Eseu - Publicistică - Critică literară

II. Un ostrov din pământul lui Dumnezeu

Revenită în ţară din Insula Corfu, ca trezită prea brusc dintr‑un vis frumos, încerc să‑mi sedimentez gândurile şi sentimentele trăite pe acel pământ dintre două mări (Ionică şi Adriatică) şi străbătut, asemenea Grădinii Edenului, de patru râuri. Primul gând este că nu poţi să te simţi altfel decât binecuvântat dacă insula te primeşte şi‑ţi dezvăluie, rând pe rând, din tainele ei multimilenare. De la natură la cultură, tot ce e acolo te poate îmbogăţi şi‑ţi poate remodela portretul interior, dar numai cu condiţia să fii mai puţin turist şi cât mai mult pelerin sau, măcar, un explorator curios să afle cât mai multe din istoria acestui tărâm.

Găzduită de prieteni dragi într‑o căsuţă pierdută într‑o livadă de măslini, pe malul unui lac plini de păsări şi vieţuitoare acvatice mai tăcute sau mai zgomotoase, am urmat drumul firesc, de la natură către cultură. În clipele de relaxare la umbră, în după‑amiezile călduroase ori în serile pline de tihnă, după ce păsările de noapte începeau să‑şi facă simţită prezenţa, am citit cu încântare romanul lui Gerald Durrell, Familia mea şi alte animale, carte scrisă în urma mai multor ani petrecuţi de faimosul biolog în Corfu, alături de exotica sa familie, refugiată din Marea Britanie pe o insulă grecească pentru a scăpa de iernile friguroase şi de vremea umedă, pe întreg parcursul anului, climă ce‑i sensibilizase extrem pe protagoniştii romanului lui Durrell.

Zi după zi, citind cartea şi familiarizându‑mă cu insula, aveam să descopăr pe viu câte ceva din minunile „lumii care nu cuvântă”, o lume de o bogăţie luxuriantă, pe care Gerald Durrell o descrie în detaliu, cu talent şi umor. De fapt, închideam cartea şi ieşeam din umbra casei pentru a mă întâlni cu câte una dintre făpturile descrise în roman: şerpi, şopârle Gecko, brotăcei de un verde-smarald, păsări de baltă, fluturi multicolori, licurici, gândăcei viu coloraţi, ca nişte mici cioburi din sticlă, arici şi câte altele.

Mai apoi, am pornit împreună cu Cristina Andrei la explorarea oraşului‑capitală, Kerkyra. Acesta a fost chiar numele vechi al insulei, în legătură cu care există o legendă şi un fapt istoric, din primul secol creştin. Se spune că Poseidon, zeul mării, se îndrăgostise de nimfa Korkyra, fiica lui Asopus şi a nimfei Metope. Răpind‑o pe frumoasa Korkyra, zeul a dus‑o pe această insulă ce i‑a preluat numele, transformat mai apoi în Kerkyra. Dar Kerkyra se numea şi fiica fecioară a regelui insulei din secolul I d. Hr., când Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru descindeau aici, în călătoria lor misionară, spre a‑i creştina pe locuitorii tărâmului dintre mări. Păgânul ei tată, aflând că cei doi apostoli predicau Evanghelia în regatul său, i‑a închis împreună cu şapte tâlhari. În timpul petrecut în temniţă, tâlharii aveau să se creştineze, iar regele, aflând de miraculoasa lor convertire, i‑a osândit la moarte. Aceeaşi soartă avea să o aibă şi propria sa fiică, fecioara Kerkyra, care se mărturisea la rândul ei creştină, după ce privise cu uimire felul vitejesc în care foştii tâlhari suportau martiriul. Regele însuşi, după felul plin de cruzime în care îşi ucisese fiica, avea să piară pe mare, în timp ce Sfinţii Iason şi Sosipatru, scăpaţi de la moarte, se stabileau pe insulă, ridicând aici o primă biserică, după ce noul rege se convertise la creştinism, la rândul său.

În anul 968, când pentru prima dată insula era numită Korypho, derivat din numele Korphy, într‑o scrisoare către împăratul bizantin Nicephoros Phocas, un puternic cutremur de pământ, dintre cele care la lungi răstimpuri zguduie ostroavele din Marea Ionică, distrugea biserica cea dintâi, a Sfinţilor Apostoli Iason şi Sosipatru. Dar, la scurt timp, lăcaşul avea să fie reconstruit.

Am găsit vechea biserică, cea mai veche, în picioare, în momentul de faţă, împreună cu Cristina, rătăcind pe străduţele sinuoase şi aglomerate ale capitalei Kerkyra. Un vestigiu bizantin, din al zecelea veac, unde se păstrează şi sfintele moaşte ale ctitorilor, dar şi fragmente din vechea pictură. Mai apoi, am aflat şi locul unde, într‑un sit arheologic închis publicului, dar vizibil de la mică distanţă, se află o altă veche biserică, ridicată peste un templu păgân.

În capitala Kerkyra, un splendid muzeu de artă bizantină, aflat chiar în interiorul unei vechi biserici, ne‑a adus bucuria contemplării unor icoane foarte vechi, din secolele al XV‑lea şi al XVI‑lea, dar şi din secolele următoare, mărturii ale mai multor şcoli de pictură răsăriteană reprezentative, printre care şi Şcoala Cretană. Şi, la mică distanţă, Muzeul de Arheologie organizat după cele mai moderne standarde, ne‑a deschis pagini întregi din istoria insulei Corfu, din cele mai vechi timpuri şi până în epoca medievală.

Aflat sub dominaţie latină, în special veneţiană, de la 1204 şi până în 1797, oraşul‑capitală Kerkyra îmbină în arhitectura sa elemente italieneşti şi greceşti într‑o sinteză unică, originală şi plină de farmec. Oraşul e viu, colorat, într‑o continuă forfotă. Credinţa, cultura şi mult mai prozaicul comerţ cu de toate şi‑au găsit un numitor comun în fascinaţia străinului care descinde aici pentru unul dintre aceste motive sau pentru toate la un loc. Viaţa Kerkyrei îşi urmează cursul între cele două mari fortăreţe medievale ce sunt emblema oraşului: fortul vechi şi fortul nou, ambele cu statut de muzeu în aer liber.

De la cultură înapoi la natură, am străbătut insula de la est la vest şi de la nord la sud, descoperind golfuri sălbatice, deloc prietenoase cu turiştii, dar de o frumuseţe genuină ce te copleşeşte. Am poposit chiar şi la Marea Adriatică, foarte aproape de graniţa cu Albania, pentru o baie în apele ei cristaline.

M‑am despărţit de Insula Corfu cu convingerea că pe măsură ce o cunoşti te îndrăgosteşti tot mai mult de serile şi nopţile ei pline de pace, de dimineţile tihnite, de locurile unde istoria a lăsat urme de neşters, de natura luxuriantă, de toate vietăţile şi vestigiile ei străvechi. Te îndrăgosteşti şi îţi doreşti să revii, pentru că simţi că mereu vei descoperi ceva nou, fascinant, care să‑ţi redea bucuria vieţii şi speranţa într‑o continuă, de neoprit primenire a firii.

■ Scriitor, istoric al artelor, publicist

Luiza Barcan

Total 1 Votes
0

Luiza Barcan

Luiza Barcan, critic și istoric de artă, doctor în arte vizuale, expert al Ministerului Culturii în domeniul: Bunuri cu semnificație culturală – artă medievală, secolele XVIII-XIX, jurnalist, expert al Casei de Licitații Vikart. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Vâlcea, membru fondator și director al Fundației HAR („Habitat și Artă în România”). S-a născut la București în data de 8 octombrie 1964. Absolventă a Liceului de matematică-fizică nr. 4 din București, a Facultății de Limba și Literatura Română de la Universitatea București (1987) și a Facultății de Istoria și Teoria Artei a Universității Naționale de Artă din București. Profesor de limba și literatura-română (1990-1995), redactor, realizator de emisiuni la Televiziunea Română (1995-2013), redactor la Radio România Internațional (2000-2006), colaborator la Radio Trinitas al Patriarhiei Române, din 2014 și până în prezent (realizator al documentarului radiofonic „Zidiri în chipul crucii”). Din 1996 publică cronică plastică, interviuri, reportaje, eseuri, studii de istoria artei, monografii de monumente în paginile Contemporanul, Literatorul, Azi Literar, artPanorama, Museion, Adevărul literar şi artistic, Ianus, Virtualia, Tribuna, Tabor, Povestea vorbei, Buridava, Ramuri, Observator cultural, artMargins a Universităţii „Santa Barbara” din California.

Co-organizator, împreună cu Alexandru Nancu, al programelor Fundaţiei HAR: „Habitat şi Arta in Romania” ,„Arta in drum spre muzeu” (1999 – Râmnicu Vâlcea), „Tradiţie şi Postmodernitate” (2000 – 2005, Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, judeţul Vâlcea) „Stuf 2004” (2004, Murighiol, judeţul Tulcea), „ReSitus – Metode şi tehnici avansate de conservare şi reconstrucţie digitală pentru patrimoniul cultural-istoric imobil (2007, Câmpulung Muscel), Lut/ Adobe 2007, 2008, 2009 (Capul Doloşman/ Cetatea Argamum, judeţul Tulcea).

Din anul 2000 şi până în prezent, curator al programului „Restituiri” care a cuprins expoziţiile: „Seniori ai picturii romaneşti contemporane”, „Invitaţii lui Iosif Sava în 40 de desene ale Rodicăi Ciocârdel Teodorescu”, „Rromani art”, expoziţiile personale de la Constanţa, Tulcea, Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti ale pictoriţei centenare Medi Wechsler Dinu, expoziţia retrospectivă Maria Constantin, expoziţiile retrospective Alexandru Nancu („Teasc pentru memorie” și „Spațiul imaginării”), Bucureşti 2013, expozițiile retrospective Lidia Nancuischi). Curator a peste 30 de expoziţii personale sau de grup, deschise în Bucureşti şi în alte oraşe mari ale ţării. Face parte din colectivul de autori ai dicţionarului on line Un secol de sculptură românească (2013, 2014) și din colectivul de autori ai cărții Centenarul femeilor din arta românească (2018).

Debut literar în revista artPanorama, cu proza Jucătorii de șah (1997). Debut editorial cu volumul Nichita Stănescu. O viziune poetică a timpului (2000, ediţie bibliofilă, coordonata de Mircia Dumitrescu).

Cărți de memorialistică: Artişti plastici la Serata lui Iosif Sava (2003), în format electronic (2005); Spre Răsărit, cu Alexandru (2017).

Cărți de specialitate (cronică plastică, istoria artei): Angoase ale privirii (2004); Monografiile bisericilor de lemn – monument istoric de la Grămeşti, Malaia, Racoviţa- Copăceni, Ciungetu, Brezoi, Mariţa (2000, 2001), împreună cu Alexandru Nancu; Albumul monografic Medi Wechsler Dinu (2010); Albumul monografic „Maria Constantin” (2013); Albumul monografic „Constantin Calafateanu” (2014); Albumul monografic „Lidia Nancuischi” (2018)

Premii și distincții: Premiul pentru critică, acordat de Consiliul Director al Uniunii Artiștilor Plastici din Roâmânia (2017); Diplomă de excelență pentru întreaga activitate, acordată de Filiala Buzău a Uniunii Artiștilor Plastici din România, cu ocazia Bienalei „Ion Andreescu” (2018); Premiul III la Festivalul de film documentar scurt „Yperia 2012”, de pe insula Amorgos – Grecia, pentru filmul „Grecii de Brăila” („Greek and Romanian”); Premiul pentru film religios la Festivalul de film documentar scurt „Yperia 2011”, de pe insula Amorgos – Grecia, pentru filmul „Skopelos, insula celor 365 de altare”; 2011 – Medalia Muzeul Brăilei – 130 de ani şi Medalia „Nicolae Iorga – 140 de ani de la naştere”, decernate de Muzeul Brăilei pentru documentarele „Biserici de la Dunăre” (2011).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button