac nou”. Avangardiştii, unii ilegalişti, suspectaţi de Siguranţă pentru politică antinaţională (Ştefan Roll n-⁠a fost spion?) trebuiau readuşi în prim plan. De reţinut: Maxy, Gellu Naum şi alţii îi frecventau pe Roller, Sorin Toma, Vitner, Ştefan Voicu, aflaţi în vizorul Siguranţei pentru acţiuni subversive, antistatale. Pe de altă parte, s-⁠au degradat semantic specificul – erezie, etnia – o arhaitate (în anii cincizeci, S. Damian blama anacronismul arhetipului), ethosul – antiintelectual. Naţionalismul luminat (românesc, se înţelege) a ajuns iarăşi blamabil. Şi de-⁠construcţia a pornit de la vârf, de la Ministerul Culturii. S-⁠a desfiinţat Legea Patrimo­niului, bună-⁠rea, aşa cum a fost. În golul Legii, orice-⁠i posibil. Arhive? S-⁠o creadă bătrânul Kogăl­niceanu. N-⁠avem nevoie de Arhive Naţionale, ci de bănci lângă bănci, case de amanet lângă case de amanet.

Au urmat micile/ marile cutremure ale Galaxiei Gutenberg, cam fără replici ferme. Poate şi pentru că agresivitatea cu care se anihilau modelele se revărsa peste cei care se revendicau de la ele: „eminescolatrii”, „tonţii mioritici” blagieni, „năiştii”, „ţuţerii lui Ţuţea” au devenit suspecţi iarăşi.

Una dintre cele mai bune poezii sociale, Noi vrem pământ!, a ajuns facultativă; în manual, obligatoriu e Verdeş. Mulţi eseişti s-⁠au simţit stânjeniţi de Coşbuc şi de Goga, dar şi de, în fine, reeditatul Gyr. Crainic, poetul şi teologul, a dezamăgit integral. Voiculescu? „Un fundamentalist ortodox”, infantil şi nul stilistic. Cuvântul zero s-⁠a lipit de Arghezi, iar Călinescu a fost apreciat de Alexandru George ca fiind „de trei parale”. Şi dacă nota care se dă „bătrânilor” „zaharisiţi” şi „plicticoşi” e zero, de ce culturii nu i s-⁠ar da aceeaşi notă de la buget?

În unele cazuri (Buzura, Preda, Nichita Stănescu, Breban, care au scris nu sub, ci-⁠n timpul lungii nopţi a cenzurii), campaniile le-⁠au întrecut în violenţă pe cele proletcultiste.

Cu antrenament moştenit de la Vitner-Mora­ru-Răutu-Crohmălniceanu-⁠Vicu Mândra, publicişti mai intoleranţi decât cei citaţi au atacat iarăşi instituţia Maiorescu, din punct de vedere al instituţiei Gherea.

Cioran? Nu, că i-⁠a urât pe români, iar Noica i-⁠a iubit prea mult. Aici trebuie spus că Tacou are încă o dată dreptate: disperatul incurabil Cioran e tonic, opera e tonică: encore une de ses mystères; la fel de tonic este Noica, reper solid al „estimii” noastre.

Întors de la Paris I, Panthéon Sorbonne, de la École des Hautes Etudes en Sciences pe linia „n-⁠avem”, analistul Cristian Preda l-⁠a declarat „totalmente nul” pe gânditorul politic Eminescu. De-⁠asta or fi fost salvaţi clasicii de lupta de clasă în perioada dezgheţului anilor ‘60? Ca să fie iarăşi demonetizaţi?

Clienţii puşcăriilor politice (Caraion, Doinaş et alii) au fost scoşi vinovaţi încă o dată, în timp ce s-⁠a organizat un fel de „club al inocenţilor” din „vechi tovarăşi de drum”. Activul fost manipulează răzbit şi nu numai în memorii; Ion Lazu n-⁠a putut realiza acel Memorial al victimelor, pe motiv că lista ar cuprinde fascişti. Şi Petre Ţuţea, om de dreapta, şi Petre Pandrea, om de stânga, au fost anihilaţi în stalinism, devenind membri ai aceleiaşi „Academii de sub Pământ”, la Ocnele Mari. Ţuţea, între ‘48 şi ‘64, Pandrea, în două reprize, între ‘48 şi ‘52 şi între ‘58 şi ‘64.

Numai că mărul memoriei a ajuns fruct oprit şi otrăvit: se muşcă din el nu fără anume indicaţii. Un istoric iaşiot m-⁠a acuzat că l-⁠aş ţine sub pernă pe Vasile Militaru. Închis la 74 de ani, poetul a fost condamnat la 42 de ani. A murit la Ocnele Mari, dar, dacă ar fi putut supravieţui în puşcărie, ar fi ajuns la 116 ani. Cinismul Tribunalului Poporului, după model stalinist. Şi ignar şi răuvoitor, tânărul istoric sau ce-⁠o fi fiind îmi oferea lista lui de lecturi (ale mele erau, în opinia lui, fasciste, eram nu babă comunistă, ci mai rău, una fascistă) recoman­dându-⁠mi-⁠l pe… Ezra Pound. Da, aţi citit bine. Modelul tânărului anti-⁠fascist era cel ajuns în cuşcă pentru convingeri fasciste. „Preţul inculturii va fi barbaria” avertiza filosoful Mihai Şora.

O fi de ruşine să ai un mêtre penseur? Vrei să cunoşti mentalitatea unei generaţii, urmăreşte-⁠i modelele. Ce-⁠a însemnat Maiorescu pentru Liviu Rusu, Vasile Pârvan pentru Al. Zub, Nae Ionescu pentru Eliade, Blaga pentru I.D. Sârbu, Eminescu pentru Petre Ţuţea ori pentru Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu. Matei Gavril Albastru nu s-⁠a ferit să-⁠l considere „părinte spiritual” pe Horia Stamatu. Cristian Popescu îl află în „arborele genealogic literar” pe Geo Dumitrescu, el situându-⁠se pe „ultima crenguţă”. Nichita Stănescu a propus termenul de asincronism, în răspăr cu Lovinescu , pentru a susţine, năzdrăvan cum îl ştim: „Eu aparţin generaţiei lui Cârlova” (vezi Carte de recitire, care ar trebui recitită), făcând şi o reverenţă lui Anton Pann, „tată de cuvinte”.

Chiar dacă modelul provoacă discordie, umori temperamentale, chiar dacă se proclamă în cor că numai fleţii au complexul tradiţiei care ar bloca, Nicolae Breban intervine energic de la Tribuna Conte pentru reabilitarea sintagmei valoare românească. Tradiţia nu blochează dacă poţi s-⁠o asimilezi, e complementară inovaţiei, n-⁠o ştie cine nu vrea s-⁠o ştie; tradiţia creştină nu cocoşează: ne-⁠a păstrat şi întărit fiinţa naţională.

Prozatorul se arată obligat (cuvântul lui Cioran) şi modelelor româneşti, şi modelelor universale. Iată de ce Contemporanul a devenit Contemporanul. Ideea Europeană. Optimist şi neresemnat, în postura de mentor al unei echipe optimiste şi neresemnate, N. Breban slujeşte programat „litera scrisă: românească în formă, universală în conţinut”. Am ricanat, recunosc, la revista cu două nume: unul gherist, celălalt al lui Rădulescu-⁠Motru. Am greşit. După modelul marilor înaintaşi (n-⁠au fost Kogălniceanu ori Alecsandri şi patrioţi, şi europeni?), N. Breban este european la Fundata şi român la Dehese de Campoamor. Verbul său este a cuteza, ţinând de normalitatea curajului. Tăcerea e un soi de oportunism confortabil; or, articleria pro valori, pentru dreapta lor ierarhizare, semnată de Nicolae Breban contribuie la risipirea „pâclei dense ideologice” politic-⁠corecte, gata să ne arunce într-⁠un gol etic şi estetic.

Îi urez mulţi ani pe rod la masa de scris-⁠citit şi… apariţie săptămânală a revistei „Contemporanul. Ideea Europeană”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now